Din categoria “this is the police speaking”

Dragă jurnalule,

Până în acest moment ziua mea s-a împărţit așa: m-am trezit cu noaptea în cap și am scris, cu noaptea mai puţin în cap am alergat, după ce noaptea a devenit zi m-am spălat și am fost să-mi cumpăr… rochii. De vară. Cinci. Și o pereche de pantaloni, tot de vară, dacă s-a nimerit. Și jucării pentru copii. Deși am zis că iau canapea. Dar să revenim la rochii și atmosfera de la probat unde un copil sau se lupta pe lângă mine cu un pluș în formă de tigru sau lipea de mine o acadea lipicioasă sau făcea comentarii despre cum arăt (ce am și ce n-am și de ce am și de ce n-am și “stai mami, nu mai șșșș-i, zi-mi explicaţia toată!”) de se auzea la cel puţin trei cabine distanţă, varianta optimistă, sau până în afara magazinului, varinata reală, sau, bomboana de pe colivă (las “cireașa de pe tort” pentru altă ocazie) ieșea și intra trăgând de perdea într-un magazin în care cabinele pentru domni sunt faţă în faţă cu cele pentru doamne. Deci într-un haos complet am probat, deliberat, plătit, am plecat și… mi-am pierdut portofelul pe stradă. Sau mi-a fost furat la trecerea de pietoni, în aglomeraţie, pentru că deși îmi stă în fire să uit telefoane ba pe bănci din parc ba la cumpărături ba la serviciu, mai nou, nu-mi stă în fire să uit fermoarul desfăcut la rucsac. Niciodată. Dar concluzionând că pierdut sau furat oricum nu contează, tot aceleași drumuri le am de făcut, m-am dus acasă și… am făcut o stivă se clătite spre relaxare. Și am mai probat o dată rochiile. Și ne-am pregătit pentru somnul de prânz. Un ochi închisesem și eu și copiii când… a bubuit ușa de parcă a aruncat cu buzduganul zmeul al treilea din povestea cu Greuceanu. O dată. Și a doua oară. Și a treia oară, soneria. Recunoscătoare pentru faptul că cine-o fi îndrăznind să bată în asemenea hal a nimerit într-un final și soneria, recunoscătoare la modul c-o falcă-n cer și una-n pământ, merg să deschid. Și falca din cer plus ce-a din pământ au articulat cel mai plin de recunoștință zâmbet articulat vreodată, pentru că berbecul distrugător de ușa era… un polițist!!! Cu portofelul meu! Am semnat tot ce era de semnat radiind veselie și căldură precum o pâine coaptă, i-am lăsat pe copii să-l întrebe dacă ne va da amendă, dacă trage cu pistolul din toc, dacă o să ne-omoare, dacă vom muri scăldaţi de sângele ţâșnind de la gaura pe care ne-o va face în cap și multe alte lucruri razna-RAZNA-RAAAAAAAAZNA pentru care în mod normal ochii mei ar fi trecut de la verde-semafor la roșu-balaur, i-am deschis și a doua oară când a bătut omenește și nu de parcă ar fi venit pentru încarcerare, ca să-mi treacă și numărul de telefon prin pomelnicul de “a luat la cunoștință”, “am predat”, “a primit”, “a declarat” și toate celelalte. Procedura standard.

Deci dragă jurnalule concluzia ar fi că unii oameni își pot pierde și telefoane și bani și acte si cum-necum, în odiseea spaţială viaţa li le întoarce.

Mai puţin plastic

Mi s-a spus de la grădiniță că spre sfârșitul săptămânii curtea va fi decorată pentru Crăciun, dar nu oricum, ci all-natural, în susținerea proiectului eco-școala. Așa că m-am gândit ca participarea noastră să fie cu niște decorațiuni pe care știu eu să le fac din coajă de portocală. Asta pentru că se nimerește ca eu chiar să fiu anti-plastic și artificial. Miros frumos (decorațiunile) – deși asta nu se va simţi acolo, după un gard ce dă într-o intersecție mereu aglomerată -, sunt vesele în combinaţie cu verde și procesul e unul care-mi face copiii să stea cu gura căscată (wow, era un îngeraș în coaja de portocală?!).

Pașii sunt:

1. Se curaţă portocale în felii groase. Eu le curăţ ca pe mere, rotund. Din portocale se face suc în storcător, din pulpa rămasă se face, în amestec cu tărâţe, un super scrub pentru corp (nimic nu se aruncă, resursele se folosesc la maxim) iar din coji (am reușit să revin la despre ce vorbeam) se produc decorațiunile folosind ustensile pentru tăiat aluatul în formă de biscuiți.

20151129_084243~2__1448958808_109.166.129.39

2. Decorațiunile se lasă la uscat pe o hârtie/farfurie/orice suport plat (acum, scriind, îmi dau seama că s-ar putea prinde și așa, fresh, e la fel de ok, de ce nu?).

3. Prinderea. Necesar: ac și aţă colorată. Ideal un ac mai gros și o aţă din mai multe fire, dar eu acum, ca o adevărată gospodină, am lucrat cu ce am avut în casă, adică seturi din acelea micuţe ce se dau la hotel. Rușine să-mi fie pentru că în loc să le las la hotel, nefolosite, le iau. Șamponul, gelul de duș și crema nu-mi fac cu ochiul (ca o veritabilă descendentă a Cleopatrei, mă spăl cu smoothie, cereale și… șampon pentru copii, ocazional) dar nu știi niciodată când ai nevoie de ac și aţă. Și poţi avea, o dată pe an. De Crăciun.

20151201_090051~2__1448958880_109.166.129.39

4. Opţional: nasturi (de lemn) ce se pot prinde pe decoraţiuni. Dacă nu cusuți (s-a terminat aţa din micile seturi stil hotel) atunci lipiți cu lipici. Cumpărat.

20151201_091431~2__1448958906_109.166.129.39

Deci, cât mai natural, cât mai simplu. De la decorațiuni și până la a trăi așa, iată un stil pe care chiar îl încurajez. (LEGO din lemn, oare cum ar fi? Cu piese meșteșugite cu mâna, neindustrial, ca-n atelierul Moșului. Și fără să rezulte un preţ de Swarovski, dacă s-ar putea…)

Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina

Ăăăăăă…. mmmm… povestire cu curat-murdar

Copilul cel mic nu mai vrea să facă baie. Nu mai vrea și punct. Oricât am sta pe lângă el și am încerca să-l momim spre curățenia care poate fi aaaatât de amuzantă (ah, da, sigur, exact așa cum e de fiecare dată când îi bag șampon în nas și în gură, sigur că da!), nu vrea. Azi, în disperare de cauză, am scos jucăriile de piscină, doar-doar va face pasul cel mare peste marginea căzii. Avionul gonflabil, uite ce frumos și albastru eeee, oaaaaa!!! Da, e frumos. Îl privește cu drag din zona uscată a băii. Peștișorii cu motoraș. Neah. Rățuștele. Nope. Scot ochelarii de scufundări. Ba bine că nu! Vesta de salvare. Uite, vrei să te îmbraci și tu ca Bomban? Vrea pe naiba. Transpir lângă el, îmi vine să scot de la naftalină costumul de baie cu paiete, acela vintage, al bunicii, și să intru și eu în cadă, s-o fac pe mica sirenă (ocup toată cada, dar trag speranță că n-ar observa) sau pe-a broscoiul cel verde și râios, orice, aș sta și pe post de suport de stropitoare, doar-doar să reușesc să îl spăl. Nu vrea. Cel mare face atmosferă, știe care e situația și participă trup și suflet la convingerea murdarului derbedeu, dar nu, nu merge. Nu merge și pace.

Îl scot pe cel mare, încerc să mă gândesc doar vag când a fost ultima băiță a celui mic (pe la Crăciun, parcă, cam așa ceva…), îl îmbrac, scot haine curate și pentru cel mic, pe principiul foarte sănătos sau sperat a fi așa, că pielea se exfoliază regulat și prin frecarea cu haine curate se cheamă că e și el spălat. Stilul uscat. Cam cum se spală oamenii în spitale, cu pudră de talc. Apoi apuc niște șervețele umede și-l primenesc așa, prin zonele esențiale. Prin esențiale a se înțelege cele pe care mă lasă să i le ating. Adică vârful nasului și un strop de obraz. Îi pun un body, bluza cu Batman (una dintre multele, el dacă nu e Batman nu poate nici respira…), pantaloni și dau să-i schimb șosetele. Haaalt! Trebuie să-și curețe scamele dintre degetele de la picioare. Și se apucă, tacticos. Cu fața unui pui de maimuță și concentrarea unui savant, extrage unul câte unul toate firele adunate. Propun, așa, de probă, tăierea unghiilor de la picioare. Poftim? Fugi și visează în bucătărie, acolo e viața ta! Știu, nici asta nu vrea, voi reveni cu punerea în practică mai târziu, când va dormi. E încă una dintre “reușitele” mele de mamă. Mi-e și teamă să fac un bilanț.

Mă uit la el cum arată, odată îmbrăcat. Decent. În lume n-ar zice nimeni că nu e proaspăt spălat, dar eu o știu. E încă o zi care s-a adunat. Și încă un strat… Iar eu, în continuare, nu am habar cum să fac. Așa că zic încă o dată bogdaproste că măcar mă lasă să-l spăl pe dinți și-mi văd cu resemnare de treaba mea.

baita 1 baita 2 baita 3

Fiecare

Cred (adică sunt sigură de-acum) că l-am crescut pe cel mare cu gândul unic că el trebuie să fie cel mai bun. La un an și unsprezece luni recunoștea toate literele (dacă pe atunci aș fi știut cum se pot câștiga bani din youtube probabil aș fi făcut o avere cu copilul-meu-minune), când alții abia spuneau poezioare de o strofă în română el deja știa tongue twisters și tot așa. Mai mult de atât, ca să nu fie cel mai bun dintre cei buni doar cu mintea, îi încurajam și toate gesturile extreme, gen cocoțat în vârful toboganelor sau dat cu capul înainte sau coborâri cu motocicleta pe cele mai abrupte pante. Al meu trebuia să fie mereu cel mai sus, să meargă cu cea mai mare viteză, să atragă cele mai multe priviri.

Cu un singur lucru nu mergea bine, spre disperarea mea de mamă prostește de pretențioasă. Cu puzzle-urile. Și întâmplarea făcea să fiu într-un grup de mame dintre care una nu mai prididea să-mi spună cum fetița ei de nici trei ani face deja puzzle cu 24 de piese, vârsta 3+, asta în timp ce al meu nu unea nici patru între ele… Complicat. Și cum pe-atunci nu mi se copsese gândirea așa cum mi s-a copt la al doilea, trăgeam de mine și de copil să facem și noi puzzle, mi se părea crucial să poată și el, nu mai puneam în balanță ce poate face în rest, era totul sau nimic, dacă nu ducea la capăt un puzzle din cel puțin 24 de piese, însemna că nu știe nimic. Și, cum era de așteptat, deși am umplut casa de tot felul de puzzle-uri, care de care mai frumoase și mai colorate și toate cu personaje care îi plăceau lui, doar-doar l-oi motiva cumva, copilul nu a făcut puzzle. Pur și simplu. Iar eu, după o perioadă de nedisimulată dezamăgire, am renunțat. A venit cel mic. Și, cum-necum, la doi ani și un pic, ne-am trezit cu el făcând puzzle. A fost fascinat, încă de prima dată când a dat peste ele prin casă. M-am simțit în al nouălea cer, iar mintea mea (coaptă, ziceam?) a zis na, sic-sic, uite că ți-am făcut-o, mămică-de-fetiță-ce-face-puzzle-din-24-de-piese-la-nici-trei-ani, ia uite că eu am un copil care face așa ceva cu muuuult mai devreme! Și, ca să-mi fie încântarea și mai mare, probabil văzând atât de mult entuziasm și atât de multe laude pe capul celui mic, s-a pornit, tam-nesam, și cel mare. Cu puzzle de 49 de piese. Apoi direct cu unele de 100. Și-acum nu știu cum se face că deși mi-am învățat lecția cu toate la timpul lor și în mod clar nu mai încurajez spiritul de competiție, mă simt ca o mare învingătoare…

(aici, oferte de jucării și tot felul de puzzles, pentru a fi cumpărate de părinți-mai-mult-sau-mai-puțin-competitivi de copii în mod cert inocenți și necompetitivi)

puzzle 2

(Dez)ordine & pizza margherita. Crina

Azi, un pic mai încolo, sau poate chiar acum în timp ce scriu, se va naște o verișoară pentru cei doi năzdrăvani ai mei. Micuța Crinuța se naște tot într-o zi de 16 și va avea și ea păr bălai și ochi deschiși la culoare. Așa, ca mama ei. Și ca mama mea.

Și m-am gândit eu așa: ai mei copii, fiind cei mari ai familiei, vor trebui să fie un exemplu pentru ea. De cavalerism, de bune maniere, de bună creștere, de cultură, educație, etc și cum lista e lungă și timpul scurt mi-am suflecat mânecile (pe-ale mele) și i-am pus la treabă (pe ei). Să-și facă ordine la jucării, pe principiul (uneori fals, dar acum nu-i timp de filosofat) că disciplina din exterior aduce disciplină și în interior. Deci i-am pus să facă ordine în dezordine. Și și-au făcut. De cap. Și-au făcut de cap. Am desfăcut toate cutiile de jucării și le-am zis să le sorteze, sub supravegherea mea. Unul s-a apucat de citit. Altul de o luptă cu niște dinozauri. Exact pe dos decât trebuia, adică cel care ar fi trebuit să citească, se lupta, iar cel care ar fi trebuit să fie la nivelul pocnitului de jucării, se lăsase complet absorbit de o carte pe care n-o mai văzuse de la ultima curățenie-de-proporții încoace.

I-am lăsat o vreme, apoi le-am reamintit scopul demersului: ordine, disciplină și un prim pas pe drumul devenirii de modele demne de urmat. Și cu reamintitul am rămas. Unul se apucase să facă un cub, celălalt să călărească pe mânerele canapelelor. Iar exact pe dos decât ar fi fost de așteptat.

M-am gândit să-i las să se plictisească și de noile activități. Și s-au plictisit. Iar când s-au plictisit, s-au apucat de altele. Unele care n-aveau nicio legătură cu ce intenționam eu să fac eu, normal. Și cum într-un final am realizat că nimic nu se va schimba nici dacă îi las în legea lor până cresc mari, m-am apucat eu de treabă. Că tot îmi suflecasem mânecile cu vreo două ore înainte… Și cum munceam eu precum o mașină de mare precizie, aruncând lego la lego, mașini de plastic la mașini de plastic, mașini de metal la mașini de mașini de metal, animale la animale, jucării de lemn la jucării de lemn, ben 10 la ben 10, se trezesc leneșii mei că poate ar interesant să mă ajute. Și m-au ajutat după cum urmează: unul, din vârf de canapea, mă ghida (mami, la piciorul tău, lego! mami, sub cutia roșie, un elefant!) iar celălalt, tot din vârf de canapea, arunca jucării, teoretic spre cutiile desemnate, practic unde se nimerea. În capul și spatele meu de om muncitor și aplecat, cel mai adesea.

Cu chiu cu vai am reușit să fac tot ce era de făcut. Și-aici dau un pont: odată curățenia gata, veți observa o grămadă de resturi care nu pot fi sortate nicicum. Sunt chestii mărunte, gen capete de extratereștri, picioare de animale, bucăți de transformers. Aici se procedează așa: se rulează covorul pe care au rămas și tot ce e în el se va turna pur și simplu într-o cutie, cutie ce apoi va lua drumul gunoiului. Nu încercați să le lipiți sau asamblați. Se vor dezlipi și dezasambla și la următoarea curățenie se vor adăuga altora noi și veți avea și mai multe pretenții de înfruntat. Mami, lipește-i capul! Pune-i piciorul la loc! etc. Adică și mai multă bătaie de cap. Mai multe bătăi de fapt, dacă ar fi una singură ar fi rezonabil. Și simplu de tolerat.

Bun, și-odată terminată treaba, odiseea lecțiilor de viață a continuat în bucătărie. Unde, în nori de făină și un entuziasm general am făcut pizza margherita. Pe care am potrivit-o cu o oală de limonadă și am mâncat-o la locul curățeniei, bucătăria rămânându-mi tot mie de curățat…

Ordine și disciplină, ok, să zicem că, măcar teoretic, le-am bifat. Iar teoria e mereu un prim pas.

DSC_0649 DSC_0652 DSC_0655 DSC_0661 DSC_0664 DSC_0667 DSC_0670

Epoca de aur?

Observ cu încântare că am depășit perioada Ben 10. Ben 10 care a urmat la noi după epoca clasicilor roboți electronici de jucărie și a fost un salt ca de la pământ… la cer. Adică de la ființe care arătau decent și nu săreau prea mult din schema două mâini – două picioare – un cap și se comportau destul de previzibil am ajuns să luăm tot felul de arătări care întrec tot ce-am putut să văd vreodată în filmele horror, plus toată ideea de jucărie care e construită în capul meu. Pentru că, ehehei, pe vremea mea – da, da, am observat și eu că încep să sun ca un pensionar… – industria plușurilor punea accent pe drăgălășenia iepurașului și a purcelușului și a vulpiței iar cea a păpușilor (nu vorbim aici despre păpușa Chucky, desigur) pe trăsăturile dezirabile din orice chip feminin (ochii mari, nasul cârn, gropițele din obraji, fruntea bombată și părul lung și lucios precum al prințeselor) iar odată cu Ben 10 m-am trezit față în față cu arătări ciudate, diforme, iar când spun “arătări ciudate” mă refer la figurine cu patru brațe, șase ochi, capete supradimensionate și pline cu lichid, mâini uriașe și picioare minuscule (imagine de t-rex răsturnat?!) și pentru că mi-e greu să prind în cuvinte întreaga cohortă de arătări, exemplific cu câteva, pentru clarificare:

image

Acum însă suntem la Transformers, lego Star Wars, transformatorii salvatori (alții decât Transformers, dar tot salvatori) și… peștișorii roboți. Care din castronul de salată s-au mutat în cadă și o țin ocupată zi și noapte și clipocesc cu spor făcând zgomot de parcă nu ar fi doar doi, ci ditamai crescătoria de păstrăvi unde mă mai duceau tata și mama pe vremea când eram copil (pe vremea mea, da, da).

Și-mi plac vietățile astea două de nu mai pot. Nu fac ele mare lucru, dar zău că mi se par la fel de educative precum… laptopurile de jucărie, cu toate cântecelele și activitățile lor amuzante și efectele lor. Adică noi le-am dat nume, ne scăldăm împreună cu ele, dacă nu-s vigilentă la fluxul farfuriilor mă trezesc că le-am și hrănit, copiii simulează întreaga piramidă trofică în care peștișorul cel mic e mâncat de rechinul pitic care la rândul lui e mâncat de marele rechin albastru care ocazional mai înghite și foci, într-un cuvânt, o investiție minoră pentru o întreagă poveste și un întreg ambient!

image

image

(Și desigur, trăiască magazinul online Noriel!)

Tactici & strategii

Ultima achiziție în materie de jucării arată așa:

image

Să explic. Deci, este vorba despre o jucărie gonflabilă, de cam un metru înălțime și care “funcționează” pe principiul lui Hopa Mitică. Adică oricât și oricum i-ai da, tot se întoarce. Sfidează principiile gravitației (doar teoretic, practic având o greutate la bază) și susține filosofia de viață a întoarcerii și celuilalt obraz. Cum ar veni, în tușe îngroșate, o jucărie educativă. Cel puțin pentru unii.

Pentru noi, este un prilej excelent de a exersa tactici de luptă și strategii de atac. Lovitura frontală, croșeu, uppercut, ciobăneasca (există, vă spun eu!), atac prin învăluire cu salt de pe canapea, lansare pe parchet, cu jucăria sub burtă, de parcă am avea săniuțe iar parchetul ar fi derdeluș, orice e posibil. Și probabil.

Ce mă miră este faptul că nu s-au gândit să le și picteze cu markerul și pe fața neilustrată, pentru a-și face joaca și mai spectaculoasă. Gen atacul monstrului cu două capete. Sau că nu le-a venit ideea să le ia și în cadă, pe post de colac. Un fel de colac. Dar mai mult de atât mă miră că-mi trec mie asemenea idei prin cap. Până la urmă vorbim de niște jucării pentru băieți, eu n-ar trebui să mă pricep ci doar să ridic din umeri, să accept resemnată dezastrul creat și să sper că ei vor crește mai repede iar calmul meu va rezista până la momentul când vor prefera să citească, să cânte la chitară și să meargă la cinema.

Eh, copii… Și jucării. Care azi sunt, mâine se sparg. Copilărie, balon de săpun, mai stai!

***

P.S. Să nu uit: Best kids become the worst grown ups.

OK, Da, Nu, Depinde

Magic Jinn știe 350 de animale. Noi patru, împreună, vreo 50. Hai, 100, dacă scoatem și enciclopedia pentru preșcolari.

Jinn te întreabă dacă are pene, câte picioare, dacă-i mare sau dacă-i mic, ce mănâncă, unde trăiește, ce culoare are, are pene, are păr? Și apoi intră în detalii. Are tentacule? Trăiește în ape curgătoare sau stătătoare? Numele animalului e format din două sau mai multe cuvinte? Numele animalului începe cu litera… ? Apoi, dacă e mare, cât de mare? Cât o motocicletă? Cât o minge de fotbal?

Tu răspunzi. Da, nu, depinde… Și tot așa, din aproape în aproape, tachinându-te (Eram convins! Eram sigur! Stai, nu-mi spune! Îmi plac concursurile de ghicitori, mai ales când știu sigur că le câștig! Cred că m-am prins, dar îți mai pun câteva întrebări, de distracție! Puterile mele magice îmi spun că te gândeai la un…) îți spune animalul pe care ți-l imaginai. Chit că te gândeai la narval sau la cocoșul de munte sau la armadillo sau la tapir, lemur sau la muflonul asiatic, chit că încerci să-l păcălești sau să-l încurci, nu merge, el știe ce e în mintea ta. Enervant.

Două ore de când l-am desfăcut am stat non-stop și ne-am jucat. Copiii la început s-au amuzat, apoi s-au amuzat de noi care nu ne mai opream, apoi s-au plictisit și de jucărie și de noi. Dar noi, mari și abili, ne-am încăpățânat. Inutil să spun că… în mod inutil.

P.S. E o jucărie precum puzzle-urile pentru blonde. 4+. Deci ne auzim peste 4 ani. După ce vom fi învățat 350 de animale și ne vom fi asigurat că Magic Jinn nu este de neînvins.

image image image image image image image image

De pe-acum , planuri pentru o aniversare…

Pe 11 noiembrie suntem invitați la ziua unuia dintre prietenii lui Bogdan. De fapt nu a unui prieten, a unuia oarecare, ci a celui mai bun. Va împlini 6 ani. Emoții mari, ei deja se văd ca într-o senzațională aventură în care lucrurile nu vor decurge simplu, la modul cumpărat de cadouri, dăruit, urat La Mulți și Buni Ani, jucat pentru vreo două ore într-un ambient special amenajat, cu mâncatul de rigoare, băutul de sucuri și accesul nelimitat la prăjituri și tort. La vârsta de 5-6 ani cât au ei acum, totul apare învăluit în magie, nu va fi doar o petrecere aniversară de copii, va fi un eveniment la care se vor gândi mult timp după ce va trece. Și, la care, cum spuneam mai devreme, se gândesc cu fervoare încă de pe acum.

Mă gândesc și eu încă de pe-acum, dar la modul prozaic, gen haine mai deosebite pe care le-aș putea cumpăra pentru cei doi ai mei, în calitate de invitați, și, desigur, la cadoul prichindelului. Hei, oprește-te, cum adică a prichindelului?! La 6 ani vorbim deja despre un mic bărbat! Adică nu se pune problema de jucarii Disney, Mickey Mouse și Lightning și pirații din Țara de Nicăieri sunt soooo last year, acum va trebui să mă gândesc la… hmmmmm… poate la jucarii beyblade, Transformers, Ben 10, 6 ani e vârsta pentru cu totul altceva!

Și fac greșeala să mă sfătuiesc cu Bogdan. Desigur că acum rezultă și se impune că-i voi cumpăra și lui ceva, probabil ca un fel de cadou anticipat pentru când va împlini și el cei 6 ani, pentru că nu se poate să iau pentru un străin (e cel mai bun prieten, dar tot străin se cheamă!) și pentru el nu. Iar dacă voi lua pentru el va vrea și cel mic, o fi având el doar doi ani și jumătate dar percepe foarte clar momentul când se oferă o jucărie nouă în dar… Copii, ce pot să spun. Băieți. Mici bărbați. Oare la fetițele ce stau cu veșnic aceleasi papusi Barbie în brațe e mai puțin complicat?!