(pusă pe șotii) Cobâlţ-cobâlţ la vale cu butoiașul ce se revarsă

Stau la masă cu copilul cel mic. El tura-vura, eu încuviințând amuzată. E atât de încântat de monologul lui încât începe să cânte. Râd, aduce mai mult cu o schelălăială. E tot mai bucuros. Pocnește în masă ca să marcheze tempo-ul, întâi cu mânuţa stângă, apoi … cu dreapta. În care ţine lingura. Lingură pe care abia și-o umpluse cu cereale și lapte. Se uită la mine, eu trag o bucată de hârtie și i-o dau. Șterge și văd foarte clar cum mintea lui înșiră cuvintele: “O. Asta e ceva nou. Mama n-a comentat. Deci să-i dau bice, se pooateee!” E atât de bucuros de noua situaţie încât, plin de avânt, se gândește că iată, a sosit momentul să facă inacceptabilul. Începe să se hâţâne cu scaunul, înainte – înapoi, în timp ce e cu faţa toată întoarsă spre mine (“repede, repede, încă o balansare, asta a rezistat la laptele împroșcat, da’ pentru hâţânare n-are nicicând balamale!”). Dar “asta”, în mod surprinzător, are. Mai mult de-atât, foarte liniștită, se lasă pe spătarul scaunului și… dă-i și balansează. Se uită la mine de parcă tocmai m-aș fi transformat în… (nu știu în ce, dar oricum ceva foooarte bizar), se oprește (eu continui, și în timp ce continui, îi dau dreptate, treaba asta e chiar re-la-xan-tă!), presupun că se întreba ce poate acum să facă, mai stă un pic și-apoi îi vine ideea … să mă ia în braţe. Urmează (acele) rezultate spectaculoase…

***

Cel mare joacă fobal. O ușa de la sufragerie e o poartă, cea de pe peretele opus, cealaltă poartă. Mă uit pe ceas. Are 15′ să-și facă de cap. Trage, întâi sobru, calculat, apoi tot mai încălzit. Înverșunat. Nervos. Știu că la momentul la care voi spune (striga…) “Bogdan, gata, au trecut minutele!” va fi atât de pornit să marcheze încă cel puțin 50 de goluri încât nu-mi va ierta (iar) îndrăzneala de-a-l fi oprit fix când era pe val. Intru în sufragerie și… prind mingea. Se uită la mine de parcă ar vrea să mă transforme în stană de piatră. Definitiv. Și încep să joc, cu mingea la picior mă îndrept spre poartă. Stana de piatră devine brusc zeiţa lui, Pygmalion e fericit, mă urmărește să ia mingea (o, dar e abil ăsta micu!), așa că… o iau cu mâna și arunc. Gooool!! “Ba nu, nu e voie așa, maaaami nu e voie așa aaaaaaa aaaaaaa aaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!” (ok, acum știu toţi oamenii pe o rază de x km că ceva nu e voie așa). A, nu e voie? Nu-i bai. Reluăm, îl las să se bucure un pic de minge, apoi o iau și sub privirea lui stupefiată (“asta tot n-a-nţeles?!”) mi-o bag sub tricou. Dau să intru pe poartă dar sunt urmărită, se aruncă pe mine, copilul joacă acum rugby… cu o femeie însărcinată care ţipă “Bogdan, am bebe în burtă, trebuie să mă lași să marchez, așa se face cu femeile-nsărcinate!!!”. Râd, ne tăvălim pe linia porţii, eu ţip, el și mai tare, printre râsete îi comunic că gata, i-a expirat timpul, dar oprește-te acum dacă poţi. Încă o repriză cu femeia însărcinată.

***

“Ce e?” Așa mă întreabă copilul cel mare când face câte o tâmpenie. Se uită fix în ochii mei și dă drumul întrebării. Calm. Sfidător. Apăsat. “CE E?” De obicei îi spun “nimic” și-mi văd de treaba mea, știu că după ce va sta o vreme și se va gândi (a se citi “înmuia”), va veni să vorbim. Bun. Și se nimeri să-i scap o figurină abia meșterită pe jos. Mă uit în jos, la el, el încă pe jos… și când ridică ochii îl fixez și-l intreb “Ce e?” Calm. Sfidător. Apăsat. … Face o pauză. Și începem amândoi să râdem, râs din acela de necontrolat.

(… iar mama ar fi râs)

Ca la fiecare început de lună, săptămână, zi și moment când efectiv se întâmplă să… (una din cele de mai jos), am redecis să:

– când mâncăm, doar mâncăm. Nu ne scărpinăm (singura excepție, în nas, pentru că, na, și de acolo mâncăm), nu ne suim pe masă, nu sărim de pe scaun, nu aducem jucării ca să le hrănim cu voia sau fără voia lor și nici nu folosim pe post de tacâmuri beţele aduse de afară;

– meciurile de fotbal și baschet din sufragerie se limitează la 15 minute și nu până se trece prin perete. Și prin următorul, la fel.

– pentru fiecare jucărie nouă, renunţăm la una din stoc. (Mami, mami, eu renunţ la toate acum, asta câte înseamnă că luăm???)

– nu cumpărăm mâncare din supermarket, ci doar INGREDIENTE pentru mâncare. Și nu, Bonibon nu e mâncare. Și nici ingredient.

– ne lăsăm părul (și) mai lung. Pentru clarviziune, comunicare telepatică, citirea gândurilor. Pe când Star Wars 8?

– când mergem la cumpărături, chiar avem sacoșele la noi. Și listele. Pe care am notat ingrediente, mâncare și Bonibon.

– ne controlăm. Nu ne e foame pentru că pur și simplu vedem ingrediente (mâncare și Bonibon).

– după ce desfacem ceva ce are ambalaj (o jucărie sau ingredientul Bonibon), ducem ambalajul la gunoi. Și nu, sertarul de șosete al mamei unde de obicei lăsăm linguri cu miere și cotoare de măr NU e gunoi.

– la cumpărături mergem cu SACOȘE ȘI LISTE și nu cu jucării pe-care-să-le-uităm-acolo-și-să-ne-întoarcem-după-ele la noi.

***

A, si-o poză de la un meci. Varul atunci plesnit în acest moment în care eu scriu nu prea mai e.

20160313_114225__1459503956_109.166.134.245

Sexi

Ne jucăm cu figurinele Kylo Ren. Încercăm să prindem fiecare inflexiune, fiecare nuanţă. “You know what I’ve come for”. (Stăpânit.) Eu repet (cu vocea mea care n-are nimic de-a face cu-a lui), traduc, refac contextul din film, explic. “No one will stand in our way. No one.” (Constiinţa de sine.) Copilul cel mic stă cu guriţa deschisă și ochii mari. Cel mare repetă, șoptit. “I am immune to the light.” (Transă). Îmi place tot mai mult. “I’ve been waiting for this day for a long time.” (Vag nerăbdător.) Realizez că personajul din mâinile mele vorbește doar cu punct la sfârșit. Nu exclamă, nu întreabă. Ba da, întreabă. Dar doar retoric. “Is it true? You’re just a scavenger?” Fluxul replicilor din film continuă, hipnotic. “Don’t be afraid. (Gutural.) I feel it too.” “Together, we will destroy the resistance. And the last Jedi.” (Imposibil de contrazis. Finalul filmului nu-l face mai puțin credibil, nu.) Îmi dau seama de ce mă fascinează. Este god almighty dar îi lipsește aroganţa. Exact ca unui rechin. “That weapon (secundă de pauză) is mine.” Calm. “Don’t fight it. You know you can’t”. (Psihanaliză.) Se încheie șirul replicilor, copilul cel mare comentează, și el fascinat: “E rău Kylo Ren”. Iar eu, pe jumătate meditativ: “Și sexi.” Toată intensitatea momentului se sparge, copilul e brusc dezorientat. Apoi privirea lui se transformă în reproș. Acuză. Mă face să mă simt de parcă aș fi comis un sacrilegiu. De parcă i-aș fi spus că Fernando Torres face nani între meciuri, nu se antrenează. În pijamale cu roz, cu iepurași. Și nu mă refer la Bugs Bunny. “Cum sexi?”, mă admonestează. Zic să fac o verificare. “Dar știi ce înseamnă sexi?” Și am surpriza că nu-i e străin conceptul doar că între viziunea mea și a lui e o incongruenţă totală. Sexi nu e personajul tenebros cu păr ca pana corbului, miscări fluide și voce care își transformă ascultătorul în cutie de rezonanță, sexi înseamnă… “femei cu ochelari în formă de steluță care stau dezbrăcate pe lângă barbaţi cu mușchi și tatuaje”. Încerc să mă adun pentru un răspuns cu efect. La ultima verificare parcă n-aveam o casă tapetată cu ecrane pe care rulează un singur post. MTV. Însă odată adunată decid să nu-i alterez momentan mainstreamul imaginii. Mai târziu, cu Henry Miller, Anaïs Nin și mulţi alţii la îndemână, mă gândesc ca totuși mă va ierta și va vedea paleta mai largă.

O povestioară care îi place mult lui Bogdan

“Cred că înţeleg ce vrei să mă întrebi, Moș Constantine. O să-ţi povestesc o întâmplare. Astă iarnă au venit la noi niște rude care au un băieţel care atunci nu împlinise trei ani. Părinţii lui trebuiau să plece pentru două săptămâni și nu aveau cu cine să îl lase pe Tudor. Mama a zis că e cel mai bine ca băiețelul să rămână la noi pentru că ea va avea grijă de copil. Pe mine m-a îndemnat să mă joc împreună cu Tudor și să-l învăţ unele lucruri, mai ales că eram în vacanţă. Așa de mult m-am împrietenit cu Tudor încât băiatul era aproape doar după mine. Dar, cu o zi sau două înainte de-a se întoarce părinţii lui, s-a întâmplat ceva. Ne jucam împreună și deodată Tudor a zis un cuvânt foarte urât. Cred că a auzit undeva cuvântul acela, iar el îl repeta fără să-l înțeleagă. I-am zis că nu-i frumos ce zice și atunci el s-a oprit. După vreo oră se juca singur și a început să repete iar cuvântul acela, dar el, pentru că nu-și dădea seama ce zice, era foarte liniștit. Am venit lângă el și i-am spus din nou să nu mai spună acel lucru urât. S-a oprit imediat. Seara ne-am jucat împreună în curte și am făcut un om de zăpadă. Mama m-a trimis să cumpăr pâine de la magazinul de peste drum, iar Tudor a rămas în curte să se joace în zăpadă. Am venit repede de la magazin și când am intrat în curte l-am auzit pe Tudor rostind acel cuvânt urât. El era cu spatele la mine și nu a observat când m-am întors. Mi-a venit așa o supărare încât m-am hotărât să-l pedepsesc pe loc, deși știam că nu trebuie s-o fac. Am mers spre el și i-am dat o palmă peste spate. Tudor a căzut cu faţa în zăpadă. Când s-a ridicat și-a șters cu mănușile zăpadă de pe faţă și privind spre mine a început să plângă. Dar nu suspina deloc, ci numai îi curgeau lacrimile pe obraji. Nu a zis nimic. Dintr-o dată mi-a fost așa de rușine de ce am făcut încât am lăsat jos punga cu pâinea și am fugit în spatele casei, ca să nu mă vadă nimeni că plâng. La puţin timp, Tudor a venit după mine. Trăgea după el punga cu pâinea, iar din buzunar mi-a dat morcovul pe care urma să-l punem ca nas omului de zăpadă. Nu m-a întrebat de ce l-am lovit ci, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, m-a luat de mână și m-a dus să terminăm omuleţul. În seara aceea la masă mi-a fost foarte greu să mănânc din pâinea pe care o cumpărasem. De fiecare dată când îmi luam pâine îmi aduceam aminte de Tudor, cum a venit la mine trăgând plasa după el. În seara aceea, nu am putut adormi multă vreme. Într-un târziu, m-am ridicat din pat și am mers la geam. Era senin și luna dădea atâta lumină pe zăpadă încât parcă era seară și nu noapte. Stând la geam și privind omul de zăpadă am simţit o căldură și o mângâiere în suflet și mi-au venit niște gânduri pline de bunătate. Nu puteam să uit cum Tudor și-a șters zăpadă de pe faţă și lacrimile lui de pe obraz. În seara aceea am înţeles că lui Dumnezeu îi place să trăiască în oameni, chiar și când pentru asta trebuie să se facă foarte mic ca să încapă în ei.”

Mickey Mouse. PR.

Am pornit cu elan. Am pus ce scria în reţetă. Mai mult sau mai puțin, dacă e să nu-mi placă ceva atunci asta e să folosesc cantităţi fixe (400 de grame precis? Ba o cană și jumătate!). Iese un aluat frumușel, l-am lăsat să stea la rece și am fugit să iau colorant. Pentru că deși nu-s cu măsurătorile, sunt adepta respectării adevărului istoric. Iar Mickey are de când lumea urechi negre-negre, faţa albă și limbuţa roșie. Și m-am întors de la cumpărături cu amintirea adevărului istoric și cu idei de a combina galben, albastru și niște bombonele după cum îmi va dicta inspirația. Scot aluatul și dau să tai formele. Aluatul e … Nu e bun. E sfărâmicios. Să fie din cauză că în loc să cântăresc am folosit ochiometrul și cana? Vine copilul cel mare. “Iese, mami?”. … (insistă) “Iese?” “Fac în așa fel să iasă”. Are încredere în mine, pleacă. Și modelez mai mult din firimituri o feţișoară. Îmi zic că e un Mickey… cu cap de inimioară. Inimioară? Parcă ar fi un capac de butoi de varză murată. Dar îmi văd de treabă de parcă aș produce o nouă versiune a omului vitruvian. Îmi iese un Mickey cu niște urechi de … porc. Continui. Sunt calmă. Am situaţia în mâinile mele. Un nou Mickey, cu urechile lipite una de cealaltă. Chem copiii. Sunt… în-cân-taţi!!! Și-i aleg, împart, asta în timp ce eu mă gândesc cum ei, deși au termen de comparaţie, au atât de multă inocenţă și deschidere încât ce-am creat eu, chinuit, e de-a dreptul magic! … Așa că, anticipând că și mai multă magie va sfârși prin a-i trezi la realitate, decid să fac din aluatul rămas… biluţe. Comod. Mai mici, mai mari. Și le prezint pe post de … sistemul solar. Fără Saturn și cu mulţi meteoriţi. Umplu o tavă, i-arăt opera celui mare, e vrăjit, bag tava la cuptor. Vine cel mic și vede în prim-plan planetariul. Și exclamă: “Oooo, mami, Mickey e mulţi și mici!!!” Mă întorc spre cel mare și încep să râd, apoi iar spre el și-l ridic în braţe, mi se pare scump, înduioșător, mă topește felul în care lumea lui micuţă primește orice informaţie cu bucurie, entuziasm, el nu are așteptări, el pur și simplu așteaptă ORICE! Îl mai drăgălesc un pic, scot fursecurile. Rup unul și mâncăm așa, fierbinte, dulce până la leșin. Decidem că sunt delicioși. Păi bine atunci. Mă pot apuca de glazură. Am de mixat zahăr pudră și albuș vreo 20 de minute. Ok. Îmi iau o revistă. După prima jumătate de articol deja mi-e cald la palmă. Mă uit pe ceas. 4 minute. Ce naiba? Cică trebuie să rezulte o “bezea densă” iar eu am o chestie eminamente lichidă și un blender deja încins. Și doi copii care umblă la tuburile de colorant de parcă ar fi vopseaua pentru figurinele de ipsos. Renunţ. Mi-e cu neputință să-mi pun blenderul în pericol, ne leagă cel puţin o mie de smoothie-uri și nu știu câte reţete de brânză vegană. Declar ora de pictură și creaţie liberă deschisă, colorez urechi cu albastru, presar bomboane, combin galben cu albastru și-mi fac copiii să ţipe extaziați la vederea verdelui, habar nu am dacă se va și usca “bezeaua” dar oricum se consumă febril de peste tot de pe unde e întinsă, masă, mâneci, spătarul de la scaun. Încă o nereușită-reușită, cum ar veni. Ţine doar de PR, din câte îmi dau seama.

20160212_112215~2__1455279973_109.166.134.16020160212_121020~2__1455280014_109.166.134.16020160212_121409~2__1455280047_109.166.134.16020160212_124053~2__1455280077_109.166.134.160

Piticot

Joc Piticot cu un copil de trei ani jumătate și cu unul de îndată șapte. Alegem pionii. “Eu vreau verde!”, “Și eu vreau verde!”. Ca să fac atmosferă, ţip și eu răsfățat: “Și eu vreau verde!!”. După cinci minute în care toţi vrem verde începem să jucăm. Cel mare verde, cel mic albastru, eu galben. “Mami, să dai tu prima că ești fată. Sunt amabil.” Îmi place mult asta cu amabilitatea, la fel cum mi-a plăcut zilele trecute când mi-a spus că el “consideră” ceva într-un anumit fel. Putea să spună “cred” dar a preferat “consideră” cum nu de mult preferase să spună ceva de faţa unui om folosind cuvântul “chip”. Dar în timp ce eu mă pierd în aprecieri el dă primul. Nu e amabil totuși. Nici măcar “drăguţ” nu e ce-a făcut dar mă prefac că nu observ. Știu că pe la mijlocul jocului îl voi auzi: “Maaamiii… (pisicos). Îmi pare rău că nu te-am lăsat să dai tu prima…”. Îmi place că se prinde, are o sensibilitate a lui. Una cu efect întârziat, dar nu-i bai. Jucăm. Cel mic dă în două feluri. Ori 1, ori 6. Mă minunez nu de aruncările lui cât de felul în care, deși dă de multe ori 6, spre nemulţumirea celui mare care nu-i așa norocos, echilibrul șansei e păstrat. Și el oricum numără până la 6 sărind ori câte două căsuţe, ori câte vreo opt. Însă e foarte concentrat și serios. Ne-a văzut pe noi cum agităm zarul în palmă și vrea și el. Are mânuţa micuţă cât un boboc de lalea dar agită și el. Mișcând mâna în bloc, din cot, așa că zarul stă în palma lui nemișcat. Dar nu-i nimic, aruncă un 6, numără complet altceva, e fericit. Eu îl las, cel mare însă e tributar corectitudinii. Pentru că nu concepe să nu câștige el. Se enervează. “Vezi că balivezi!!!”, îi strigă atunci când cel mic înmoaie zarul în gură, pentru un maxim de efect. Vrea să spună “salivezi” dar e atât de chitit să facă ordine încât îi iese totul anapoda, dă peste tablă în încercarea de-a lua zarul, adio ordine, adio pioni. “Pe unde eram?!?!”. “Păi mai știu eu…?”. Pune după cum își amintește, el în fruntea coloanei, cel mic pune și el, după cum vrea, pionul la căsuţa purcelușilor, e locul lui preferat, pun și eu, spre satisfacţia amândurora, pionul meu la final. Deși eu conduceam. Cel mic se hotărăște brusc că vrea să coloreze, cel mare respiră ușurat. Continuăm în doi. Și câștig. Se albește la faţă, eu râd. Îi spun că mai facem un joc. Nu vrea. E mic, ambiţios, stângaci. Apare cel cu coloratul, se interesează cine a câștigat. “Mami a câștigat.” se aude vocea încrîncenată a nemulţumitului. Cel mic are dintr-o dată amintirea unui alt joc, din altă zi, mă-mbrățișează încântat, “Mami, mami, erai în echipa mea!! Am câștigat!!”.

20160128_101417~2__1453972142_109.166.132.77

Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !