Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Despre cum am cărat un fluturaș mort în cască

Am găsit azi pe drumul de la grădiniță la școală un fluturaș mort. Am trecut, Vlad oricum nu-l observase printre niște ambalaje nemăturate, apoi i-am zis de el, dacă vrea să-l vedem. Normal că da, doar orice mortăciune face în mintea lor clic, deși de obicei le preferă pe cele mari, un șobolan, un porumbel, o raţă. Ne-am întors, l-am dezlipit (rupt, de fapt) de pe jos, fusese strivit și-i îngheţase pe asfalt lichidul acela din corpușor, l-am pus în casca lui Bogdan ca să i-l arătăm și lui iar mergând, m-am gândit la el. Ce-o fi fost în căpușorul lui? Nimic, teoretic, dar micuțul din drum eu zic că era special. Totuşi ce fluturi zboară iarna? O fi crezut că vreo două zile vag mai călduroase înseamnă primăvară? Și cum și-a făcut el așa curaj s-o pornească, singur, vioi, crezând că mai are fraţi pe afară… Mi l-am imaginat zburând (“ei, și ce dacă parcă îmi simt antenuţele un pic îngheţate?!”) și apoi căzând în stradă, ultimele zbateri, amorțeala, și imaginea de pe retină, ultima imagine. Una cu soare. Flori. Și iar soare. Habar n-a avut că a picat printre gunoaie, că l-a și călcat cineva (o fi murit de la frig ori sub talpă?). Mintea lui oricum era calibrată pe altă lentilă, aia că el e făcut pentru căldură și că e făcut să zboare. 15 ianuarie 2016 și un fluturaș mort pe stradă. Azi a murit și a murit între 8 și 12. Știu asta pentru că altfel l-aș fi văzut la drumul de dimineață, mă uit pe jos când merg și îmi atrag atenția chestiile colorate, a fost o zi în care alergam și m-a obsedat ture la rând un muc de ţigară, Pall Mall, alb, cu urme de ruj roz, un muc dintr-o țigară fumată până la capăt, îl vedeam la fiecare tură și mă gândeam să mă opresc să-i fac o poză-moment dar era atât de frig încât nici oamenii cu câini nu ieșiseră să și-i plimbe, probabil se învârtiseră cu ei prin jurul blocurilor vreun sfert de ceas cât să-i amăgească, mi-am zis că nu-l va lua nimeni pe picioare așa că fac poza la sfârșit dar la sfârșit mucul nu mai era la locul lui, asta pentru că dacă oamenii cu câini n-au prea ieșit în schimb administraţia parcului are și pe frig oamenii de la curăţenie la treabă. Dar totuși, cine-ar fi crezut că în toi de iarnă voi da peste un fluture din acela cum avea bunica în curte și unde mai pui că eu credeam că în București, altundeva decât la expozițiile sezoniere de la Antipa, apar maxim din cei albi, de varză?

Și am recitit titlul. “Cărat”? Când nici măcar bucățica aceea grasuţă de corp n-o mai avea, practic era doar antene și aripi? Ar fi fost bun pentru colecţia de aripi a bufniţei Cocuţa, așa ar fi știut și ea și steluţa Uţa și ariciul Hapciu și caţelușul Puc din poveste cum arată aripile de inger. Erau singurele care le lipseau.

20160115_122301__1452889724_109.166.130.220

 

‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

Mai puţin plastic

Mi s-a spus de la grădiniță că spre sfârșitul săptămânii curtea va fi decorată pentru Crăciun, dar nu oricum, ci all-natural, în susținerea proiectului eco-școala. Așa că m-am gândit ca participarea noastră să fie cu niște decorațiuni pe care știu eu să le fac din coajă de portocală. Asta pentru că se nimerește ca eu chiar să fiu anti-plastic și artificial. Miros frumos (decorațiunile) – deși asta nu se va simţi acolo, după un gard ce dă într-o intersecție mereu aglomerată -, sunt vesele în combinaţie cu verde și procesul e unul care-mi face copiii să stea cu gura căscată (wow, era un îngeraș în coaja de portocală?!).

Pașii sunt:

1. Se curaţă portocale în felii groase. Eu le curăţ ca pe mere, rotund. Din portocale se face suc în storcător, din pulpa rămasă se face, în amestec cu tărâţe, un super scrub pentru corp (nimic nu se aruncă, resursele se folosesc la maxim) iar din coji (am reușit să revin la despre ce vorbeam) se produc decorațiunile folosind ustensile pentru tăiat aluatul în formă de biscuiți.

20151129_084243~2__1448958808_109.166.129.39

2. Decorațiunile se lasă la uscat pe o hârtie/farfurie/orice suport plat (acum, scriind, îmi dau seama că s-ar putea prinde și așa, fresh, e la fel de ok, de ce nu?).

3. Prinderea. Necesar: ac și aţă colorată. Ideal un ac mai gros și o aţă din mai multe fire, dar eu acum, ca o adevărată gospodină, am lucrat cu ce am avut în casă, adică seturi din acelea micuţe ce se dau la hotel. Rușine să-mi fie pentru că în loc să le las la hotel, nefolosite, le iau. Șamponul, gelul de duș și crema nu-mi fac cu ochiul (ca o veritabilă descendentă a Cleopatrei, mă spăl cu smoothie, cereale și… șampon pentru copii, ocazional) dar nu știi niciodată când ai nevoie de ac și aţă. Și poţi avea, o dată pe an. De Crăciun.

20151201_090051~2__1448958880_109.166.129.39

4. Opţional: nasturi (de lemn) ce se pot prinde pe decoraţiuni. Dacă nu cusuți (s-a terminat aţa din micile seturi stil hotel) atunci lipiți cu lipici. Cumpărat.

20151201_091431~2__1448958906_109.166.129.39

Deci, cât mai natural, cât mai simplu. De la decorațiuni și până la a trăi așa, iată un stil pe care chiar îl încurajez. (LEGO din lemn, oare cum ar fi? Cu piese meșteșugite cu mâna, neindustrial, ca-n atelierul Moșului. Și fără să rezulte un preţ de Swarovski, dacă s-ar putea…)

Richard inimă de leu de pe vremea când nu existau arme

Care este cel mai mare animal terestru carnivor? Ursul polar. Dar necarnivor? Elefantul african. Cel mai mare pește? Rechinul balenă. Cea mai mare pasăre? Struţul. Cea mai mare pasăre zburătoare? Condorul andin. Cel mai mare șarpe? Anaconda. Cea mai mare sopârlă? Varanul. Cea mai mare reptilă? Crocodilul. Cea mai mare insectă? Gândacul Titan (până mai deunăzi, eram ferm convinsă că Goliath). Ce poate face? Rupe chiar și un creion. Chiar și unul galben? Și de-aici incepe distracţia. Poate rupe și o foaie de hârtie? Nu, a obosit din cauza creionului. Galben. Care e strămoșul rechinului? Megalodonul. Vine de la Mega? De la Angst. Strămoșul tigrului? Smilodonul. Dar al vulpii? Șarpele (un răspuns de-al copilului mic și o mostră de viziune impecabilă). Așa arată drumul zilnic casă-grădiniță-școală și invers. Și nu, nu-i pregătesc pentru a duce mai departe opera lui Steve the crocodile hunter, ci pur și simplu pentru salturi cuantice.

Despre încredere

Context nou: copilul cel mare la şcoală, cel mic la grădi. Dar FĂRĂ frate, cu o EDUCATOARE NOUĂ şi într-o ALTĂ LOCAȚIE. Aşadar nu-i totul ca pe roze. Ca de fiecare dată (aşa am făcut şi în anii trecuți, cu cel mare), am rugat să fiu sunată dacă plânge, ca să merg să-l iau. Nu suport să-mi ştiu copiii plângâng printre străini. Şi, spre deosebire de toate dățile în care eu am rugat şi eu am auzit, pentru că educatoarele ştiu ele mai bine să se descurce, după metoda baloților manevrați în forță şi a măgăruşului care trage la trăsurică având ochii la morcovel, aici am găsit deschidere. Luni mă sună, marți nu, miercuri iar nu, azi da şi în timp ce eu pusesem o mână pe telefon şi cu cealaltă deja mă îmbrăcam, încălțam şi încuiam uşa, simultan, ca să ajung fără întârziere la copil, am surpriza să mi se spună că cel mic nu plânge ci se joacă dar a cerut să fie luat şi ar fi bine să procedăm aşa pentru că astfel va prinde încredere în ce se întâmplă acolo şi va percepe locul ca pe unul unde dorințele lui sunt ascultate (în loc să se şteargă cu ele pe jos, pentru călirea sipritului şi alte idealuri asemenea. Asemenea de stupide. Nota mea.) Am… crezut… că … nu … aud… bine. Cu inima uşoară m-am dus să-l iau, el se juca fericit, mi-a sărit în brațe şi am plecat bine-mersi.

Şi m-am gândit ce lucru mare face educatoarea asta. Adică se ştie că într-un sistem educațional “solid” nu lucrezi la încrederea copilului ci îl frângi pe genunchi arătându-i cum e bine să stea, vorbească, mănânce, gândească, iar eu aici, în premieră, sunt față în față cu un om care, cu tact, face o muncă de sisif. Să iei copii care automat sunt reticenți față de orice străin şi să încerci să le câştigi încrederea (în loc să-i momeşti, dresezi, să le impui) e piatră de încercare, nu glumă. Frumos. Mi-a plăcut.

Şi rămâne acum ca, pe termen lung, şi eu să fac ceva asemănător. Să nu-i calc în picioare încrederea totală pe care a investit-o în mine încă din prima clipă când mi-a fost dat în brațe şi l-am pus la sân. Pentru că aşa suntem noi părinții, nişte norocoşi, copilul se abandonează complet fără ca noi să fi apucat să-i dovedim nimic şi aşa sunt ei, copiii, oricât ar fi părintele de prost, urât şi strâmb, îşi pun tot sufletul în el, ei nu-şi imaginează că poate au venit pe lume fără să fi fost cu-adevărat doriți. Şi din păcate prima lor lecție despre cum se simte respingerea doar foarte rar vine de la un străin.

Într-o lume ideală

Nu știu dacă mi se pare mie sau într-adevăr așa e însă parcă înclin să spun că mamele au cam început să se împartă în două mari categorii. Mamele-cuc, genul care se întorc la serviciu imediat după ce au născut și lasă copilul în grija unei bunici sau a unei bone și mamele care cad în extrema cealaltă, mai precis acelea care nu țin copilul în cărucior ci doar în sling/wrap/manduca sau cum se mai cheamă, îl alăptează până ce intră la școală, nu-l vaccinează, îl îmbracă doar în haine din bumbac organic și i le spală doar cu detergenți eco-friendly și, nu în ultimul rând, sunt atât de experte în parenting încât în prezența lor nu îndrăznești nici să respiri, darămite să te mai lauzi.

Dar cum orice pahar pe jumătate gol are o jumătate plină, observ cu plăcere că toată această alterare a noțiunii de maternitate e foarte frumos echilibrată de niște tați curajoși care trebuie neapărat dați drept exemplu, astfel încât să știe tot mai mulți că se poate. Timid, dar pare-se că încep și la noi părinții să simtă că sunt amândoi datori să se implice în creșterea copiilor, nu mai trăim în preistorie când unul stătea acasă și veghea asupra casei și a odraslelor în timp ce al doilea era mai mereu plecat la vânătoare, așadar pe undeva denaturarea a ceea ce înseamnă a fi mamă e compensată de grija taților. Tați care observ că apar în număr tot mai mare prin parcuri iar asta nu numai în weekend-uri, ci toată săptămâna, de unde deduc că acel concediu de paternitate nu mai este doar așa, un articol de lege, ci chiar a devenit o alegere și o realitate.

Iar eu personal, cunosc doi. Și nu știu cum se face dar ambii mă fac să mă întreb dacă eu, în calitate de mamă și teoretic împărțind cu copiii același suflet și aceeași carne, pot să le ofer la fel de mult pe cât îi văd pe ei dând. Deci azi scriu un pic despre unul dintre ei, pentru că s-a nimerit să facem drumul grădiniță-casă împreună, fiecare cu câte doi copii și, după cum ne-am dat seama tot mergând, oprindu-ne și povestind, cu idei foarte apropiate. Iar drumul grădiniță-casă a durat astăzi două ore în loc de douăzeci de minute, timp în care mi s-a confirmat că răbdarea și stilul hai să fim în mintea lor, că-i fain tare! dă roade cum nimic altceva nu poate. Așadar am plecat și ne-am oprit întâi să mănânce cei mici covrigi, să bea apă cu bule, apoi să vadă niște pești într-un acvariu dintr-un geam, să numere felii de pastramă și cârnați dintr-un afiș, să se cațere pe niște bolțari și să studieze un pliant (eu iau înghețata roz, o vrei tu pe cea cu portocală?), pliant din care le-am făcut și avioane, după aceea să numere furnicile care porniseră dintr-o crăpătură de zid spre o alta și odată numărate, să le încurce într-un hal fără de hal măturând cărarea lor cu crenguțe înfrunzite, apoi să vadă melci galbeni, să se joace cu o sticlă de apă sărind pe ea și stropind în toate părțile, și, tot din categoria chestiilor zburătoare, pentru a face elicoptere din miezul acela de tei, care nu știu exact cum se cheamă. Și în timp ce cei mici s-au bucurat de toate cele enumerate, tatăl despre care spun pe de o parte le-a explicat lor cum-de ce-pentru ce de parcă tot viitorul lor ar fi depins de acele explicații iar pe de altă parte mi-a povestit mie cum acum trei ani, când s-a născut cel mic, și-a luat concediu, apoi pe măsură ce puștiul a crescut și-a dat seama că de fapt așa, fiind aproape de el și de surioara mai mare, a început efectiv să trăiască. Mă uitam la el și mă minunam, parcă erau gândurile mele articulate de altă gură, iar a vedea atât de mult calm și atât de multă plăcere investite într-o relație care în majoritatea cazurilor e extrem de hurducată și se lasă mai mereu cu țipete, tras de urechi, amenințări și palme, e cel puțin lăudabil!

Așa că m-am gândit că un tată bun face cât două mame. Pe de o parte e grija, grija aceea fizică, să le fie bine, să nu le fie sete, să nu stea fără pălăriuțe în soare, dar pe de altă parte e spiritul acela jucăuș care încurajează năzbâtiile și explorarea și care nu le stă în fire prea multor mame. Și m-am întrebat dacă nu cumva într-o lume ideală rolul mamelor nu cumva ar trebui să se rezume la a purta copii și la a le da naștere, pentru ca apoi la cârmă să treacă bărbații și astfel să rezulte copiii temerari, crescuți de parcă ar fi niște parteneri de joacă și viață și nu niște boțuri de aur ce trebuie protejate de tot și de toate.

20150513_125238__1431543183_89.39.40.202 20150513_131700__1431543229_89.39.40.202 20150513_135016__1431543251_89.39.40.202

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…

La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!