Mickey Mouse. PR.

Am pornit cu elan. Am pus ce scria în reţetă. Mai mult sau mai puțin, dacă e să nu-mi placă ceva atunci asta e să folosesc cantităţi fixe (400 de grame precis? Ba o cană și jumătate!). Iese un aluat frumușel, l-am lăsat să stea la rece și am fugit să iau colorant. Pentru că deși nu-s cu măsurătorile, sunt adepta respectării adevărului istoric. Iar Mickey are de când lumea urechi negre-negre, faţa albă și limbuţa roșie. Și m-am întors de la cumpărături cu amintirea adevărului istoric și cu idei de a combina galben, albastru și niște bombonele după cum îmi va dicta inspirația. Scot aluatul și dau să tai formele. Aluatul e … Nu e bun. E sfărâmicios. Să fie din cauză că în loc să cântăresc am folosit ochiometrul și cana? Vine copilul cel mare. “Iese, mami?”. … (insistă) “Iese?” “Fac în așa fel să iasă”. Are încredere în mine, pleacă. Și modelez mai mult din firimituri o feţișoară. Îmi zic că e un Mickey… cu cap de inimioară. Inimioară? Parcă ar fi un capac de butoi de varză murată. Dar îmi văd de treabă de parcă aș produce o nouă versiune a omului vitruvian. Îmi iese un Mickey cu niște urechi de … porc. Continui. Sunt calmă. Am situaţia în mâinile mele. Un nou Mickey, cu urechile lipite una de cealaltă. Chem copiii. Sunt… în-cân-taţi!!! Și-i aleg, împart, asta în timp ce eu mă gândesc cum ei, deși au termen de comparaţie, au atât de multă inocenţă și deschidere încât ce-am creat eu, chinuit, e de-a dreptul magic! … Așa că, anticipând că și mai multă magie va sfârși prin a-i trezi la realitate, decid să fac din aluatul rămas… biluţe. Comod. Mai mici, mai mari. Și le prezint pe post de … sistemul solar. Fără Saturn și cu mulţi meteoriţi. Umplu o tavă, i-arăt opera celui mare, e vrăjit, bag tava la cuptor. Vine cel mic și vede în prim-plan planetariul. Și exclamă: “Oooo, mami, Mickey e mulţi și mici!!!” Mă întorc spre cel mare și încep să râd, apoi iar spre el și-l ridic în braţe, mi se pare scump, înduioșător, mă topește felul în care lumea lui micuţă primește orice informaţie cu bucurie, entuziasm, el nu are așteptări, el pur și simplu așteaptă ORICE! Îl mai drăgălesc un pic, scot fursecurile. Rup unul și mâncăm așa, fierbinte, dulce până la leșin. Decidem că sunt delicioși. Păi bine atunci. Mă pot apuca de glazură. Am de mixat zahăr pudră și albuș vreo 20 de minute. Ok. Îmi iau o revistă. După prima jumătate de articol deja mi-e cald la palmă. Mă uit pe ceas. 4 minute. Ce naiba? Cică trebuie să rezulte o “bezea densă” iar eu am o chestie eminamente lichidă și un blender deja încins. Și doi copii care umblă la tuburile de colorant de parcă ar fi vopseaua pentru figurinele de ipsos. Renunţ. Mi-e cu neputință să-mi pun blenderul în pericol, ne leagă cel puţin o mie de smoothie-uri și nu știu câte reţete de brânză vegană. Declar ora de pictură și creaţie liberă deschisă, colorez urechi cu albastru, presar bomboane, combin galben cu albastru și-mi fac copiii să ţipe extaziați la vederea verdelui, habar nu am dacă se va și usca “bezeaua” dar oricum se consumă febril de peste tot de pe unde e întinsă, masă, mâneci, spătarul de la scaun. Încă o nereușită-reușită, cum ar veni. Ţine doar de PR, din câte îmi dau seama.

20160212_112215~2__1455279973_109.166.134.16020160212_121020~2__1455280014_109.166.134.16020160212_121409~2__1455280047_109.166.134.16020160212_124053~2__1455280077_109.166.134.160

Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

Viole(n)t

Mi-am făcut manichiura. Era în pachetul de 8 martie, împreună cu un epilat și un coafat. Vreți și serviciile din pachetul cadou, pe lângă epilat? Care sunt? (Ala-bala.) Le vreau. Și m-am prezentat pentru pachet. Ajunsă la manichiură, mă întreabă ce vreau. Nu vreau ceva special, doar să le dați o formă (au…) și un lac simplu. Ce culoare. (Habar nu am.) Ceva discret. Roșu. Roșu vă rog. Turbat. (?!) Păi de ce roșu? Brusc, nu mă mai simt față în față cu o manichiuristă, ci cu Charles Koch, încă puțin și îmi dă să desenez un copac. Nu știu… așa vreau. Eu vă văd cu altceva! (Deja mă obosește, zic da, să-mi facă ea cu ce i se pare că mi se potrivește, dacă mă va “potrivi” cu ceva dezastruos mă opresc la primul magazin și-mi iau o acetonă. Să fie ea fericită, o las). Lucrează la unghii, taie, aranjează, pilește. Vorbește cu mine. Are un copil, îmi povestește despre el, o ascult, mai intervin și eu, îi zic că am doi. Ridică ochii din șervetul cu bucățele de unghii și se uită la mine. Trag speranță că în lumina neonului arăt normal, deși privirea ei e cea rezervată unui extraterestru (O, doamne, apără-ne, sunt printre noi așadar!). Îmi spune câți ani are ea, îi zic și eu. Nu știu dacă e speriată sau tot mai nefericită. S-a nimerit să arăt decent în ziua cu programarea, probabil nu crede nimic din ce spun, își zice că sunt alienată și că de fapt nu am copii ci că doar mi-a sunat ceasul biologic și că am reacționat făcând o cumplită criză existențială în timp ce urcam-coboram-urcam-coboram pe vreun stepper sau mă împachetam cu ciocolată, la spa. Îmi vine să o liniștesc spunându-i că în zilele proaste (șase zile jumătate din șapte, cam așa) arăt precum un cadavru ambulant (brains…., brains…., brains…., brains…., în caz că a văzut filmul cineva). Îmi mai povestește cum și-a crescut ea singură băiețelul, o las să creadă că eu am și bonă și bunici și menajeră prin preajmă, cred că dacă îi mai zic că… hmmmm… eu i-am crescut pe amândoi îmi va băga forfecuța în mână. Foarte adânc. Accidental. Dar ajunge la lac, se întoarce, caută printre sticluțe (și eu care credeam că m-a “potrivit” deja…) și pune pe măsuță două variante. Un albastru-indigo și un violet închis, ciudat (deci cu așa ceva mă potrivesc eu, bine, hmmm, mi-am notat pentru analizat…). Aleg violetul, de fapt albastrul mi se pare ciudat. Îmi face unghiile, mă întreabă dacă îmi place, îi zic că da, deși am o viziune cu degete prinse în ușa de la lift. Știu exact nuanța, (și asta) mi s-a întâmplat. Termină, trec la coafat, mă apăr cum pot de fixativ și de lac, plătesc, dau frumușel bacșiș, plec.

Acasă, cochetez cu acetona. Să îmi șterg unghiile (sau să o trag pe nas?). Mă mai uit la ele, le las. Pe seară par negre, arată de parcă aș fi dat timpul înapoi cu vreo cincisprezece (o sută de) ani, pe vremea când nu ieșeam nici vara din hainele negre și din bocanci. Nu-mi plac. Azi postez niște poze cu mâncare, într-una mi se văd un pic unghiile. Nu trece mult și primesc un mesaj, privat. O amică, mă întreabă dacă acelea sunt unghii de gospodină. Și de femeie cu scaun la cap. Nu sunt, dar dacă mă uit mai bine, parcă-parcă totuși îmi plac. (… și uite așa am scris aproape șase sute de cuvinte despre niște unghii și despre un lac. Care, conform manichiuristei, mi se potrivește. Fără poate și doar.)

unghii

Chez Diana. Crêperie.

Am ajuns să fac clătite cam o dată la două zile. După ce acum nici o lună le făceam pentru prima dată, de nevoie, maestrul de ceremonii fiind plecat, apoi pentru că s-a decis în unanimitate că ale mele sunt mai bune, mai nou am ajuns la stadiul de-a le face cu atât de multă plăcere încât și-au câștigat loc de cinste printre activitățile care mă relaxează – dacă e să mă întrebe cineva ce fac de sunt atât de zen eu zic că fac yoga, alerg, colorez în fiecare zi cel puțin trei desene și coc clătite.

Iar după ce începutul a fost mai hurducat și am bifat nenumărate momente lipsite de glorie, cum ar fi clătite arse în timp ce pozam altele și le postam ca să mă laud cu ele, răsturnat farfuria cu un întreg teanc dichisit, uns tricoul, pantalonii și șosetele cu miere amestecată cu vanilie și carob (cea mai bună umplutură!), lăsat unele pe jumătate crude, într-un final clătitele și cu mine ne-am armonizat. Într-un asemenea fel încât deja pot da nu numai sfaturi, gen făina integrală n-are ce căuta în ecuație (mi-a fost greu s-o accept, eu folosesc doar integrală pentru tot ce fac în casă, de la pâine la pizza, așa că am încercat tot felul de combinații și de proporții, doar-doar voi da lovitura… dar n-am dat-o) sau pentru a ține clătitele fragede se păstrează vasul (de “depozitare”) mereu acoperit și, în timp ce altele se coc, teancul se tot întoarce astfel încât ultimele depuse să fie mereu dedesubt, dar mi-a trecut prin cap că, pe lângă ciocolateria mea raw, aș putea să îmi deschid, cândva, și o clătitărie. Chez Diana. Crêperie sau… Clătita zen (?!) … sau Clătita roșie (ideea copilului cel mare, îl laud pentru inedit și pentru sufletul lui cald, eminamente comunist) sau Integraalita-clătita (doamne ce idei mai am!) sau… sau mă opresc acum pentru că pe ultimele patru le-am ars.

My Bonnie is over the ocean, kitul de supravietuire, clatitele

E a patra zi în care suntem singuri cuc. Bonnie, în speță capul familiei, este plecat peste mări și peste țări (peste țări și peste un ocean, mai precis) și se va întoarce peste alte șase zile de acum. Deci, ne administrăm singuri, țin loc și de mamă și de tată, locul de tată cuprinzând, printre altele, și sarcina de a face clătite. Dar până să ajungem la clătite, să povestesc și restul.

Restul însemnând un gest de grijă concretă, tipic bărbătească, care, deși m-a făcut ca zile la rând să fac glume mai mult sau mai puțin sărate, mi se pare foarte drăgălaș și în mod clar dovada unui spirit protector. Iar acest gest s-a concretizat în pregătirea unui… rucsac de supraviețuire. Râd și acum, în timp ce scriu, pentru că menirea acestui rucsac este să ne salveze în caz de cutremur, incendiu, tsunami, tornade, nori de praf din Sahara, meteoriți, eclipse de lună și orice alte presupuse calamități ce s-ar putea abate peste o femeie rămasă singură cu doi copii pe Lacul Tei, în anul de grație 2015. Iar acest rucsac conține cam tot ce mă poate ajuta să supraviețuiesc în condiții potrivnice, gen bandă adezivă, lipici, foarfecă (pe timp de restriște eu aș putea foarte bine fi replica tipului din Art Attack, nu-i așa?), brichete (ori, de stres, mă apuc de fumat – ah, dar n-a pus și un pachet de țigări – ori fac un foc folosind bucăți de parchet), marker permanent (cred că tot cu creativitatea are legătură), ață și ac (poate ne îngrășăm de la suc și biscuiți și pocnesc hăinuțele pe noi), saci de gunoi (aici e totul logic, nu poluăm natura niciodată, indiferent de context), cărți de vizită (cine știe, poate am o întâlnire busniess în timp ce scopul meu unic e să supraviețuiesc), hârtie igienică (pentru situațiile în care ne curge nasul, normal, doar nu pentru altceva!), paie pentru băut apa (chiar și în vremuri de ananghie noi ne fandosim), etc. Dar, lăsând gluma la o parte, rucsacul își are logica lui, deși e o logică un pic (a se citi foarte) diferită de a mea.

Bun, și-acum că am acoperit subiectul rucsacul, să mergem mai departe. Pe lângă rucsac ne-a lăsat și o mie de instrucțiuni gen nimic lăsat în priză peste noapte, ușa închisă și sus și jos, o replică airsoft într-un sertar (aveam și eu un făcăleț, dar, hai, pistolul o fi mai impresionant, deși cred că, în caz de restriște, n-aș impresiona nici măcar un hoț diletant, pistolul e de efect, dar cu un tremurat al mâinilor și un clănțănit din dinți mai zgomotos decât cel al biluțelor albe din încărcător, cred că mai mult l-aș distra…), ne-a lăsat și un telefon nou, echipat cu tot ce trebuie. Viber, skype, whatapp, un fel de mail și încă niște chestii care, între noi fie vorba, m-au zăpăcit și mai tare decât rucsacul de care ar putea depinde viața mea.

Deci, ne-a lăsat toate cele de mai sus, dar a uitat ce era mai important. 1 – care este pin-ul la telefon (și cum suntem pe un cu totul alt fus orar, la ora la care mie telefonul mi se descărcase nu prea aveam pe cine întreba), 2 – cum se activează panoul electric în cazul în care rămân pe întuneric și 3 – care este rețeta secretă pentru compoziția de clătite! Și, cum era lesne de anticipat, am rămas fără telefon fix într-o zi când copilul cel mare a căzut pe trepte, dintr-o eroare de pilotaj, am rămas pe întuneric dar aici am avut mai mult noroc, s-a suprapus momentul cu unul în care era și tati-cel-plecat-peste-ocean treaz, așadar cu o lanternă în mână și cu veșnică recunoștință pentru că există skype, umblam la panou sub indicațiile și ochiul lui vigilent (butonul de la dreapta trebuie ridicat, Diana, DREAPTA, aia-i STÂNGA!!!) dar gândindu-mă că e ultimul lucru pe care îl fac în viața mea. Cu clătitele însă, a fost cel mai delicat, cum spuneam ziua la noi e noaptea la el așa că, neavând cui să cer ajutor, le-am prezentat copiilor obișnuiți cu un anumit gust de clătite unele făcute după instrucțiunile de pe internet și adaptate după imaginația mea…

Trăgând linie însă, până acum ne-am descurcat. Mai avem șase zile. Am totuși așteptări mari de la mine, mă încurajez cu faptul că la altă plecare de-a lui am montat un balansoar de bebeluș folosindu-mă (cu multă abilitate!) de un briceag…

DSC_0894 DSC_0897 DSC_0898 DSC_0899 DSC_0900

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Greu dom’le, greu…

Te duci la magazinul de materiale de construcție și întrebi:

Aveți tinci?

Avem. (normal că au mereu, e ca și cum te-ai duce la florărie și ai întreba dacă au flori).

Și cum nu e rost de ezitat între alb sau tot alb, exterior – interior, cumperi un sac, doi, trei, câți ai nevoie și pleci.

La fel și cu lambriul din lemn. Nu-ți ia ani să te hotărăști care-i nuanța care se potrivește cel mai bine cu albul tavanului, dintr-o ochire te-ai decis, cumperi și pleci. E simplu. La fel și dacă de la termopane te-ai pricopsit c-o umezeală de care caloriferele și aerisitul nu te scapă oricât te-ai chinui. Ceri un dezumidificator ceresit și nu-ți bați capul dacă tableta de clorura de calciu e masticabilă sau nu și dacă cristalele active din interior sunt Swarovski sau terapeutice. Sunt cristale active și atât. Dai banii, iei obiectul, îl duci acasă și uiți.

Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă ești gospodină și ai nevoie de un cuptor. Mergi la magazinul de electrocasnice și pornești tirul întrebărilor și al pretențiilor. E ca și cum ai cumpăra o mașină. Vrei să fie full option, să arate supercalifragilisticexpialidocious, să nu coste o avere, să aibă o viață lungă cât a unei broaște țestoase, să consume puțin și neapărat să-l depășească în cuget și-n simțiri pe cel al vecinei de la 8. Sau cel puțin așa l-am ales eu pe al meu, cu prețul unei jumătăți de lună în care m-am lipsit și eu și pe toți cei ai casei și de pâinea de casă și de pizza mea cu blat subțire și crocant și de cartofii copți în coajă și ce se potrivesc de minune cu cel mai cremos mujdei de usturoi și, să nu uităm, de biscuițeii vanilați. Am cumpărat pâine, am comandat pizza, am repus în funcțiune deshidratorul și între timp, am tot studiat pliante și oferte și am făcut analize swot. Greu dom’le, greu, dar cine alege culege iar eu m-am ales cu un all-in-one ce aproape gătește de unul singur plus că-mi suplinește până și nevoia de oglindă și ceas…

image

Vineri. Sensuri

Azi, în zi de vineri (e vineri, nu-i așa?) vorbim despre esența vieții. Dar înainte să ajung la esență și chintesență, să povestesc un episod de la grădi care are legătură cu zilele săptămânii. Ajung într-o zi să-l iau pe Bogdan și-mi spune educatoarea că a fost în plină formă (a se înțelege că și-a închis colegi în toaletă, s-a fugărit cu ei printre scaune, mese, pe scaune și peste mese) iar eu îi spun că na, e odihnit, ca după weekend. Îmi zâmbește oarecum încurcată, mai povestim despre niște rechizite care trebuie cumpărate, apoi plecăm. Eu, cu gândul la zâmbetul ei de Monalisă și neînțelegând de ce s-o fi uitat atât de lung. Bogdan îmi povestește ceva ce a făcut cu un băiețel, ceva ce făcuse și cu o zi înainte tot cu același băiețel, l-ascult doar cu o ureche, cealaltă fiind ciulită la simfonia ipotezelor din capul meu. Mergem alandala, ne urcăm în taxi, taximetristul se conversează cu cei mici și povestește un episod cu fetița lui, ceva ce făcuse și ea la grădiniță ieri. IERI. Ieri! Îmi pică fisa, e marți azi, de aceea educatoarea se uita la mine de parcă aș fi fost picată din cer. Îmi vine să râd, ei, asta e acum, sunt o mamă cu capul în nori. Nu-i tocmai bai. Ajungem acasă și pun mâna pe telefon să-i povestesc lui tati ce impresie bună știu să fac eu. Și până s-apuc să-i fac rezumatul, îmi zice că diseară va merge totuși la fotbal, se strâng suficienți băieți. DISEARĂ?! Diseară însemnând că ziua pe care eu o credeam luni și care era de fapt marți e chiar miercuri de-a binelea, miercuri fiind, ca regulă de ani buni, seara de fotbal. Încremenesc. Acum privirea educatoarei îmi reapare în întreaga ei splendoare și nu-mi mai arată a nelămurire ci a ceva mult mai rău…

Și revenind la ziua de azi – e vineri, am verificat între timp – și la esența vieții, mi-am amintit de o povestioară spusă de Paler când venise el odată la Humor. Și povestea el cum a mers el la Roma și când a coborât din tren, plin de bagaje, a avut surpriza să nu-i sară zece hamali să-l ajute, mai mult chiar, îi pică ochii pe unul care stătea liniștit pe o bancă și fuma de parcă n-ar fi fost un tren tocmai venit și enșpe mii de călători. Și, curios cum era din fire, intră în vorbă cu el. Ca omul să îi spună că el nu mai duce în ziua aceea bagaje, că și-a făcut deja banii pentru mâncare și nu mai are nevoie de alții momentan. Stupoare, nu-i așa? Omul dintr-o țară fostă comunistă – comunistă în toată puterea cuvântului – , deprins cu ideea că a sta cu mâinile în sân e rușinos, nu pricepea. Cum adică, ți-ai strâns bani pentru un strict necesar și nu mai muncești azi, deși ai putea? Păi poți avea mai mulți mâine, de exemplu. Dar nu, filosofia omului era simplă și clară, cam ca a ursului Balloo. Am muncit azi, mi-am asigurat cele necesare, acum stau. Stau și privesc, stau și mă liniștesc, stau pentru că îmi permit să stau. E asta o lecție de viață sau nu? E. Iar eu, îmbrăcată în pijamalele mele de damă (asta e pentru poveste, de fapt n-am o bluză de pijama ci un tricou larg de-al lui tati și în loc de clasicii pantaloni de pijama un șort  la fel de larg și caraghios, cum ar veni haine numai bune pentru a NU face muncă în folosul comunității ci pur și simplu a mă relaxa) îmi fac bilanțul activităților aducătoare de bani. Și cum bilanțul e satisfăcător, mă voi opri acum să-mi cultiv și fericirea mea. E esențial.

tumblr_nfx8urnUzb1rd4558o1_500

Interesele. Filosofia dintr-un pliant

În fiecare zi, vin pliante noi. Zilnic avem cutia poștală plină de pliante. Nu-i rău însă, nu ne plângem, mai grav ar fi dacă ar fi plină de facturi. Și, revenind la pliante și la cei doi locuitori maturi ai apartamentului numărul 41, avem de-a face cu doi oameni cu două stiluri diferite. Unul (eu) le scoate din cutia poștală și le aruncă direct în cutia de carton ce servește pe post de coș de gunoi și care șade frumos la doi metri mai încolo, celălalt (mon mari) le scoate, se oprește cu teancul în fața panoului de cutii poștale, îl desface pe primul, se uită, îl frunzărește cap-coadă, mai face trei pași, îl desface și pe următorul, și, dacă e cu mine și-mi simte privirea dezaprobatoare în coastă, pornește cu pas vioi dar tot trăgând cu ochiul printre paginile rămase deschise iar dacă nu e cu mine (cazul ideal) lucrurile se petrec, cel mai probabil, așa: dă visător pagină după pagină în timp ce se îndreaptă alene spre lift, cheamă liftul fără să ridice ochii, bâjbâind cu degetele de la mâna liberă după buton (noroc că stăm într-un bloc comunist cu un lift la fel de comunist și cu un buton unic și la fel de comunist), apoi se urcă domol în lift și după ce închide absent ușile și apasă la fel de absent și tot pe pipăite butonul cel mai de sus, continuă să frunzărească. Iese din lift și se îndreaptă agale spre ușa casei, profitând la maxim de timpul rămas până ce ușa se va deschide iar chiotele și pupicii de bun-venit vor fi însoțiți de sfârșitul tragic al pliantelor, pliante preluate nemilos de către mine și aruncate la fel de nemilos. Tot de către mine, da.

Astăzi însă, împotmolită fiind într-un aluat, pliantele au scăpat. Și cum frământam eu de zor numai ce aud o voce binevoitoare în spatele meu: uite, pe ăsta să-l păstrăm, te va interesa. Mai mult din curiozitate decât din interesul indicat mi-arunc o privire ca să văd ce, în numele tuturor sfinților, m-ar putea interesa! Și văd un pliant de la Covera.ro deschis la ghivece de flori și vase de yena și alte tot felul de vase de gătit, plus ustensile de bucătărie la amestec probabil cu aplice și jucării la discount. Nu zic nimic. Dar în mintea mea se petrecea al treilea război mondial. Cum adică să mă intereseze pe mine să-mi cumpăr tigăi?! Oale și ulcele te fac! Și în timp ce am continuat să frământ cu înverșunare la aluat și să fac forme în el de parcă aș fi mânuit un cuțit de tranșat și nu niște banale forme cu inimioare, steluțe și ursuleți, gândeam revoltată că și dacă îmi petrec majoritatea timpului bucătărind și grădinărind, asemenea interese nu mă definesc deci e umilitor ca cineva să creadă că un pliant cu cratițe m-ar putea interesa, eu sunt o ființă superioară, gândesc așa cum respir, citesc într-o zi cât alții într-un an, scriu, visez, am dorințe profunde, ce mai încolo-încoace, sunt un spirit creator în toată puterea cuvântului, iar el, nerecunoscătorul, îmi înmânează spre studiu, analiză și sinteză pliante cu reclame la grătare și țepușe pentru porc la proțap! Jignită! Atât de jignită și atât de singură în lumea mea…

Dar, desigur, cum orice pahar are și o jumătate plină și orice norișor se poate îndepărta cu un bobârnac, ne-am împăcat. Nu pentru că ar fi făcut el un foc de tabără și artificii din banalul pliant sau pentru că și-ar fi dat seama cum funcționează fluxul alambicat al gândirii mele având o săptămână la cină pliante în loc de “the usual vegan stuff” (ce oricum pentru el are gust de carton sau de hârtie cerată, în cel mai bun caz!), ci pur și simplu pentru că eu am realizat că femeia care bucătărește din pasiune e precum în cărțile cu povești, un mic creator, un… artizan! Iar magia, oricât de magie ar fi ea, vine la castron, oricât de prozaic ar părea. Castron căruia, întâmplător, i se poate face reclamă într-un pliant. Care pliant mie, total neîntâmplător, îmi fusese înmânat cu drag.

***

Și da, se cheamă tot un fel de cazuistică, dar, vrând-nevrând supraviețuirea depinde de ea.

Eticheta care vinde

De când a venit valul cu E-urile, carnea plină de hormoni, codurile cu 3-2-1-0 puse pe ouăle de la găini stresate tare, mediu, puțin, deloc, apoi cu laptele care este pasteurizat și repasteurizat la nesfârșit, (adică până ce în sfârșit se cumpără de pe raft), a apărut un contracurent, cel al obsesiei pentru tot ceea ce e etichetat drept ‘produs naturist’, natural, bio, organic, ecologic, 100% sănătos, nepesticizat, nehormonat.

Omul care a aflat că industria întreagă conspiră împotriva lui încearcă acum disperat să revină la natură și să înlocuiască raftul de supermarket cu cel de plafar. Sau, pentru comoditate și pentru a avea mai mult timp de investit în (dez)informare, cu raftul virtual din miliardele – cred – de magazine online.

Ceea ce nu e rău. Doar că nou-descoperita preocupare pentru sănătate se traduce prin hrănirea unei alte industrii. În care totul se vinde la supra-preț. Cânepa, de exemplu. La cânepă nu prea se pune problema de dăunători. Deci a cumpăra cânepă bio în loc de cânepă ne-bio e doar o risipă de bani. La fel cu uleiul din nucă de cocos. Important e să nu fie procesat, hidrogenat, dezodorizat, etc. Adică acel “bio” trecut pe etichetă e cel puțin redundant.

Ce pot să spun… presupun că urmează ca mult promovata periuta de dinti electrica să apară într-o variantă cu peri de mistreți siberieni în loc de fire sintetice. Și cu mâner de lemn, asortat. Iar atunci chiar vom putea spune că există o alternativă naturală și sănătoasă pentru orice. Suntem clar on the safe-side.

P.S. Teoria ca teoria dar sunt și eu dintre cei care fac risipă de bani…

image