Cât de greu poate fi?

Cât de greu poate fi să-mi găsesc un job care să le îmbine pe următoarele toate: să fie nu foarte departe de grădiniță și de școală, undeva la mijloc dacă se poate, să îmi permită patru luni de vacanţă pe an, tot atât cât au și copiii, ca să nu fiu nevoită să-i las la școli de vară sau cu un străin măcar în perioadele care, mă gândesc că nu întâmplător, se cheamă “VACANŢĂ”, un job unde să găsesc înțelegere și de la care să pot lipsi cât mi-s copiii bolnavi, unul care să nu presupună să lucrez în weekend sau de la care să plec la ore din noapte (se cheamă “eficienţă” și în general e condiţionată de a nu depinde de ceilalţi…), unul unde să am colegi care sunt acolo ca să muncească în respect faţă de ceilalţi (acei ceilalţi care încearcă să fie eficienţi, exact) și cu simţ de răspundere faţă de munca lor, cumulativ dacă se poate, unul care să mă lase să-mi pun nestingherită creativitatea la joacă (da, știu, un job bine plătit nu presupune să-ţi ţii animată full-time hora de zâne înaripate ci să faci ceea ce E NEVOIE să faci și dacă ești, să zicem acum, sub influenţa momentului, Jeremy Clarkson), unul care să fie plătit nu bine (era doar un fel de-a spune mai adineauri) dar cât să-mi acopere stilul strictului necesar, pentru că eu, asemenea lui Baloo, am acest dar, unul la care să mă duc cu entuziasm și de la care să mă întorc încântată, unul unde să nu trebuiască să mă îmbrac de parcă merg la paradă, unul care să nu impună cursuri care costă cât a locui luni la rând pe rivieră în Franţa (pentru că, n.b., nu înseamnă nimic dacă poţi găsi de unul singur unghiul potrivit și lumina pentru o poză frumoasă sau dacă poţi face yoga mai bine decât Patanjali), un job care… să-mi placă (nu, nu cu ședinţe, nu cu e-mail-uri fără noimă, nu cu dead-ends, d-lines și cu rapoarte)?

(Bănuiam eu.)

Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Prin reducere la absurd

2016, a.d. Liste. Ce știu să fac. Ce vreau să fac. Ce știu sigur că nu vreau să fac.

Perfect. Mă calific pentru, în ordinea anilor de experienţă:

– bonă. Îndată 7 ani de experienţă aproape 24/24, 7/7 (timpul e relativ, se știe, iar când vine vorba de copii el preponderent se dilată) în time management, anger management, crisis management, stress management, fatigue management, resources management, planning. Fac faţă oricărui gen de crize de nervi, lacrimilor nejustificate și celor justificate, pot conduce în condiţii de maximă siguranță misiunea de găsi jucării în toi de noapte, asigurarea logisticii pentru a petrece 16/24 ore în parc nu mi-e deloc problematică, pot purta interminabile discuţii despre cum au sufletul melcii și mi-am însușit denumirea absolut tuturor speciior descoperite de dinozauri.

– story teller (“redactor”). Experienţă în scris: de prin facultate. Eseistică având în centru somaţiile de plată, fidejusiujea, dreptul de regres, imposibilitatea fortuită de executare și multe altele la fel de imbârligate. Apoi corporate emails. Apoi blogging. (Notă de subsol: am nevoie de un corector, ofer 5% cotă-parte).

– fotograf culinar (fotografie comercială, identitate vizuală, ilustrate). Aproape 3 ani experienţă în fotografii făcute in condiţii de stres (cel puțin un copil care mă trage de mâna, îmi împinge mâna, mi se urcă pe spate, smiorcăie, se urcă pe ceva și cade, asează o jucărie cu roţi sau cu ţepi sau lipicioasă numai bună pentru a fi luată în picioare), sub presiunea timpului (cel puțin două guri care cer de mâncare), sub semnul riscului ca obiectul fotografiei să dispară înainte ca fotografia să apară (n.b. a nu se fotografia ciocolată atâta timp cât există copii care contorizează fiecare blitz și fiecare rotire a platoului la 10, 35, 90, 121, 180 și 368 de grade).

– masterchef raw-vegan. Diplomă de merit și 3 ani de combinat ingrediente în fel și fel de feluri, testat combinațiile, supraviețuit pentru a povesti cum se face.

– instructor de fitness. Sau aerobic. Sau pilates. Sau nutriţie. Sau wellness. N-am diplomă dar merit. Experienţă: un an de când alerg, unul și jumătate de yoga, aproape 7 de cărat copii în braţe după vreo 5 de imobilizare 9-10-11-12 ore pe zi într-un scaun cu un monitor în faţă si 3 de alimentație pe sprânceană după vreo 13 de excese nepovestibile, nenorocibile și neonorabile.

Altceva nu vreau să fiu. Momentan. A, ba da. Florar.

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

Vorbim chineza

Dacă e să vorbim despre bani și despre facerea și păstrarea lor, la mine lucrurile stau așa: am un card BRD, expirat. Cel pe care îmi intrau salariile când lucram ca angajat model iar pe care acum s-au adunat indemnizațiile și alocațiile copiilor. Nu m-am obosit să-mi fac drum prin Victoriei și să-l iau pe cel nou. Nu-i rău să se strângă niște urme de bani. Spun asta pentru că la cât de mulți sunt, poate prin 2030 și ceva vor putea copiii mei să meargă la Disneyland. Să-i ducă pe copiii lor, nu pentru altceva.

Apoi am un cont la Raiffeisen. Depun bani frecvent, dar nu am un card atașat. Ideea e să-i depun, nu să-i cheltuiesc aiurea de fiecare dată când mi se pare c-am găsit în vreun magazin obscur ceva interesant.

Și mai am un cont la Transilvania. Acolo îmi intră bani automat, mi-i depune curierul de la Fancourier odată ce-a încasat rambursul pentru comenzile de ciocolată. Aici am si card și primesc și notificări prin sms, deci știu foarte clar pe ce și când și cum mă pot baza.

În rest, țin banii la ciorap. Într-un plic verde mai exact, dar care nu anulează ideea de ciorap. În care pun și tot felul de carduri de fidelitate, se cam adună văd, eu fiind un fervent cumpărător de chestii on-line. Chestii însemnând ierburi și prafuri cu denumiri care de care mai ciudate și din care fac eu mâncare, mâncare cu specific alandala – fusion – experimente – talmeș-balmeș mai mult sau mai puțin raw-vegan.

Și dacă tot am povestit despre carduri și de ce e casa mea numai bună de spart, am dat printre altele peste ceva care se cheama imprimanta termica. Adică ceea ce folosesc cei care fac carduri, din câte deduc. Până acum, cum s-ar zice, nimic neobișnuit. Dar pentru descrierea minunii care a revoluționat umanitatea cea păstrătoare de bani în sân, la ciorap și saltea, ei bine, pentru mine în calitate de necunoscător al jargonului tehnic, iată chineză și nu altceva: Bazata pe modelele Zebra P110i si P120i, ZXP Seria 3 ofera o viteza de imprimare crescuta, de pana la 180 carduri pe ora, optiuni de encodare, interfata Ethernet (optional) precum si caracteristici fizice de securitate. Iar despre mine cu insecuritatea mea psihică și alte dandanale, revin altcândva…

Un extras din pachetul salarial…

La vremea la care încă lucram la angajat cred că întrebarea care se punea cel mai des la sfârșit de lună era A intrat salariul? 

Începând cu ora prânzului fiecare dintre noi aștepta cu înfrigurarea acel e-mail care spunea cam așa: Please note that June/July/August etc. salaries payment were processed. Detailes, attached. 

Iar dacă era zi de vineri, întrebarea se punea cu și mai multă fervoare. Asta pentru că pentru cei mai tineri și mai dezorganizați (a se citi risipitori, ca și categorie privilegiată, privilegiată față de cei care erau nerisipitori pentru că nu aveau prea mare lucru de risipit) toate planurile de weekend se învârteau în jurul acelor bani. Și dacă la țigara de la ora 2 p.m. răspusul era nu, nu a venit mail-ul despre salarii începeau să sune telefoanele la HR.

Gabriela, nu primim azi banii?? De ce?!

Păi, a crăpat soft-ul de salarii…

IAR?!?!?!

Au trecut aproape trei ani de-atunci. Timp în care, vorbind cu foști colegi, înțeleg că lucrurile și oamenii care reprezintă resurse umane de neprețuit, s-au mai schimbat. Aș spune evoluat, dar de multe ori nu-i din vina lor. Vina lor, a soft-urilor… Dar nedorindu-mi să fiu malițioasă și păstrând totuși discuția la HR software, aflu că ceea ce la vremea la care eram eu corporatistă crăpa se cheamă salary calculator. Și că misiunea departamentului HR nu se rezuma la a ne calcula și vira salariile, număra bonurile de masă, introduce cererile de concediu în sistem și a ne actualiza și viza la ITM contractele de muncă, ci era una amplă, o adevărată misiune, soarta întregului payroll din Romania regăsindu-se în ea!

Cum ar veni, iertați nerăbdarea, neștiința și nerecunoștința. Sunt bonus la tinerețe. Și vin toate împreună în pachetul denumit salarial.

Alt elogiu pentru antreprenoriat

Am mai povestit aici cum arată viața mea de antreprenor. Este poate mai greu, sunt mai puțini bani, nu sunt atât de siguri precum salariul fix intrat în cont la fiecare sfârșit de lună, dar este plină de satisfacții. Și de lucruri pe care trebuie să le învăț. Nu se pune problema să mă opresc, să mă plafonez, să mă blocheze vreun coleg în a promova. Sunt eu și doar eu. Deciziile mele se răsfrâng în banii pe care îi câștig, în mulțumirea de la sfârșitul zilei, în lecțiile învățate și în pașii pe care trebuie mereu să îi fac.

Zilele trecute îmi povestea soțul meu despre șeful lui, Enterprise Sales Manager, care va pleca. De voie, de nevoie, nu mai contează, contează doar senzația pe care o dă orice plecare. O știu și eu prea bine, am lucrat și eu și-n firme mari, și-n multinațională. E senzația că nu știi ce te așteaptă, că nu știi ce va urma, senzație care există și-n antreprenoriat, unde lucrurile sunt și mai puțin sigure și noțiunea de certitudine nu prea există. Însă cine e pe cont propriu știe un lucru: că deși depinde de un profit și de niște bani, este în voia sa. Orice decizie, indiferent în ce măsură dictată de circumstanțe, se ia cu propriul cap. Nu e vorba de șoc, de surpriză, de furia de-a fi sau a nu fi ceva în funcție de moftul și de plăcerea cuiva.

Cam așa stau lucrurile, în mare. Antreprenoriatul înseamnă curaj, provocare, asumare. În rest, fie că vorbim despre joburile din Bucuresti sau despre joburile din Brasov, a fi consilier de credit, jurist sau manager de proiect, e la fel cam peste tot. Omul care-și cauta un job in Baia Mare sau în Paris, e tot un pion. Și fie că vorbim despre managers sau despre CEOs, se cheamă tot executanți.

Despre binele zilnic. Despre (ne)fericire. Despre trai

Acum ceva vreme povesteam despre o fostă colegă de-a mea care a renunțat la avocatură pentru a deschide drumul către ceva care se cheamă, nici mai mult nici mai puțin, consultanța filosofică. Într-un interviu, ea spunea: Ei bine, pe zi ce trece constat că foarte puțini oameni au o filosofie de viață, oricât de elementară și că cei mai mulți dintre noi trăiesc oarecum inerțial, într-un trist imediat, fără perspective prea îndepărtate de prezent. La începuturile ei grecești, filosofia era acea preocupare despre cum se trăiește bine, corect, virtuos chiar, însă apoi, cu timpul, ea a devenit o prințesă abstractă, închisă într-un turn de fildeș rezervat exclusiv elitelor intelectuale. Se pare că a venit timpul să eliberăm prințesa, iar Făt Frumosul apt să o facă este chiar consultanța filosofică.

Și, ca pentru a da o definiție digerabilă acestei noi dar de fapt vechi mâncări de pește, formula lucrurile astfel: Consultanța (sau consilierea) filosofică este acel dialog pe care îl poți purta cu un filosof despre acele mari întrebări ale vieții, da, acelea care de regulă sunt luate peste picior de către amicii de bere (gen: Ce faci? Mă gândesc la nemurirea sufletului/ sensul vieții/ de ce există ceva mai degrabă decât nimic…). Aceste mari teme, care sunt tratate, în general, cu dispreț și ironie, văzute ca niște chestiuni lipsite de consecințe practice și, prin urmare, puse la index, sunt, pentru alții, poate mai sensibili, subiecte care le tulbură somnul. Marile angoase vin, de fapt, din mari întrebări rămase fără răspunsuri. Filosofia nu oferă neapărat acele răspunsuri ferme, însă, așa cum scria Lou Marinoff, ne ajută să punem întrebări profitabile.

Întrebări profitabile sau nu, ideea este că noi, și eu care scriu și tu care citești și de fapt cam toți cei pe care îi cunoaștem atât eu cât și tu facem parte dintr-o lume care a uitat. A uitat să se oprească, să se uite în jur, să ridice ochii în sus, să se așeze, să privească, să… stea. Și mai frumos decât mine, o spune ea: Cred ca oamenii nu caută să fie fericiți, ci caută doar să le fie bine, bine-le ăla de toată ziua. Cred că nu-și pun întrebări, nu se distanțează de ei înșiși și (cred că pe asta o am de la domnul Andrei Pleșu) nu-și mai fac timp pentru contemplație. Adică pentru stat degeaba în fața unei ferestre prin care vezi cum au înflorit copacii primăvara sau pentru ascultat cum se ceartă niște vrăbiuțe afară. Cred că ține de ceea ce am văzut și învățat de la părinții noștri, că statul degeaba e rău, că munca adevărată e numai aia cu mâinile sau, în varianta contemporană, aia din fața computer-ului, că, în general, nu mai e timp de citit sau de vorbit sau de ascultat, pur și simplu, muzică. Cred că suntem obsedați de acțiune și de informație nu mereu relevantă. Asta cred ca e în neregulă cu noi, luați la grămadă.

Da, exact. Uitându-mă înapoi la viața mea, așa cum era ea acum câțiva ani față de cum este ea acum îmi dau seama că da, nu știam să trăiesc. Mi se părea că a trăi înseamnă să am bani. Să mă trezesc dis de dimineață, să mă dichisesc și să-mi petrec o zi întreagă printre oameni la fel de dichisiți ca și mine, fixați în scaune ergonomice și NE-privind niciodată pe geam. Între un geam îmbrăcat în jaluzele verticale și nu în draperii si perdele vintage butterfly lila, nu exista alegere, aveam un monitor în față și metri cubi de aer condiționat de respirat. Și nu se punea problema de lumină filtrată, difuză sau cu iz suav de blândețe, în clădirile de sticlă viziunea e dată de lumina rece a spoturilor din tavan iar cei de la facility management nu investesc într-o eficiență ce e direct proporțională cu pretul unor corpuri mai fancy de iluminat… Cum ar veni, eu și noi restul, munceam. La fel de steril precum era și locul în care stăteam.

Acum însă, îmi pot permite să stau. Îmi pot permite să visez. Îmi pot permite să mă gândesc la mine, la cei din jur, la viața mea. Chiar, tu când te-ai gândit ultima dată la ea?

***

Iar pentru un ambient care îmbie la viață frumoasă, la TRAI, există printre altele, retrobutique. Te-as indemna sa le vezi toate produsele și chiar dacă nu-ți vor fi pe plac, să-ți reamintești sau măcar să-ți imaginezi că se poate trăi și altcumva…

Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…