Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Alternative fair(y tale)

Azi, în loc de Țăndărică, am fost să-i mai vedem pe cei de la Zurli. La Teatrul de Arte. Prima dată când mergem acolo, frumos loc și numai bun pentru întins pernuțe și cântat cântecele. Piesa a fost despre iepurașii de Paște, un lup hrăpăreț și Zâna Florilor, o povestioară haioasă îmbinată cu o reușită punere în scenă (scenă e un fel de-a zice, știindu-se deja că spectacolele marca Zurli sunt în primul rând interactive, actori-copii-părinți laolaltă). Și încă o dată am ajuns la concluzia că cei mai fermecători și luminoși oameni sunt cei care lucrează în teatru. Bani mai puțini dar joie de vivre la cote înalte.

Și, la ieșire, nimerind în plin Alternative Fair, ne-am delectat cu prăjituri de casă (mamă-mamă ce negrese bune am mâncat!), ne-am jucat cu o pisică fără coadă (am explicat adaptând pe loc povestea cu ursul și vulpea buclucașă), am vorbit cu tineri artizani iar eu am probat bijuterii handmade și haine recondiționate, micii lăudăroase căzându-i cu tronc cele din ultima imagine – skulls, guns & roses, pourquoi me réveiller?, cum își spuneau Werther și Charlotte odată.

20150404_105508[1]__1428145697_89.39.40.202 20150404_114054[1]__1428145753_89.39.40.202 20150404_133413[1]__1428145790_89.39.40.202

Filosofia chibritului

Am căutat acum pe youtube și nu mai găsesc în varianta pe care o știam o reclamă care mă obseda acum vreo opt ani, imaginea nu era ceva ieșit din comun însă avea niște insert-uri cu o voce șoptit-suav-agresivă, răscolitoare de-a dreptul. Are you alive? Mă cutremura. M-am dus să-mi cumpăr parfumul, era pe viață și pe moarte, trebuia să îl am ca să pot funcționa, întâi nici n-am vrut să-l miros, eu eram cu banii și așteptam să-l văd la mine în mână, are you alive? are you alive?, numai asta aveam în cap. Mă exasperase atunci vânzătoarea care se mișca prea încet (are you alive? are you alive?!), a luat flaconul îmbrăcat în dantelă, a pulverizat pe o bandă subțire (are you alive? are you alive?…) și mi-a dat să miros. Ei bine parfumul era… era… infernal. Nu erau note de piper și de coacăze cum se povestea, ci de… cremă chinezească, elastic ars și spray de țânțari. Asta a fost, mi-am șters din minte mirosul și am păstrat doar vocea aceea cu un efect răvășitor. ALIVE.

Și mi-am amintit de reclama tot uitându-mă cu cei mici la Frozen, e acolo secvența cu Elsa care își lasă puterile libere și se încheie cu ea complet transformată și cu cuvintele De azi cerul e prietenul meu, de fapt în engleză The cold never bothered me anyway. Iar în continuare n-am să fac filosofia momentului acela zis crucial în care descoperim cine suntem de fapt și ce vrem, ci am să spun în două cuvinte și o poză că azi, fiind nevoie de încălțăminte pentru copii și având și eu chef de ceva-altceva, am făcut ce era mai la îndemână și mai superficial. Mi-am cumpărat chestii. Dar cumpărat, nu glumă, adică mi-am împrospătat tot echipamentul de yoga&alergat și am cedat și unei jachete negre chique-beyond-description, plus unei perechi de cizme pe care PUR ȘI SIMPLU LE ADOR!!! Concluziile (later edit: concluzia, că e una singură…) ar fi că cine a spus că shopping-ul face femeile să nu-și mai încapă în pielea lor (cum ar veni alive și cerul e prietenul, v-ați prins voi, ce e mai sus a fost doar o introducere superfluă ca să mă umflu fără rușine în pene, recunosc), a exprimat o fărâmă (un munte!) de adevăr!

puma

Încurajarea deciziilor

Am ieșit cu cei mici pentru rondul de seară. Înainte să plecăm, copilul cel mare mă tot întreba cu ce să se îmbrace. Ca de obicei, îi spun să ia ce vrea el. Încurajez deciziile și nu am probleme de imagine dacă merge la grădiniță cu un prosop pe post de pelerină de Batman (s-a întâmplat) sau dacă apare în parc costumat în Captain America. Sau în Hulk. E alegerea lui, o respect.

Și cum am ieșit noi și ei au pornit încă de la ieșirea din bloc cursa de tip triatlon (alergare, salt în toate bălțile care nu s-au uscat, pedalat nebunesc) mi-am aruncat o privire la cum e îmbrăcat. Și așteptările mele ca ceva să fie un pic altfel s-au împlinit. Imprimeul care de obicei e pe piciorul stâng, în față, se profila nestingherit pe cel drept. În spate. Ei, și-i i-a luat cu fața în spate, nu-i bai. S-a mai întâmplat. Și sigur nu-i așa grav cu a ieși cu două perechi de chiloți, cum se întâmplase mai prin vară. Mami, pe care să-i aleg, pe cei roșii sau pe cei galbeni? Nu contează, pune-i pe care vrei. Și, probabil pentru a fi sigur că nu greșește oricum ar face-o, și-a pus ambele perechi. Corect. Sau, tot din categoria chiloților buclucași, a ieșit uitând complet de ei. În pantaloni de pijama, probabil din lenea de-a se mai schimba. M-am trezit cu el la episodul de la copac, afară ger să-l tai cu cuțitul (unde era vara cu cele două perechi?!) că n-are mai nimic pe el. Ți-e frig? Mai stăm? Da, da, nu mi-e frig deloc (ah, sigur că nu, n-avea decât fundul înroșit precum cel al unei maimuțe, dar nu-i era frig deloc, normal!), stăm! 

Copii. Sunt drăgălași. Desigur, dacă îi lași.

Marea frenezie & ceasul stricat

Azi m-a apucat și pe mine. Dacă în anii trecuți m-am uitat ridicând din sprâncene și cu fața de nț, nț, nț, nu știu cum pot unii face așa ceva, chibzuind că numai sălbaticii se isterizează la vederea unor cifre în fața unui % și, nemaiputând judeca, se reped de parcă ar fi ultima felie de viață pe care vor pune mâna în toată viața lor cea lungă ce va urma, la fel și eu. Nimic de laudă dar dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat.

Așa că ziua mea a pornit cu sms-uri: Astăzi între 09:00 – 18:00 vom livra din partea xxxxx comanda dvs. Curier XY, telefon xxxx, Stimate client, xxxx va livra astăzi coletul dvs. nr. AWxxxx, ramburs xxxx lei. Telefon curier xxxx. Plus o invazie de altele având ca temă marea chiverniseală din fiecare an: Superoferta Black Friday cu cele mai mari reduceri între 21-30 noiembrie. Grăbiți-vă. Stoc limitat. Profitați la maxim de extradiscount!

Și a continuat cu apeluri de-ale mele la diverșii curieri desemnați, pentru a afla totuși mai precis când se va livra ce-am comandat și a nu fi nevoită să stau nelipsită de-acasă precum un papagal. Dar nebunie mare fiind și o lume întreagă de oameni disperați, n-am putut ajunge la un interval mai redus decât cel enervant de lung și care urma să dureze de dimineața și până seara, nici mai mult, nici mai puțin. Și-așa că mi-am luat răbdarea în dinți și m-am pus pe așteptat. Și mâncat. Până la prânz a fost liniște pentru ca, a naibii treabă, să se pornească totul fix de la ora la care, precum un om cinstit și ghiftuit până la pleznire ce eram, mă pregăteam să-mi fac siesta. La fel ca șarpele boa din Micul Prinț, după ce a înghițit un elefant. Vine primul curier, achit, zic mulțumesc, desfac. M-apuc să probez și, spre iritarea mea, nu-mi vine nimic. În condițiile în care nu am pus chiar 15 kile pe mine în timp ce mâncând precum un veritabil rozător așteptam să se scurgă orele sorocite. Iar de la cei la care dădusem comanda nu era prima dată când comandam. Și cum politica mea e, orice-ar fi, să plec capul și niciodată să nu reclam, azi am pus mâna pe telefon și-am sunat și m-am plâns că nu-mi vine nimic și că vreau altceva. Dau peste oameni amabili și receptivi la smiorcăiala mea, tot ce trebuie să fac e să trimit înapoi ce-am primit și să îmi plasez comanda pentru altceva. Sun la curierii pe bicicletă, singura șansă ca pachetul meu să ajungă înapoi tot azi și nu când va face plopul micșunele. Luni adică. Și cum de ziua de returnare a produselor depindea venirea celorlalte, în mintea mea tulburată timpul nu prea era de partea mea. Reîmpachetez izmenele care nu mi se potriveau și aștept. Și tot aștept. Cu ochii pe ceas și cu doi copii ce știau că vor fi duși la teatru și cu încă un curier cu o altă comandă ce nu mai venea. La 5,30 trecute fix vine omul cu bicicleta. Ia pachetul retur iar eu închid ușa în urma lui cu nădejdea că va ajunge înainte ca programul de la firma de unde am dat comanda de nimicuri care nu mă (mai) încap se va termina.

Al doilea curier – al treilea de fapt – pe numele lui fictiv dar teribil de adevărat Ionuț Buzilă, încă nu a venit. Și nici n-a mai sunat. Dacă va veni azi sau anul viitor de Black Friday, rămâne de văzut. Buzilă nu vine iar eu m-am bosumflat. De fapt, sunt o bombă cu ceas. Unul stricat.

***

Cu o oră întârziere a venit și Buzilă cu cărțile mele la preț special. Inocență din partea lui, uimire dintr-a mea, cunoașterea… probabil va urma.

image

Pourquoi pas?

Am mai povestit aici pe blog cum, într-o zi, prin forța împrejurărilor, am ajuns pe un site de încălțăminte de unde mi-am și comandat chiar atunci, pe loc, două perechi de botine, neavând niciun pic din rezerva pe care o am în mod normal când vine vorba de a-mi cumpăra încălțăminte fără a o și atinge și proba. Ei bine botinele comandate atunci au fost o alegere genială, le-am și purtat între timp și am avut surpriza să descopăr că au un calapod extraordinar de comod, având în vedere forma… Și dimensiunile! Ca să nu mai adaug și faptul că piciorul meu se dezobișnuise de mult timp cu așa ceva.

Cum ar veni, am devenit mai încrezătoare când vine vorba de shopping-ul online. Iar azi, din lipsă de idei și de chef pentru chestii înălțătoare cum îmi place să pretind și să cred că fac, mi-am ales niște spielhosen budigăi  ștrampi  yoga pants pantaloni stretch care arată… așa. Well, pourquoi pas?

pantaloni stretchpantaloni stretch 2

În rest, pe-același site, înțesat cu fuste, rochii, bluze mai mult sau mai putin elegante, pulovere casual, tot felul de jachete de dama, lenjerie, costume de baie, poșete de zi și de noapte și o mie de chestii asemenea, nimic interesant.

Revenind așadar la ‘les boudigues’ și de ce i-am ales pe aceia și nu alții, n-aș putea explica. Probabil se potrivesc cu alte chestii de la mine din dulap. Și cu ce am prin pantofar. Și cu picioarele mele frumoase. Frumoase invers proporțional cu modestia mea. Și cu noul meu stil. Mai monocrom și dramatic, așa…

***

Peste câteva zile, după ce îmi ajung, voi edita. Și împărtăși impresii. Despre cum și cât de purtabili sunt. Și dacă într-adevăr îi voi purta.

***

Later edit, așa cum promiteam. Au venit ‘les boudigues’ și par faini. În loc de cei cu bandă transparentă am luat până la urmă unii perforați, din motive de mărime (n-aveau S, S de la mine, Superwoman de mărimea Super-tânțar). Interesanți, cel puțin așa, trași pe mână, primul contact… Vom vedea.

image

Miniprix, dragostea mea…

Hainele mele preferate sunt, au fost și vor fi mereu rochiile. Oricât de des m-aș îmbrăca în pantaloni, dacă sunt într-un magazin, tot cu umerașele cu rochii cochetez mai întâi. Cred că abia în studenție le-am descoperit, până atunci, adolescența îmi fusese marcată de blugi. Rupți. Și de tricouri negre și de bocanci.

Și-mi amintesc perfect cum între două cursuri luam metroul de la Universitate special pentru a merge în Romană și a intra la Miniprix. Miniprix-ul de desupra de la McDonald’s, veșnic aglomerat, cu cozi la cabinele de probă dar de unde îmi alegeam cele mai frumoase haine și care se potriveau de minune nu numai cu stilul meu ci și cu ne-ieșitul din comun buget lunar.

Ce vremuri… Le-am prelungit și după absolvire și, pe vremea când lucram în spate la Inter, pe post de jurist ce-și rupe coatele deprinzând chichițele practice ale dreptului comercial, tot de acolo îmi cumpăram hainele. Îmi permiteam deja cu totul altceva dar… old habits die hard. Sau poate mă motivau și reducerile la rochii pe care le prindeam mai mereu. Și faptul ca jachetele de femei pe care le găseam erau destul de fancy pentru a-mi face colegele corporatiste să moară de necaz. Iar în mintea mea de atunci, asta însemna ceva!

Mă gândesc acum că Miniprix-ul studenției mele și al primilor ani de workaholic e pentru mine cam cum e gustul înghețatei Napoca pentru îndrăgostiții de înghețata d’autrefois. Îl știam ca pe buzunarul meu, și la propriu și la figurat. Mi-am inițiat chiar și soțul în tainele lui, cărându-l după mine acolo, în sâmbetele când ieșeam de la Studio sau de la Patria și aveam chef de cheltuit aiurea investit niște bani. El n-a prins plăcerea pe care o aveam eu cumpărând de acolo, chit că și-a mai luat și el de-acolo câte un tricou sau vreo geaca pentru barbati, dar, dacă e să mă întrebe cineva pe mine ce părere am despre MP, zic clar că într-o vreme, demult, a fost dragostea mea…

A venit toamna…

Azi am o zi în care mă simt bine și am chef de chestii light. A venit toamna dar e soare. E cald. E frumos. E bine.

Se-apropie curățenia de sezon, deci dau o raită prin dulap. Al meu, al celor mici, pantofar, cutiile de jucării, iau totul la puricat. Mă uit la ce mai am eu de îmbrăcat, la ce mai au ei, la ce avem în plus, la ce am mai putea da și mă gândesc la ce-aș mai cumpăra.

Dulapul meu. Am hanorace, pulovere, pantaloni strech. Și ciorapi groși până la genunchi, preferații mei. Le-o fi trecut moda dar pe mine arată senzațional – da, știu, știu, mai trebuie să lucrez la capitolul vanitate, dar n-o voi face azi… :-D Nu am paltoane elegante dar la ce-mi mai trebuie acum, poate doar de-o ieșire la teatru dar mă descurc mereu să improvizez cu altceva…

Dulapul copiilor. La fel ca la mine. Sunt suficiente hanorace, pulovere, tricouri, mânecă scurtă, lungă, blugi și reiați. E bine așadar.

Pantofar. Scot niște sandale platformă, turcoaz. Parc-ar mai fi niște chestii de dat dar nu-s hotărâtă deci le mai las. Pantofi de piele am mulți, dar cizme nu prea. Trec pe lista de must-have și-mi văd mai departe de treaba mea.

Etajera copiilor. Ei bine aici totul devine cooperativa munca în zadar. Oricât am avea și oricât am da, tot cumpărăm și cumpărăm și iar cumpărăm. Tot cumpărăm și adunăm pân’ vor fi mari și vor pleca departe de noi. Departe de noi, la casa lor. Nimic lăudabil aici, dar azi nu-i zi de gânduri și analize în van.

Bun. Am terminat. Bifez pe lista de azi raita dată prin dulap. Și lucrurile scoase pentru a le da. Pentru că a venit toamna. A venit toamna, acoperă-mi deci inima cu umbra unui copac. Sau a unui dulap. Sau cu orice altceva. Azi, nimic nu m-ar putea întrista! :-)

Ieftin, mai ieftin, cel mai ieftin

Vis-a-vis de imaginea noastră cea zilnică și lumească, aș spune că există două mari categorii de oameni. Cei care își iau lucruri cât mai ieftine – și nu mă refer aici la cei care nu ar avea posibilitatea să-și ia altceva ci pur și simplu la cei care sunt întruchiparea lui Hagi Tudose – și cei care le caută pe cele mai scumpe. Cei pentru care prețul în sine e garanția calității.

Probabil nu mulți știu că ceea ce plătesc de fapt nu-i neapărat calitatea cât investiția care s-a făcut în reclamă. Am haine Tommy, originale, aduse direct de la mama lor de-acasă care s-au stricat după primele spălări. S-au dus și culoarea și moliciunea materialului și tot. Și nu pentru că le-aș fi spălat la grămadă, albe, verzi, negre, albastre sau lână cu mătase sau sacouri de femei cu blugi de bărbați, eventual la 90 de grade plus înălbitor folosit din belșug. Nu. Le-am spălat la programul adecvat cu detergentul adecvat și în condițiile adecvate. Așadar eu una, la fel cum am Victoria’s Secret, tot la fel am și lenjerie intima ieftina. Ieftină, simplă, nepretențioasă, bucăți banale din bumbac, cumpărate de pe tarabă, la preț de covrig. Iar la capitolul încălțăminte pot doar să-mi amintesc de o pereche de sandale superbe Musette care au rezistat, nici mai mult nici mai puțin, din casă și până în parcare. Parcarea din fața blocului, să ne înțelegem, da? Și pot spune fără nicio rezervă că cea mai mulțumită am fost de pantofii ieftini și de cizmele la fel de ieftine luate din magazine minuscule din Bulgaria, unde prețul e format din costul materialului, al calapodului, al lipiciului, al cuielor bătute în toc și al flecurilor atașate, plus un foarte mic adaos cât să poată ține atelierul funcțional.

Cum ar veni, având din ambele, nu fac parte din niciuna dintre cele două categorii. Însă pățită fiind, merg pe ieftin în general. Acel ieftin, dar de calitate. Pentru că există și așa ceva.

Superficialitatea diavolului

Chipurile, diavolul se îmbracă de la Prada. Cine nu a citit cartea sau nu a văzut filmul, nu știe despre ce vorbesc dar afirmația se poate clarifica simplu prin următoarele cuvinte: haina îl face pe om. La fel de bine cum și invers, omul (își) face (și preface) haina.

Un mic exercițiu de imaginație și iată viața femeii cosmopolite și versatile ce are șansa/neșansa de a lucra în culise la o revistă (orice revistă!) de fashion:

Dimineața, devreme: spălat pe dinți, spălat pe față, spălat pe păr, duș, verificat și refăcut unghiile, cremă pe corp, cremă pe față, altă cremă, a zecea cremă, fond de ten cremă, pudră cremoasă bonus la bazele-cremă, poate parfum, dar neapărat gloss pe buze și contur la ochi, apoi scroll prin etajera de accesorii și bijuterii și-o-ntreagă epopee a potrivirii, schimbării și asortării hainelor. De la vârful dresului și până la capătul eșarfei fiecare detaliu trebuie gândit, regândit, răzgândit, nimic nu poate fi întâmplător și nimic privat de un absolut control.

Micul dejun, neapărat un pahar uriaș de apă cu lămâie. Același lucru la gustare, și-abia la prânz urmează momentul de răsfăț: poftim două pahare!

Iar printre aceste momente de binemeritată încărcare, o veșnică goană printre imagini cu rochii – Stefanel, bluze – Desigual, pantaloni – Channel, cochete pulovere Alcott, curele CK, cercei din cutia Pandorei, cardigane B&B, fuste, pantofi Manolo și iar înapoi la oferte de pulovere și la incredibila potrivire a unui aparent banal hanorac barbatesc Adidas cu o fustă Prada, midi, din tul… pentru că tot ce se poate imagina trebuie încercat în lumea întrebărilor facile dar cu răspunsuri în veșnică schimbare.

Ce poartă Jennifer, ce-i la Milano, ce-i imprimat pe tricoul studentelor de la arte și ce se pictează pe poșetele unicat lucrate din piele naturală, iată cum text, idei, imagine, culoare, totul vine fluid și devine pagină lucioasă doar dacă s-a pornit din garderoba proprie pentru a se sfârși în cea a lumii întregi: putem probabil să-i spunem divina superficialitate – creatoare! – a diavolului…