In the mood for Xmas

Tocmai am văzut pe facebook un desen haios despre telefoanele care în loc de a avea o baterie tot mai puternică vin echipate cu un cablu lung și cu o listă de motive mai mult decât “convingătoare” pentru a sta acasă.

image

Motive funny pentru a sta acasă… de parcă și așa nu ar fi destule! Pe lângă cele evidente gen vreme proastă, lipsă de chef, posibilitatea și probabilitatea foarte mare de a comanda pizza, seriale cu o mie de episoade, amicii veșnic online…

Râd. Dar azi însă, stau și eu acasă. Azi stau acasă și nu fac nimic, e vreme destul proastă… Motivul numărul 3.

De fapt, e o zi dintre acelea de mijloc, nici vară nici iarnă nici cald nici frig nici soare nici cer negru de ploaie nici bine nici rău nici prea mare chef dar nici lipsă de chef.

Azi stau acasă, citesc, dorm, pierd vreme pe net, fac baie cel puțin o oră și mă gândesc la Crăciun. Da. Vreau să vină iarna să mă dau cu punga pe zăpadă, să merg la ai mei și să nu am nicio grijă. Nu că aș avea multe în mod normal, slavă domnului am o viață atât de necomplicată încât nu e rost de prea multe frământări și de prea multă umoare…

Deci azi nu fac nimic anume. Doar mă gândesc la acel dolce far niente de acasă, la mâncarea pe care nu o gătesc eu, la cadouri, la cele pe care le voi face, la cele pe care le voi primi. Cadourile acelea calde și învăluite de grijă și drag.

Prilej bun să mă bucur încă o dată că nu mai lucrez la EY și că nu va trebui ca într-o singură săptămână de concediu să dau delete la toate gândurile stupide și la dead-line-urile de la întoarcere și la proiectul în stand-by și la hârtiile așteptându-mă stivuite în dosar peste dosar. Să stau la ai mei fix cât vreau și să miroasă casa bunicii a cozonac adevărat și nu a cel plasticat dar frumos ambalat din cosurile cadou cu wiskey și cu bomboane de chocolat. Să am gânduri bune, calme, de pace și nu zâmbetul ucigaș forțat de la deschiderea de cosuri cadou pentru doamne corporate-business-și-fără-de-viață-ta-dam sau de la înmânarea de cadouri pentru domni la fel de corporate-business-și-fără-de-viață-în-ei-pam-pam.

Crăciun. Acasă. Zăpadă. Foarte frig afară, în casă foarte cald. Familia reunită, mici, mari. Nicio grijă. Azi sunt in the mood for Christmas.

Outside the Eisenhower box

Știu perfect cum stă treaba cu presiunea timpului. Știu exact cum arată orele petrecute la birou, față în față cu ecranul tot mai inexpresiv și capul tot mai sec de idei în timp ce inbox-ul devine tot mai plin de mesaje te rog, trebuie… repede, e urgent…, se poate în următoarea jumătate de oră?, sau am nevoie acum, e urgent, e NEAPĂRAT!

Și știu perfect ședințele nesfârșite în care nu se discută nimic, nu se înțelege nimic, nu se ajunge la nicio soluție și nici măcar la vreun plan de atac, ședințe sterile și interminabile în condițiile în care totul pare să ardă și totul mustește de tragic și de apocalipsă și de vertij și de colaps. Și mai știu perfect și atitudinea hei-rupistă din managementul care stă relaxat până mai sunt fix câteva ore până la un dead-line de altfel cu mult, foarte mult timp înainte fixat, apoi de mesajele pline de panică, pitoresc însoțite de stegulețe roșii și neapărat de tip follow-up, urmate post-mortem post-eveniment, de cele moralizatoare, pline de scheme, idei salvatoare, metode, liste, organizatoare, prioritizări benefice și de niciodată aplicatul know-how.

Știu. Am fost acolo. Am fost acolo unde eficiența se traduce prin dacă poate să se organizeze atât de bine înseamnă că e loc să-i mai dăm ceva, altceva. Ideal treaba altcuiva.

Am fost acolo unde e timp pentru orice până atunci când se rămâne într-un timp suspendat.

Cred că cel mai bun test de management ar fi un test de time management. Spuneți-ne vă rugăm cum vă organizați, nu de alta dar de dumneavoastră depinde sănătatea psihică a multor angajați.

Și-apoi mai și știu perfect cum e să faci slalom printre ore la care copilul trebuie hrănit, ore la care trebuie plimbat, ore la care trebuie culcat, bed time stories și băița neapărat, cumpărături care trebuie făcute, mâncare care trebuie să fie pe masă și curățenia pe care oricât ai face-o nu arată niciodată de parcă ar fi curat, toate îngrămădite într-un haos complet peste dorința imperioasa ca “între timp” să mai faci și altceva.

Deci dacă acum cineva vine la mine și îmi spune că nu are timp, nu mă pot abține să nu ridic din sprâncene. Nu ai timp? Arată-mi te rog ce faci când ai timp, arată-mi te rog cum ți l-ai organizat.

Așadar dragă corporate lady, dacă ești în temă cu tot ce-i nou în materie de ceasuri de dama și-ți petreci timpul dintre dead-line-uri cochetând ba c-un ceas Guess ba atrasă de-un Fossil, că-i mai multifunction așa, înseamnă că ai timp, mult timp, draga mea. Dar sper însă că n-ai naivitatea să crezi că, odată cu splendida achiziție agățată de încheietura mâinii, infinitul și organizarea vor fi de partea ta…

Iar dragă mămică purtând la piept copilul neînțărcat, află că sfârșitul lumii e încă departe. Cu calm și răbdare, vine ea vremea și pentru acel de neimaginat “între timp”. (P.S. Dacă bucătăria arde, lasă orice altceva!)

time management(

(sursa foto)

Work-at-home mom in distress

În calitate de work-at-home mom, sunt dependentă de internet. Am nevoie de două lucruri, pe lângă timp liber, dar în legătură cu el m-am resemnat: de niște aparate funcționale (da, da, știu că se spune device-uri) și de viteza la internet.

Adică dacă mă lovește inspirația am nevoie să-mi și scriu ideile, nu de alta, dar cum vin, așa și pleacă! Fie că e noapte, fie că e zi, eu am nevoie ca tot ce ține de tehnică să meargă brici.

Iar dacă nu merge, lucrurile decurg, de fiecare dată, așa: pun mâna pe telefon. Mental vorbind. Pentru că în realitate, înainte de a pune efectiv mâna pe el, îl caut. Mult și bine. Niciodată nu e unde îl las. Lesne de înțeles, de altfel, și sunt pregătită sufletește ca de fiecare dată când vreau să sun, întâi să-l caut, dar tot încep să mă ambalez.

Și mă ambalez până la faza la care, găsind în sfârșit telefonul, urechea apelată este direct lovită, fără preaviz, de un șir nesfârșit de întrebări răstite: “Iar n-avem internet?!”, “Am nevoie de internet, înțelegi?!”, “De ce nu merge iar?” urmat de “Fă-i orice să meargă!” și o cascadă de amenințări, dintre care cea mai soft este: “Dacă nu merge în următoarele minute, nu mai veni acasă!”. Minute următoare pe care le consum la fel de “constructiv”: proliferând aceleași întrebări, îndemnuri ireverențioase și amenințări…

Deci da, sunt un om zen. Dar zen-ul meu funcționeză condiționat de viteza de net. Și da, în ultima vreme am schimbat ba un stick, ba două modem-uri, din care unul cu două antene, semănând cu un melc și probabil de-al naibii, funcționând tot la fel, ba provider-ul de internet. Deci bye-bye RDS și bine ai venit, FDX. Sau Business UPC. Sau Telekom. Sau oricare-ar fi, nu l-am ales eu, dar voi afla clar atunci când nu va merge. Când voi lua contractul în mână, plină de nervi și gândul doar la rezilieri. :-D

image

Aici sau acolo

Orice proaspăt absolvent de facultate visează la joburi in strainatate. Pentru mine, abia coborâtă de pe băncile facultății, lucrurile au stat așa: cu diploma în mână și cu două testări pe drept comercial, m-am angajat ca juristă la o firmă micuță, dar cu un sediu superb, într-o clădire impunătoare de sticlă situată aproape central, spre Piața Revoluției. Ce-mi puteam dori mai mult decât să învăț cât mai multe și, cu trecerea timpului, să înlocuiesc micuța firmă cu alta mai mare, ideal o corpo-mega-multinațională, de unde să strălucesc nu neapărat prin senzaționalul îndatoririlor de serviciu cât prin valoarea de dincolo de cuvinte a cărții de vizită…

De învățat, învățam. Dar într-o zi, în tren fiind și-n drum spre casă, cu România Liberă larg desfăcută între brațe, îmi pică sub ochi un anunț de angajări la Strassbourg, nu mai mult nici mai puțin la CEDO! N-am stat pe gânduri și odată revenită în București, mi-am cosmetizat CV-ul, i-am adăugat diplomele și premiile și m-am înscris, alături de alte mii de candidați probabil la fel de înverșunați ca și mine, în cursa pentru cele câteva locuri disponibile. Primul examen, scris, a fost greu. Foarte greu. Cu întrebări din alte ramuri de drept la care am răspuns mai mult instinctiv, cu spețe pe care le-am interpretat folosindu-mi imaginația, mai pe scurt spus, nu-mi dădeam șanse… Dar n-a trecut mult și am primit vestea cea bună, însoțită de o invitație la un interviu în Strassbourg! Totul perfect, n-am stat pe gânduri și am făcut o rezervare ce, pe lângă perioada strictă a examinării orale, urma să se transforme într-un mic sejur de vizită și cât mai multă relaxare!

Am plecat, împreună cu soțul meu, amândoi tineri, amândoi încrezători. M-am prezentat la interviu, ne-am plimbat, n-a rămas niciun colț din oraș pe care să nu-l fi luat la pas! Și ne-am gândit mult atunci, la ce ar implica o asemenea schimbare, ce am face dacă aș fi acceptată, cum ne-am organiza, cum ne-am descurca… Dar parcă pe măsură ce treceau zilele eram tot mai doritori să ne întoarcem, curajul din țară parcă nu mai era la fel de stabil acolo, într-un loc străin, chiar dacă de-a dreptul minunat. Lucrurile însă s-au învârtit în favoarea noastră, deși atunci, am regretat-o. Interviul nu l-am trecut așadar am revenit cuminte la micuța firmă din Piața Revoluției, trecând apoi la una mai mare și cunoscută din Universității pentru a ajunge, doi ani mai târziu, la multinaționala visurilor mele…

Acum privesc lucrurile cu detașare, n-a fost să fie și-i bine că n-a fost atunci să fie. Știu acum că e un loc pentru toți și că, fie că vorbim despre angajari in Pitesti sau de locuri de munca in Slobozia, a fi sau a nu fi fericit, a-ți împlini sau nu un vis e doar o chestiune de timp. Și ține, credeți-mă pe cuvânt, de a-ți dori cu-adevărat și de implicare.