Pentru demnitatea dumneavostră, evitați excesul de cremă autobronzantă, cremă-bază și fond de ten

Bun. Pe vremea când încă nici nu scriam advertoriale – sau scriam, dar eram convinsă că de fapt particip la un mare concurs, am publicat un articol în care scriam de bine despre un spray autobronzant de la Bioderma și de rău despre un ser de unghii de la OPI. Mă gândeam eu atunci că dacă tot costă atât de mult, măcar să se știe ce e ok și ce nu. Și deși observasem că spray-ul e genial, la început de vară, deși l-am găsit în farmacie la fix același preț ca și atunci când l-am încercat, m-am gândit să fac teste cu altceva, că n-are ce să-mi strice, dacă nu-mi convine, schimb. Și mi-am luat cremă autobronzantă în loc de spray, de la Avene. Și am folosit-o cu atât de multă “pricepere” încât când am plecat într-o excursie cu grădinița, preocuparea educatoarelor era să afle ce e cu mine, la ce piele de leopard aveam și degete de cu totul altă culoare decât ar fi firesc pentru un locuitor de pe Pământ, probabil se gândeau că sigur am să dau ceva la copii. N-am dat nimic la copii, dar clar aproape mi-am dat duhul o săptămână întreagă să mă uniformizez cât de cât. N-am renunțat însă, am aflat mai apoi că pielea trebuie pregătită temeinic înainte de asemenea zugrăvit, cam ca la perete, întâi se dă cu șmirghel – gomaj, în terminologia profesioniştilor pielii – și apoi se hidratează foarte bine zonele mai uscate (coate și genunchi, par exemple) și abia apoi se aplică crema. În strat subțire, egal, fără neglijări și fără exagerări. Și neapărat se spală mâinile bine-bine, căci dacă nu, portocaliu scrie pe ele. Zile în șir.

Ajungând la un oarecare succes, m-am lăudat cosmeticienei mele. Și din aproape în aproape, am ajuns la discuții elitiste despre care-i cel mai bun fond de ten. Vichy. Bine, Vichy să fie atunci, dar nu oricare, ci Dermablend, cel care rezistă 16 ore pe piele, are factor UV, efect cameleon, etc! Fuga în farmacie să-l iau. Nu m-a dat pe spate la prima încercare dar după vreo două ore arăta pielea frumușel. Deci am investit încredere și cum într-un moment de grabă am ales alte metode decât cele convenționale pentru a face niște scheme cu pielea mea, am zis să corectez micile imperfecțiuni cu niște… fond de ten. Și am pus întâi un pic, punctual, pentru ca apoi să mă gândesc să dau mai mult, pentru un efect total, având în minte cum se pregătesc Lady Gaga și Beyonce pentru a urca pe scenă, pentru concert: din cap până în picioare cremă bază, fond de ten, pudră, când vine vorba de a arăta impecabil, nu se face economie, normal. Așa că am dat și eu, la modul turnat în palme și întins pe tot corpul, de parcă ar fi fost cremă de corp sau ulei de masaj, nu altceva! Ce-am văzut în oglindă m-a înviorat, așa că mi-am zis să mă îmbrac, dar nu înainte de a verifica ce și cum prin bucătărie. Iar în bucătărie am găsit înghețată întinsă pe masă, pe jos, pe scaune, pe copii nu mai spun, bonus un pahar mare de apă umplut cu bucățele de șervețel. Păi nu? Și cum graba normal că strică treaba, cum ștergeam eu înghețată de pe unde prindeam, clatin masa și vărs paharul cu “viruși” (așa se chemau bucățelele îmbibate și transformate într-un fel de… ceva) și tot ce era acolo curge pe masă și de pe masă curge pe mine. Nu mă impacientez, mă gândesc că mă voi tampona ușor cu un șervet, doar sunt îmbălsămată în ceva ce rezistă 16 ore, iar ăștia nu mint pe ambalaj. Nu? Ba da. Mă ridic ca să văd că am dungi pe picioare, de sus până jos, spectaculoase în sine dar eu pe alt gen de efect mă bazam. Și-acum întrebarea firească la care mintea mea nu venea c-un răspuns a fost: bun, și-acum ce fac, mă demachiez? Așa cum aș face pe obraz? Sau iau demachiat și-mi torn în palme și îmi aplic și-a treia tură de var? (prima fusese crema de corp, cred că n-am precizat). Și cum analizam eu ce pot face și ce ar rezulta, îmi vine ideea (dezastruoasă, dar a naibii, s-a dovedit abia ulterior!) ca în loc să șterg, să mai dau. Tot cu fond de ten. Și am dat. Și mi-am îmbrăcat direct hainele (mizând tot pe cele 16 ore de impecabil-impenetrabil) și am plecat. Inutil să spun că am lăsat urme peste tot pe unde m-am așezat, plus pe niște ghete crem din pânză pe care abia le inauguram, așadar… senzațional.

Concluzia ar fi cam ceea ce zice titlul. Deci fără excese și cu mare atenție la ce scrie pe ambalaj. Anumite produse chiar nu sunt pentru diletanți…

avene

Mr. Muscolo face ce mie nu-mi place

Mi-a trecut prin minte că nu ar fi rău de inițiat o petiție prin care să se ceară ca toți cei care folosesc aleile parcurilor pe post de piste de antrenament să dea la fiecare trei luni, dacă nu și mai des, un examen psihologic. Adică nu orice om ar trebui lăsat să zburde precum un fluturaș și mai ales nu cei care îi agresează pe ceilalți cu s p l e n d o m e g a l i a lor. Și scriu aici despre un …. ăăăă…. cum să-i spun ca să formulez politicos?… ăăă… un personaj de coșmar (e rezonabil așa?) care își poartă carcasa perfect dăltuită pe aleile parcului – suspectez că de la răsărit și până la apus, dat fiind faptul că ne sincronizăm aproape la fiecare oră din zi la care aș alerga iar eu n-am obiceiul să alerg după un anumit orar -, cu mici pauze în care probabil dă fuga (run, f****r, run!) până acasă pentru a se admira în oglindă și împrospăta. Departe de mine gândul de-a nu aprecia frumusețea în toate formele ei, unde mai pui că de dragul corectitudinii trebuie să și consemnez că fabulosul exemplar are un mare succes la alergătoarele din parc – am asistat la îmbujorări și chicoteli câte deja nu mai pot număra! -, dar totuși, o pâlpâire de inteligență într-un colț al ochilor n-ar strica … hai, măcar într-unul dacă nu în amândoi! Bun, și acest narcis-al-tuturor-timpurilor-și-aleilor despre care spun se întâmplă să mă găsească interesantă, ceea ce mă irită și mai tare decât ifosele lui de cap-și-sec-și-pătrat. Așadar, cum stăteam eu mai deunăzi pe o bancă și îmi trăgeam sufletul, mă trezesc că viețuitoarea se oprește la o bancă distanță, chipurile să-și lege un șiret nedezlegat. Și, până să-mi dau eu seama de probabil unicul gând care-i parazitează mintea de cumpărător împătimit de steroizi anabolizanți, mă trezesc că pornește un monolog despre pantofii mei de sport – monolog ce s-ar fi vrut dialog. Nu m-am obosit să dau semne că aș fi cu auzul în regulă iar în timp ce el la rândul lui nu dădea semne că se va lăsa cu una cu două, mi-am calculat șansele de a-l reduce la tăcere cu un consum minim de cuvinte. Se cheamă adaptarea investiției. Și în timp ce stabilisem că de fapt tactica va fi să nu consum nici măcar un singur cuvânt (Sunt surdo-mută, ba chiar mă uit și un pic cruciș, nu pot să cred că n-ai observat!) ci pur și simplu să-i ignor efluviile de testosteron și să plec, se apucă, printre două afirmații de cunoscător într-ale echipamentului sportiv, să facă niște flotări. Aaaaahhh, vă rog, să-mi descheie cineva corsetul și aduceți și sărurile de nas! Păi da… Presupun că era o modalitate de a-mi arăta că la ce bicepși și ce tors are ar putea să mă învârtă pe degetul lui mic. Ar putea, da. Însă precum baschetbaliștii mingea, nu și altcumva. …. Și am plecat. Petiția. Neapărat.

Activități extracurriculare și influențe covârșitoare

Azi, ei bine azi, în loc de clasica alergătură de tip hamsterul în roata perforată, m-am abătut de la regulile “aproape-doar-fructe” și “no-TV” și “fără-lenevit-pe-canapea” și mi-am făcut un sanviș gigant cu de toate (ei, nici chiar și carne!) și m-am așezat turcește într-un fotoliu și m-am uitat la televizor. Deci abateri pe toată linia. Și am văzut o parte dintr-o comedie franțuzească (am spus vreodată că eu ador comediile franțuzești? Probabil că nu. Ei bine, le ador!). O comedie cu Monica Bellucci. Încântătoare femeie, doamne! Bun, și pe lângă faptul că mi-a venit așa un chef nebun de bigudiuri și ruj roz-pal și de rochii cu umerii goi și înflorate, mi-a rămas în minte un dialog foarte haios. Două demoazele povesteau despre iubirile lor (demoazelele au multe coup de foudre, se știe deja) printre care una începută într-un tren, cu ea plângând cu sughițuri până să apară în compartiment un el cu niște ochi superbi și cu care deși nu și-a vorbit, a schimbat o experiență fantastică. El i-a întins un kleenex iar ea… ea.. (iar aici dialogul): Și tu ce-ai făcut? Mi-am suflat nasul mai puternic ca niciodată! Așa aș fi făcut și eu. Iar acum purced în baie să-mi pun părul pe moațe.

Școala de arte și meserii sau 50 vs. 64

În continuare și încontinuu, îmi cultiv (cel puțin) 64 de arte. Literatura care tocmai mi-a fost livrată (vive le Fan Courier pour travailler 6 jours sur 7!) sigur mă va ajuta la:

  • jocurile acvatice prin stropirea cu apa – n.b., e artă, nu sport!
  • folosirea farmecelor, băuturilor și cuvintelor magice;
  • arta veșmintelor;
  • aranjarea bijuteriilor;
  • prestidigitația;
  • folosirea dantelei;
  • arta de a completa un citat;
  • dezlegarea enigmelor;
  • arta de a spune povești;
  • citatul clasic drept răspuns la întrebări;
  • decorarea casei;
  • arta de a vorbi prin semne;
  • arta de a (nu) vorbi prin somn;
  • arta de a nu vorbi deloc;
  • arta de a observa semnele prevestitoare;
  • dezvoltarea memoriei;
  • jocurile de cuvinte;
  • arta deghizării;
  • cunoașterea bunelor maniere;
  • cunoașterea regulilor succesului;
  • arta culturii fizice.

Voi reveni educată.

Gray

Filosofia chibritului

Am căutat acum pe youtube și nu mai găsesc în varianta pe care o știam o reclamă care mă obseda acum vreo opt ani, imaginea nu era ceva ieșit din comun însă avea niște insert-uri cu o voce șoptit-suav-agresivă, răscolitoare de-a dreptul. Are you alive? Mă cutremura. M-am dus să-mi cumpăr parfumul, era pe viață și pe moarte, trebuia să îl am ca să pot funcționa, întâi nici n-am vrut să-l miros, eu eram cu banii și așteptam să-l văd la mine în mână, are you alive? are you alive?, numai asta aveam în cap. Mă exasperase atunci vânzătoarea care se mișca prea încet (are you alive? are you alive?!), a luat flaconul îmbrăcat în dantelă, a pulverizat pe o bandă subțire (are you alive? are you alive?…) și mi-a dat să miros. Ei bine parfumul era… era… infernal. Nu erau note de piper și de coacăze cum se povestea, ci de… cremă chinezească, elastic ars și spray de țânțari. Asta a fost, mi-am șters din minte mirosul și am păstrat doar vocea aceea cu un efect răvășitor. ALIVE.

Și mi-am amintit de reclama tot uitându-mă cu cei mici la Frozen, e acolo secvența cu Elsa care își lasă puterile libere și se încheie cu ea complet transformată și cu cuvintele De azi cerul e prietenul meu, de fapt în engleză The cold never bothered me anyway. Iar în continuare n-am să fac filosofia momentului acela zis crucial în care descoperim cine suntem de fapt și ce vrem, ci am să spun în două cuvinte și o poză că azi, fiind nevoie de încălțăminte pentru copii și având și eu chef de ceva-altceva, am făcut ce era mai la îndemână și mai superficial. Mi-am cumpărat chestii. Dar cumpărat, nu glumă, adică mi-am împrospătat tot echipamentul de yoga&alergat și am cedat și unei jachete negre chique-beyond-description, plus unei perechi de cizme pe care PUR ȘI SIMPLU LE ADOR!!! Concluziile (later edit: concluzia, că e una singură…) ar fi că cine a spus că shopping-ul face femeile să nu-și mai încapă în pielea lor (cum ar veni alive și cerul e prietenul, v-ați prins voi, ce e mai sus a fost doar o introducere superfluă ca să mă umflu fără rușine în pene, recunosc), a exprimat o fărâmă (un munte!) de adevăr!

puma

Viole(n)t

Mi-am făcut manichiura. Era în pachetul de 8 martie, împreună cu un epilat și un coafat. Vreți și serviciile din pachetul cadou, pe lângă epilat? Care sunt? (Ala-bala.) Le vreau. Și m-am prezentat pentru pachet. Ajunsă la manichiură, mă întreabă ce vreau. Nu vreau ceva special, doar să le dați o formă (au…) și un lac simplu. Ce culoare. (Habar nu am.) Ceva discret. Roșu. Roșu vă rog. Turbat. (?!) Păi de ce roșu? Brusc, nu mă mai simt față în față cu o manichiuristă, ci cu Charles Koch, încă puțin și îmi dă să desenez un copac. Nu știu… așa vreau. Eu vă văd cu altceva! (Deja mă obosește, zic da, să-mi facă ea cu ce i se pare că mi se potrivește, dacă mă va “potrivi” cu ceva dezastruos mă opresc la primul magazin și-mi iau o acetonă. Să fie ea fericită, o las). Lucrează la unghii, taie, aranjează, pilește. Vorbește cu mine. Are un copil, îmi povestește despre el, o ascult, mai intervin și eu, îi zic că am doi. Ridică ochii din șervetul cu bucățele de unghii și se uită la mine. Trag speranță că în lumina neonului arăt normal, deși privirea ei e cea rezervată unui extraterestru (O, doamne, apără-ne, sunt printre noi așadar!). Îmi spune câți ani are ea, îi zic și eu. Nu știu dacă e speriată sau tot mai nefericită. S-a nimerit să arăt decent în ziua cu programarea, probabil nu crede nimic din ce spun, își zice că sunt alienată și că de fapt nu am copii ci că doar mi-a sunat ceasul biologic și că am reacționat făcând o cumplită criză existențială în timp ce urcam-coboram-urcam-coboram pe vreun stepper sau mă împachetam cu ciocolată, la spa. Îmi vine să o liniștesc spunându-i că în zilele proaste (șase zile jumătate din șapte, cam așa) arăt precum un cadavru ambulant (brains…., brains…., brains…., brains…., în caz că a văzut filmul cineva). Îmi mai povestește cum și-a crescut ea singură băiețelul, o las să creadă că eu am și bonă și bunici și menajeră prin preajmă, cred că dacă îi mai zic că… hmmmm… eu i-am crescut pe amândoi îmi va băga forfecuța în mână. Foarte adânc. Accidental. Dar ajunge la lac, se întoarce, caută printre sticluțe (și eu care credeam că m-a “potrivit” deja…) și pune pe măsuță două variante. Un albastru-indigo și un violet închis, ciudat (deci cu așa ceva mă potrivesc eu, bine, hmmm, mi-am notat pentru analizat…). Aleg violetul, de fapt albastrul mi se pare ciudat. Îmi face unghiile, mă întreabă dacă îmi place, îi zic că da, deși am o viziune cu degete prinse în ușa de la lift. Știu exact nuanța, (și asta) mi s-a întâmplat. Termină, trec la coafat, mă apăr cum pot de fixativ și de lac, plătesc, dau frumușel bacșiș, plec.

Acasă, cochetez cu acetona. Să îmi șterg unghiile (sau să o trag pe nas?). Mă mai uit la ele, le las. Pe seară par negre, arată de parcă aș fi dat timpul înapoi cu vreo cincisprezece (o sută de) ani, pe vremea când nu ieșeam nici vara din hainele negre și din bocanci. Nu-mi plac. Azi postez niște poze cu mâncare, într-una mi se văd un pic unghiile. Nu trece mult și primesc un mesaj, privat. O amică, mă întreabă dacă acelea sunt unghii de gospodină. Și de femeie cu scaun la cap. Nu sunt, dar dacă mă uit mai bine, parcă-parcă totuși îmi plac. (… și uite așa am scris aproape șase sute de cuvinte despre niște unghii și despre un lac. Care, conform manichiuristei, mi se potrivește. Fără poate și doar.)

unghii

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Parfumurile care coincid cu…

Am mai scris eu despre coincidențe și despre felul în care lucrurile se leagă între ele chiar și atunci când ai impresia că nu se leagă. Sau despre momentele când te afunzi și te tot afunzi și, din senin (e impropriu spus senin, dar îl folosesc pentru sens doar) un cuvânt, o idee, un gest, se potrivește atât de bine încât, în toată disperarea de cauză, te hazardezi să-l iei ca pe un semn. E mesajul din sticlă, nu-i erai destinatar, dar îl primești. Și te amăgești cu el.

Parfumul meu de-acum e Candy. L-am primit, nu a fost alegerea mea. Puterea roz. Puterea femeii schizofrenice, dar schizofrenice nu în sensul medical ce-aduce a cabinet plin de etichete și diagnostice, ci a femeii scindate. În reclamă, între cabine de probă, etichete cu prețuri, alegeri, bărbați. În realitate, între noțiuni abstracte gen moral, amoral, imoral. Scindată cum sunt, îl port. Candy. Pielea mea miroase a întrebări.

image

Un nume de parfum care s-a suprapus peste primirea cadoului cu note de prăjitură are de-a face cu infinitul. Calvin Klein, Eternity, parfumul brațelor pline de flori, sau cel puțin așa se spune. Eu aș zice că e parfumul femeii care promite că va iubi la nesfârșit. E îndrăgostită, speră, crede. Știe cineva melodia Summertime Sadness? Sau… mai bine n-o menționez, prea se leagă multe lacrimi de ea. Acum e mai simplu și poate potrivit să rămân printre note de cedru, zahăr și cocos, ca-n poveștile cu case de turtă dulce și păduri cu prințese care se trezesc după o sută de ani. Sau o veșnicie. Iar eu, eu nu mai mănânc de foarte mult timp zahăr. Deci, Calvin Klein One Summer e doar un nume al unui (alt) parfum.

Iar, la urmă dar nu la final, Paco Rabanne Ultraviolet, un parfum ce se potrivește cu ultravioletele din vară. Și cu zahărul pe care nu îl mai mănânc. Și cu ultra porția de întrebări pe care nu le-am pus și… nici nu le mai pun.

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…