O idee de-a mea

Care inițial mi s-a părut genială, așa cum mi se par toate ideile mele, inițial. “Băieţi, facem apă verde?”, “Daaaa!!” – deși habar nu au ce îmi trece prin cap, ar putea fi orice, de la o limonadă cu spirulina și până la a aduce sticle cu apă amestecată cu mătasea broaștei din parc. Și iau tubul de colorant alimentar și le spun să-și toarne în cadă până ajung la nuanţa care le place. Nu se ajunge la acea nuanţă de verde-furtună pe care intuiesc c-o doreau, dar avem apă verde-brotac. Și încep să le vină idei. Geniale, la fel cum sunt și ale mele. Punem și galben! Punem. Și facem o mlaștină! (… da, sigur, turnăm și pământ în ea) Și cumpărăm și colorant roșu și facem baia trolilor, cu sânge și tot felul de chestii plutind prin ea!! (oooo, daa, baia trolilor! Și s-o chemăm și pe Elisabeta Bathory, normal).

Va urma. Potopul, exact.

(concluzii obţinute prin presare la rece)

I’ll take sweet, any day over sour, 

Mouth-watering pastries depend on the flour. 

Dessert usually comes, at the end of the meal, 

Sugary sensations, the taste is surreal.

Belgian chocolate truffle cake,

Cures every single, emotional ache. 

Some may say, it’s a bit too rich, 

I’m in love, I’ll never switch.

(AnitaPoems.com)

D’ale carnavalului, continuare

Stăm la masă. Copiii au fiecare câte un pahar cu suc, fiecare cu pai. Și aud: “Mami, îmi dai tu paiul?” Mă uit la pahar, are pai. Îl întreb ce alt pai. “Paiul spre gură, mami.” Și totul capătă sens. Vârful paiului e îndreptat spre cealaltă parte a casei. Și-i e greu să întindă o mâna ca să-l întoarcă. Maaaare-i grădina… iar bărbatul femeii prăpăstioase din povestea cu drobul de sare s-ar fi bucurat de reconfirmări trecând și pe la noi.

Alt episod: “Vă fac pâinea prăjită sau o las așa?” Cel mare: “Mie așa. Durează mai mult să o mestec dacă e tare.” Și-apoi va fi prea obosit ca să-și mai întoarcă și paiul. Normal.

Episod cu încălţarea. Încălţarea se face folosind încălţător. Nu din respect pentru încălțăminte ci ca să nu se pună problema șireturilor. Mai nou, nu se mai pune nici problema ariciului, pentru orice fel de încălțăminte se folosește încălţător. Acum nu se mai pune nicio problemă. Deloc.

Tăierea unghiilor. Tai la un picior și aștept copilul să se repoziționeze în spațiu pentru a mi-l da și pe al doilea. Dar nu. Vrea să mă mut eu în zona celuilalt picior. Stă precum acele de la ceas când arată 2 fără 20, cu un supererou ţintuit pe podea iar fixarea unei pelerine e muncă migăloasă și nu permite alte mișcări. Fiind cu șiret. Aici mâinile își fac treaba cu aplicaţiune. Și nici gând de încălţător.

Trimite tata cozonac. “Cozonac de la bunicu’, cozonac de la bunicu’!!” Și vin amandoi val-vârtej, parcă văd un banc de piranha ce va devora cozonacul înainte s-apuc să mă uit la el. Dar nu. Val-vârtejul celui mare se transformă în luarea tacticoasă a unei furculiţe și… așteptare cu felia în faţă. “Ce aștepţi? Și ce faci cu furculița?” “Taie-mi te rog bucăţi. Le mănânc cu furculiţa ca să nu mă mai spăl pe mâini.” Compresă. Bisturiu. Pensă Kocher. Foarfecă Lister. Închideți pacientul în locul meu, vă rog.

În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.

Cum se confecționează un ceas care să arate mereu doar timpul potrivit? 

În trei pași:

1. Se taie un cerc dintr-o bucată de carton, folosind pentru desenarea lui o farfurie sau un compas. Iar pentru tăiere, o foarfecă. Și un antialergic pentru sensibilitatea la senzaţia aceea infernală pe care numai cartonul tăiat sau piersicile necurăţate de coajă o pot da.

2. Folosind un echer sau o riglă, se punctează orele principale, nord – sud – vest – est, apoi cele teoretic ne-principale. Eu am alternat culori. Apoi, cu aproximaţie, se punctează minutele dintre cifrele desenate. Adică să fie câte 5, dar nu neapărat la distanţe milimetric egale. Sau neapărat, dacă se lucrează sub supravegherea unui copil care are ochi de controlor de calitate.

3. Prinderea. Ei bine aici m-am surprins pe mine însămi cu o idee pe care eu o consider un einstein-ism pur. Am prins acele ceasului trecând prin ele și prin doi nasturi (unul pe faţă, unul pe spatele cadranului) aţă de cusut. Mișcarea are o precizie elveţiană iar rezultatul este nemaipomenit de drăguţ. (Cum adică “ba nu”?)

20160607_093653~2__1465403965_109.166.128.7620160607_094714~2~2__1465403995_109.166.128.76

Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”