(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Despre lipsa nevoii de surogat

Am avut mai devreme în minte imaginea unui zid din care a căzut o cărămidă. Ce face zidul, oprește primul trecător și îl roagă să i-o pună la loc? Sau să îi aducă repede alta, presupunând că cea căzută s-a spart? Eu cred că se gândește că e bună o spărtură. În loc să oprească aerul, îl lasă să treacă. Și se vede și orizontul așa.

Așa că, nu știu de ce, dar simt că la fel cum o întâmplare e o întâmplare la fel o alegere e o alegere și că odată făcută se poate trăi, chiar și în singurătate și în absența oricărei speranțe, cu liniște, doar pentru ea.

(would you crucify or damn me, or stand by me, like smoke around the flame…)

Și mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu știu când și nu știu de unde, poveste veche… Trăia odată un brutar de care moartea nu avea habar. Atât de slab și de cocârjat era că unii îi dădeau trei sute de ani, în vreme ce alții îi dădeau șapte sute de ani. Și acest brutar era bun ca pâinea pe care o cocea, cu toate că gurile rele nu încercau să vorbească de rău și să fie bănuitori. Unii ziceau că de unde atâta putere la un moșneag ca să plămădească aluatul? Acuma între noi fie vorba, brutarul era un pic de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu ajutorul vrăjilor o îmbrobodise pe coana Moartea, că nu mai sosise de veacuri să-l strângă. În timp ce cocea pâine stătea toată noaptea și citea din cărți învechite de vreme tot felul de descântece și de semne zugrăvite cu sânge. Toți pereții erau plini de cărți, iar deasupra lor stăteau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani. Și apoi numai ce prindea a sloveni din cărțile lui că cei trei corbi înviau, bătând din aripi, cele trei bufnițe înviau și ele deschizând ferestrele de foc ale ochilor și cei trei motani înviau și ei, frecându-i-se de picioare. Și apoi dacă citea o pagină îngălbenită pe la colțuri, luă o bucată de aluat și făcu din ea o fată. Puse păpușa aceea pe lopată și o vârî în cuptor, zicând: Radamada, rodomodo, rudumudu…

Și numai ce din păpușă începu să se înalțe un abur care străbătu cuptorul, apoi ieși afară ca un fum luând înfățișarea unei fete mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Apoi fata de fum, purtată de vânt, zbură peste acoperișurile caselor și peste copaci și se întoarse pe gaura cheii intrând în brutăria vrăjitorului. Cum veni fata, corbi croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Ai venit?, întrebă brutarul. Ce-mi poruncești?, întrebă fata de fum. Oamenii zic că am împlinit trei sute de ani, alții îmi dau chiar șapte sute, ei află că azi am împlinit nouă sute de ani… Nouă sute de ani, o vreme lungă. Am văzut crescând împărății și le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria și durerea, am stăpânit comorile ascunse și am fost mai puternic decât cei puternici. Ce-mi poruncești? întrebă din nou fata de fum. Nu-ți poruncesc nimic. Du-te, fată de fum! Cunoaște lumea și bucură-te de viață, că din pâine te tragi și ești bună ca pâinea, iar dacă vreodată vei fi la o nevoie întoarce-te la mine și te voi ajuta. 

Și fata de fum ieși afară și se înălță aidoma unui fum, alunecând neauzită pe caldarâm. Trecea pe lângă oameni dar oamenii nu o vedeau. Și așa cutreieră fata de fum preț de nouă ceasuri pe ulițele împărăției până ajunse în fața unor ziduri în paragină. Tocmai când voia să se întoarcă, auzi un glas răgușit șoptind tainic… Atunci așa rămâne… la noapte! Dar barem te-ai îngrijit să-ți ascuți cuțitul?, întrebă în șoaptă un alt glas. Nu-ți face griji, o să-i găurească pielea, nu te teme! Dar nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu… Fata de fum se strecură în ceva ce părea a fi fost o casă, cândva, și la lumina lunii văzu doi bărbați stând jos. Îi zice Petrea pescarul și stă în coliba de la marginea mării. Fata de fum, dacă îi privi mai atent, se miră nespus. Unul era bărbos și neîngrijit, purtând haine murdare și zdrențăroase iar celălalt din contră, purta haine domnești, pană scumpă la pălărie și părea tânăr. Poți să-i pui cruce lui Petrea pescarul, îi spuse bărbosul, iar celălalt își smulse din pieptar o piatră nestemată. Te mai așteaptă una dacă te ții de făgăduială. 

Fata de fum nu mai stătu să asculte și restul. Nevăzută și neauzită se ridică în văzduhul nopții și pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel pe care cuțitul bărbosului avea să-l omoare. Vântul o purtă grabnic cum numai el știe și măcar că drumul până la mare era lung, Fata de fum auzi în curând mugetul mării. Luna lumina nisipul adormit pe care era o colibă de piatră. Și Fata de fum lunecă pe horn și se trezi în colibă. Nu era mare coliba, pe pereți erau scule pescărești iar într-un ungher era un pat sărăcăcios, unde dormea un flăcău. Dormea cu fața în sus iar lumina lunii îi scălda fața cioplită ca în piatră albă. Fata nu se mai sătura să-l privească. Într-un târziu, fără să știe ce face, își lipi buzele ei de buzele flăcăului. Acesta zâmbi în somn pentru că în visul lui se ivi o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Dar în clipa aceea cineva încercă ușa. Se deschise și în colibă pătrunse bărbosul cu un cuțit în mână. Fata mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ pieri din visul flăcăului. Trezește-te!, strigă Fata de fum. Trezește-te! Dar flăcăul nu se trezi iar bărbosul înainta cu pași de pisică. Niciun om nu putea să audă glasul Fetei de fum după cum niciun om nu îi putea zări făptura subțire. Atunci Fata de fum se repezi să răstoarne scăunelul cu trei picioare aflat lângă o măsuță. Dar mâinile ei subțiri nu aveau putere să apuce scăunelul. Se zbătu între pereți, încercă să lovească cu pumnii fața bărbosului dar nimic nu se întâmpla, bărbosul înainta cu pași de pisică. Atunci Fata de fum se repezi afară și înălțându-se, văzu un nor. Ajutor!, făcu Fata de fum, îl omoară! Cine? Unde? Ce s-a întâmplat? Și fata îi spuse tot. Atunci norul coborî cu Fata de fum și intră în colibă. Și fata văzu cum bărbosul se oprise, stând aplecat asupra pescarului cu cuțitul ridicat. Repede!, zise Fata de fum. Și norul slobozi un fulger care lovi cuțitul și de îndată în colibă începu să plouă. Bărbosul răcni iar pescarul trezindu-se, se aruncă deasupra bărbosului. Și în colibă începu o luptă pe viață și pe moarte. Fata de fum stătea cu sufletul la gură în timp ce în colibă încă ploua. Și ținu lupta până seara când Petrea pescarul îl dovedi pe bărbos. Apoi Petrea pescarul îl legă zdravăn pe bărbos, îl luă ca pe un sac în spate și porni cu el în cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorului. Și Fata de fum pășea alături de pescar, tăcută și nevăzută. Dar cum drumul era lung, Petrea pescarul obosi și se așeză pe un bolovan. Bărbosul se trezi și începu să spună: Lasă-mă, Petrea pescarul, să mă duc în lumea mea, că de nu, o să-ți pară rău! Ce ți-am făcut de ai vrut să mă omori? Nu mi-i îngăduit să vorbesc. Așa? Mai vedem noi… 

Și fiindcă se mai odihnise, îl ridică și legat îl puse să meargă pe propriile picioare. Așa intrară în cetate, odată cu zori… Și lumea se minuna văzând flăcăul ducând un bărbos legat ca un urs. Și apoi când auziră că bărbosul a vrut să-l omoare pe flăcău se strânseră mulți și strigară să se facă dreptate. Atâta larmă se înălța din uliță, că împăratul se trezi din somn. 

Cine nu mă lasă să dorm?, strigă el cu asprime. Apoi află de la slugile lui că un flăcău adusese prins un ucigaș. Dacă tot mi-ai stricat somnul, ia să-i înfățișați înaintea judecății mele! Și iacă se pomeni Petrea pescarul față în față cu împăratul și îi povesti toată tărășenia. Fata de fum stătea lângă el și era numai ochi și urechi. În fine, împăratul se lămuri cum stăteau lucrurile. Deodată, se deschise ușa și în încăpere intră un tânăr îmbrăcat în straie scumpe. Poftește, feciorașul meu, poftește! Și învață cum să cârmuiești! Fata de fum dădu un țipăt neauzit când îl recunoscu pe omul care ținuse sfat cu bărbosul și îl tocmise ca să-l omoare. El e ! El e!, strigă fata uitând că nimeni nu o putea auzi… Priviți, îi lipsește o piatră nestemată de la pieptar! Căutați-o la bărbos și o veți găsi! 

După ce sărută dreapta tatălui, tânărul se așeză în jilț, zicând: Cum? Acest om a cutezat să ridice mâna asupra omului cu barbă?! Dimpotrivă!, zise împăratul. Se vede cât de colo că nu te pricepi să împarți dreptatea. Bărbosul e vinovat și flăcăul a venit să ni se plângă. Se poate? N-aș crede, Măria ta, să mă fi înșelat eu oare…? Știi ceva? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu. Împăratul se răsuci către mai marii dregători și cum începu să caște, zise: Măi, dar de dimineață m-am mai sculat… Culcă-te fără grijă, Măria ta, că am să fac eu dreptate! Nu te teme! Și se bucură împăratul când văzu cât de harnic era feciorul său și se duse iar la culcare. Cum a rămas singur cu împricinații, feciorul împăratului chemă straja și zise: Luați-l pe acest ticălos și vârâți-l în beci! Straja se năpusti asupra bărbosului. Nu pe mine, neghiobilor, ci pe celălalt! Da, pe celălalt! zise și feciorul de împărat. Și nu uitați, mâine de dimineață sa-l scurtați și de cap! 

Fetei de fum nu-i venea să creadă. Degeaba a strigat ea că bărbosul e vinovat și nu Petrea pescarul… Nimeni nu o vedea și nimeni nu o auzea. Și straja îl aruncă pe Petrea pescarul în beci. Se strecură și Fata de fum cu el în beci dar ce folos, nu avea cum să-l ajute. Ba pot!, își zise fata, o să cer ajutorul brutarului! Și se întoarse la brutar.

Fata de fum intră pe fereastra larg deschisă. Cei trei corbi croncăniră, cei trei motani mieunară. Știu de ce ai venit, făcu brutarul. Am aflat demult cât e de strâmbă dreptatea împăraților. Ai spus că mă vei ajuta! Da, fata mea, dar să știi un lucru, nu pot să îți îndeplinesc decât trei dorințe. Așa că ai mare grijă ce îmi ceri și cumpănește bine înainte. Ajută-mă să-l scap pe Petrea pescarul! De ce vrea împăratul să îl vadă mort? Bătrânul îi zise: Feciorul de împărat e căpetenia a treizeci de tâlhari. Bărbosul face și el parte din ceată. Odată Petrea pescarul a dat peste ceată, dar nu l-a recunoscut pe fiul împăratului. Dar pentru că se teme că într-o zi ar putea să-l recunoască, a hotărât să-l ucidă. Ajută-mă să-l scot din beci! 

Bătrânul luă o sită rotundă, turnă doi pumni de făină în ea și prinse a cerne făină peste un ochi de sticlă neagră. Când se uită Fata de fum, văzu că din făină se alege întocmai beciul în care stătea Petrea pescarul. Când văzu beciul și pe flăcău, inima i se strânse. Bine!, spuse bătrânul. Apoi cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereții de făină ce întruchipau pereții beciului. Și apoi tot lunecând pe ochiul de sticlă degetul marcă un cerculeț, apoi se lăsă să alunece până la marginea ochiului de sticlă. Deodată Petrea pescarul auzi un uruit iar peretele din stânga se se nărui, lăsând calea liberă. Petrea pescarul se repezi prin spărtură și văzu un drum care îl scotea din hrubă. Și merse el, merse, până la o criptă mică, care era acel cerculeț de pe ochiul de sticlă al brutarului. După care drumul continua main departe. Și îl scoase pe flăcău afară la lumina zilei, tocmai lângă malul mării. Apoi vrăjitorul cernu făină pe locul dârei, astupând drumul șin peretele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu ar fi fost. 

Acum Petrea pescarul e liber. Ți-am făcut pe voie. Mai ai două dorințe așa că chibzuiește bine înainte de-a mai cere și altceva. Îți mulțumesc!, zise Fata de fum ieșind pe fereastră. Și pluti până la marginea mării unde Petrea pescarul se afla în cripta pe care degetele moșneagului o desenaseră. Acolo avea să se ascundă o vreme Petrea pescarul. Când ajunse Fata de fum, Petrea pescarul dormea. Fata de fum îi atinse buzele și așa pătrunse în visul lui. Și în visul lui Petrea pescarul se făcea că el mergea printr-o țară pe un nisip auriu care se întindea cât vedeai cu ochii. Și cum mergea el se împiedică de un bolovan. Era capul bărbosului care voise să-l ucidă. Ferește-te!, strigă cineva și Petrea pescarul văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ, o fată pe care o mai visase cândva. Capul bărbosului pieri în nisip. Cât de frumoasă ești, zise Petrea pescarul. Și tu ești frumos, zise fata. Și pășiră alături, unul lângă altul, pe nisipul auriu. Apoi ei se înălțară în văzduh, plutind ușor. Capul bărbosului se ivi iar din nisip. Încerca să îl muște de picioare pe flăcău. Ciudat mai era să vezi un cap despărțit de corp și care plutea și se hlizea prin aer. Pun eu mâna pe tine, Petrea pescarul!, striga capul. Nu te teme, Petrea pescarul, capul de acolo e capul unui tâlhar din ceata celor treizeci iar căpetenie le e feciorul împăratului. Nu își sfârși vorba că apărură niște straie scumpe, domnești, zburând spre el. Erau straiele feciorului împăratului și vorbeau cu glasul lui: Mi-ai scăpat o dată, Petrea pescarul, a doua oară nu-mi mai scapi! Pe el, bărbosule! Și capul bărbosului se năpusti asupra flăcăului. Și dacă văzu că nu îl putea dovedi fluieră și apărură alte douăzeci și nouă de capete care se ridicară și se năpustiră asupra lui Petrea pescarul. În acest timp straiele i se înfășurară în jurul corpului încercând să-i oprească mișcările. Am să te ajut, nu te teme!, și Fata de fum ieși din visul flăcăului iar acesta spuse: Iar am pierdut-o… de aș mai putea să o văd o dată, m-aș lupta cu toate capetele din lume! Fata se bucură când îl auzi dar se și întristă că nu o putea vedea când se deștepta. Și doar era atât de aproape de el… Apoi flăcăul se întoarse la coliba lui de unde își luă sculele pescărești și se întoarse iar la locul lui. În tot acest timp Fata de fum era umbra lui. Când să se culce el se întrebă: Oare o să mai dau de fata aceea? De îndată!, zise fata și când flăcăul adormi se întoarse iar în visul lui. Și Petrea pescarul se bucură nespus văzând-o. Dar și visul continua, cu lupta dintre el și straiele domnești și capetele tâlharilor. Acestea încercau să-l muște, să-l copleșească, în timp ce straiele domnești îi încetineau mișcările. Dar Petrea pescarul mai ținea minte vorbele fetei, vorbe în care ea îi spusese că îl va ajuta. Și deodată Fata de fum rosti în cele patru vânturi: Brutar solomonar! Și se iviră ca din pământ trei corbi. Aceștia se repeziră la capete și le scoaseră ochii. Rămase fără ochi, acestea începură să strige de durere, să cadă și să se ciocnească între ele, până sfârșiră toate pe jos, pe nisip. Și cum atinseră nisipul, acestea pieriră. Flăcăul atunci apucă straiele și le sfâșie, așa cum rupi o pânză. S-a isprăvit cu mine, Petrea pescarul, răcni glasul feciorului împăratului iar straiele se pierdură plutind în depărtare. Rămâi cu mine, îi spuse flăcăul fetei. dar Fata de fum îl privi cu tristețe, spunând că nu poate deși ea și în lumea oamenilor e vie și alături de el, numai că el nu poate să o vadă. Numai aici ne putem vedea, mai spuse ea. Și Petrea pescarul se trezi. Rămâi cu mine, dacă mă vezi și mă auzi, rămâi aici cu mine! Dar fata dacă îl auzi plânse și fugi afară din criptă și luă drumul cetății. Și nu mică i-a fost mirarea când a auzit vorbindu-se că pe țărmul mării se găsiseră leșurile unor tâlhari și că acestea erau lipsite de lumina ochilor. Și mai încolo află că feciorul de împărat se îmbolnăvise grav și că trăgea să moară și că niciun vraci nu îi găsea leacul. Așa că Fata de fum luă o hotărâre.

Se întoarse la brutar. În brutărie era liniște. Cei trei corbi stăteau împăiați pe cărțile lui. Știu de ce ai venit, făcu iar brutarul. Ți-am spus să te gândești bine înainte de a cere ceva. Vreau să mă faci om!, spuse Fata de fum. Oamenii mor, gândește-te bine… Să mă faci om e a doua dorință iar dacă nu mi-o plăcea, să mă faci la loc. Dar tu uiți că te-am ajutat când erai în țara visului? Ți-a mai rămas o singură dorință. Gândește-te bine că devenind om, așa vei rămâne. Și vei cunoaște toate suferințele oamenilor. Și Fata de fum se uită în ochii brutarului și văzu cum șiruri de oameni treceau și nu se mai opreau. Erau tot felul de oameni. Împărați, boieri, oameni avuți, oameni săraci. Fiecare ducea în mână ce avea. Unii palate, alții bogății, alții câte o bucată de pâine. Cine sunt? Sunt toți oamenii pe care i-am cunoscut și s-au perindat prin fața ochilor mei în acești nouă sute de ani. Și unde se duc? La moarte… Uită-te aici, făcu bătrânul. Și fata se uită la ochiul de sticlă. Și dacă se uită, văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Asta sunt eu?, întrebă fata. Și fata se uită mai departe. Văzu că fata alerga fericită pe ochiul de sticlă, râzând strălucitoare de tinerețe, jucând ca o sfârlează vie. Și dacă se uită ea mai departe, văzu că pe fața fetei apărură mai întâi niște brazde subțiri, mai apoi adâncite, până îi brăzdară fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele i se făcură fumurii iar spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută de un toiag. Acum era o femeie bătrână, cu părul alb, care de abia mai mergea. Și bătrâna se împiedică și se prăbuși. Și așa rămase. Apoi trupul i se împuțină până ce dispăru de tot. Gândește-te bine, repetă brutarul. Fata de fum atunci plânse îndelung. Și se gândi la Petrea pescarul. Nu mi-ai spus tot, zise fata. Din ce mi-ai arătat lipsesc dragostea și lupta. Ți-am arătat numai de ce ai a te teme, îi răspunse brutarul. Și bătrânul merse la rafturile de cărți și alese cea mai veche carte. Și citi: Și Fata de fum va fi pentru trei ceasuri vie dar pentru ca vie să rămână și să intre în rândul oamenilor trebuie să dovedească tot ce-l face pe om, om. Și dacă cele trei ceasuri se vor scurge fără ca Fata de fum să facă vreo dovadă ea se va răspândi în văzduhul fără margini și chiar și amintirea ei va pieri. Corbii croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Fata de fum glăsui liniștit: Fă din mine un om, bătrâne, și lasă-mă să-mi văd partea hărăzită de dureri și de bucurii. Bine, spuse brutarul. Și amestecă într-un sip de piatră trei picături roșii cu trei negre și puse licoarea la fiert. Apoi trasă un cerc pe podea și fata se așeză în inima cercului. Bea, porunci bătrânul, și-i întinse licoarea fumegândă. Și fata bău și simți o gheară de foc răscolindu-i trupul și în clipa aceea fulgere roșii o străpunseră, țâșnind din cercul vrăjit. Și fata se prăbuși sub arsura fulgerelor, sfâșiată de o înspăimântătoare durere dar când se ridică era mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Și dacă își înălță brațul și-l simți greu și dacă își înclină capul, pletele foșniră. Din clipa asta ai trei ceasuri de-ncercare, zise bătrânul sărutând-o pe frunte. Și eu nu te mai pot ajuta. Iar fata se aplecă adânc în fața lui și-i mulțumi în timp ce corbii croncăniră, bufnițele zvârliră foc pe fereastra ochilor iar motanii mieunară. 

Iar fata plecă repede, cât mai dornică să ajungă la Petrea pescarul. Și nu făcu mulți pași că se întâlni cu un grup de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului. Bolnavul purta tot straiele domnești pe care Petrea pescarul i le smulsese în țara visului. Aceste straie i se lipiseră de piele și nimeni nu mai putuse să i le scoată. Văzând feciorul împăratului fata, strigă: Prindeți-o pe fata aceea! Străjile se repeziră să-i îndeplinească porunca, chit că buzele bolnavului de fapt rămăseseră închise și nici ochii nu o văzuseră pe fată. Iar straiele prinseră glas și o iscodiră: Unde e Petrea pescarul? Nu știu, răspunse fata. Pentru ultima dată te întreb unde se află Petrea pescarul. Și ține seama, călăul o să-ți dezlege limba. Nu știu, repetă fata. Atunci fu chemat călăul și i se porunci să o facă pe fată să vorbească. Și acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul își arătă meșteșugul. Și fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul roșu și-n cleștele durerii, fata plânse cu lacrimi de sânge. Unde se află Petrea pescarul?, striga călăul. Nu știu!, răspundea fata și gemetele ei se amestecau cu strigătele mulțimii. Iar călăul se înverșuna tot mai mult, sporindu-i fetei chinul și din ce în ce creșteau durerile ei, dintr-atât creșteau și cele ale bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu de câteva ori și fără să știe își sfâșie singur hainele, desăvârșind cele începute de Petrea pescarul. Și în clipa când straiele fură făcute bucăți o viperă neagră ieși din gura bolnavului și se ascunde în colțurile palatului. Dar călăul, care nu luase seama că feciorul de împărat murise, continuă să o schingiuiască pe fată. Când își dădu seama și se opri într-un sfârșit, chemă vraci, sluji și veni și împăratul. Unul din vraci văzând fata întrebă: Ce e cu fata asta?! Luați-o de aici! Iar călăul temându-se că împăratul îl va pedepsi dacă va afla că a schingiuit-o fără porunca lui, luă fata în brațe, că de mers nu mai putea merge, și o lepădă pe un maidan lângă zidurile cetății. Și așa trecu ceasul întâi din cele sorocite… Iar fata stătu acolo pe maidan și veniră câinii și-i linseră rănile și sângele de pe mâini și de pe față. Apoi fata se trezi și se gândi la Petrea pescarul. Asta îi dădu putere și aflându-se acolo din întâmplare niște bețe, se sprijini de ele și reuși să se ridice. Vai, dar ea nu mai era mlădie ca un cânt… și așa, târâindu-se, ieși din cetate. Și merse ea, merse și tot căzu, până la o margine de pădure. Acolo văzu o casă. Și se bucură crezând că avea să-i dea cineva niște apă. Dar când se apropie de casă se auzi un țipăt și o vâlvătaie cuprinse casa. Trâmbe de fum și limbi de foc ieșeau prin fereastră și prin acoperiș în timp ce un glas de copil țipa tot mai slab. Și gâfâind, fata intră în casă și se târî prin fum și focul o cuprinse, pletele ei până la pământ i se pârliră, bârne de foc cădeau și o loveau, deschizându-i rănile făcute cu fierul roșu de călău… Durerea spori când într-un ungher află un copil. Cu ultimele puteri luă copilul și-l înfășură în ce mai rămăsese din mantia ei și îl târî afară. Mântui copilul și se rostogoli stingând flăcările care îi cuprinseseră rochia, pământul răcorindu-i trupul. Nu, nu mai e mult, îi trecu prin minte. Și asta îi dădu puteri noi. Cel de al doilea ceas se scurse însă și el. Iar ei, trântită la pământ, i se păru că îl vede pe Petrea pescarul lângă o fată. Simți o durere în inimă, și-o stăvili, apoi se lăsă iar pe pământ și plânse. Nu, nu poate fi el, și cu un efort, se apropie de cei doi. Se înșelase, da, nu era el. Cei doi se uitau cu mirare în timp ce ea, cu o putere pe care numai gândul o poate da, ieși din pădure și ajunse la malul mării. Aproape alergând ajunse la coliba lui Petrea pescarul și mult se minună flăcăul când o făptură plăpândă și rănită și plină de sânge și cu fața neagră de funingine, cu veșmintele rupte și arse, îi căzu la picioare. Gândul îl duse la fata din visul lui, chiar dacă vedea doar plete ciuntite și o manta arsă. Cine ești tu?, întrebă Petrea pescarul, și inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea putere să rostească niciun cuvânt și doar se adună lângă el și i se strânse la piept. Și în clipa aceea bătu al treilea ceas de încercare. Și pământul cântă și marea sună și văzduhul vuii iar când își plecă ochii Petrea pescarul văzu că ține în brațe o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Tu?, rosti flăcăul, nevenindu-i să creadă… Tu? Eu, Petrea pescarul, spuse fata, cu zâmbetul blând, ca al unui om care a ajuns să știe. (…)”

(Vladimir Colin, Basmele omului)

Primii 1100 de kilometri

1 aprilie 2007. Mașină nouă și un permis abia luat. Unde mergem? La Brașov? La Brașov! Și am plecat, dimineața. Cu muzica dată tare și cu tresăriri la fiecare stop, depășire și indicator. Am ajuns în Brașov, bucuroși nevoie mare, nu neapărat pentru că eram prima dată acolo, cât că am ajuns teferi. Am mâncat, ne-am plimbat, eu mi-am cumpărat pantofi. Vag micuți, dar erau singura pereche de acel gen și mult prea minunați ca să nu-i am! Pe după-amiază, am tras adânc aer în piept și am pornit spre casă. Cu muzica dată nu chiar atât de tare și cu și mai multe tresăriri, eram deja obosiți iar drumurile arată pe înserat puțin altfel decât dimineața. Aproape de Ploiești, sună tata. Diana (pauză) a murit mama. Fac și eu o pauză. Și singurul lucru pe care îl pot spune este să întreb dacă asta e ideea lui de păcăleală de 1 aprilie. Da, mama e bolnavă, dar e tare ca o stâncă. Plus că știe că voi veni de Paște. Și e atât de bucuroasă! Pe undeva, îmi sare țandăra. Adică sunt glume care totuși nu se fac! Mintea mea ignoră vocea sfârșită a lui tata, mama sigur e lângă el și chicotește așteptând să ia ea receptorul și să-mi spună că e în viață. Dar nu, mama n-a luat receptorul. Mama nu e în viață. Și eu am închis. M-am întors înspre proaspătul șofer care, am observat abia atunci, trăsese pe dreapta. Și i-am spus. Nu plângeam, dar am ieșit din mașină. Am stat în câmp și nu m-am gândit la nimic. Apoi m-am urcat și am întors. Și am plecat spre casă, casa brusc devenită în prima zi de aprilie casa fără mama și nu acasă. Drum făcut în tăcere, fără să mai tresărim la nimic. Mama e moartă. Mi-a deschis tata. Plâns, tras la față. Nu mama micuță și caldă, trezită la 5 dimineața, ora când ajungeam cu trenul de noapte, ca să mănânce ceva cu mine și să mă audă sporovăind despre examene, sesiuni, colegi, club A, muzică, planuri. Nu, nu mama. Ea era deja la capelă, aveam să mă îmbrac în haine negre și să o văd abia dimineață. Ne-am așezat la masă, tata vorbea, eu mă uitam la el, el plângea, eu nu. A fost apoi înmormântarea. N-am plâns nici atunci. Doar așa, scurt, nervos, când au început să arunce cu pământ în groapă. Așa au arătat primii 1100 de kilometri și primele zile dintr-o viață în care ea n-a fost acolo să-i spun Mama, sunt însărcinată! Mama, am pierdut un copil…. Mama, sunt iar însărcinată, va fi bine acum, va fi, nu-i așa?! Mama, ai un nepot de 4 kile și jumătate! Mama, are părul blond și ochii verzi, fix cum ai tu! Mama, merge! Vorbește! Mama, doctorii îmi zic că are diabet, ce fac?! Mama, vei fi încă o dată bunică! Mama, am născut, nu seamănă cu celălalt, e urâțel ca o maimuță, cam cum am auzit că eram eu când m-am născut, hihi, ia povestește-mi încă o dată! MamaAr fi fost cea mai frumoasă și mai tânără și mai luminoasă bunică. Așa ar fi fost. Și ieri aș fi sunat-o să-i spun că nepotului mare îi va cădea primul dinte. Și că al doilea zice peltic My name is Vlad. Animăluțul a învățat să alerge înainte să meargă. Mama. De ce nu ești aici să-ți spun că sunt fericită și că îmi place atât de mult să fiu mamă?

Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

Scriere după dictare

Băiete, scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză)

Ai scris? Să văd.

Și vede așa: Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând, Şi viaţa-mi luminează! 

Băiete, Eminescu și eu am zis blând, nu trist. Ai 4. Mai multă atenție data viitoare.

(Data viitoare). Băiete, scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Ești gata?

Da, e gata, a scris. Așa: Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n casă şi în gând, Şi viaţa-mi luminează! 

Băiete, ești nerod? Ai auzit tu creangă? Și-i blând, nu trist, fă bine și corectează! Dar ai 4 și azi, oricum. Ne vedem la ora următoare.

(Următoarea dată viitoare). Băiete, pune mâna și scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Și-acum dă-mi să văd.

Vede… Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n inimă și-n gând, Şi viaţa-mi luminează! (Pauză. O altă pauză.) … și țipă revoltat: E strigător la cer! Aici scriem după dictare, nu facem cine știe ce fel de artă! Ai 4 și azi. Încă unul și ne vedem în toamnă.

(A treia dată viitoare): Băiete, azi e ziua cea mare. Ciulește bine urechea și cu grijă notează: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Ai terminat? Să văd.

Se uită. Se freacă la ochi. Se încordează. Băiatul a scris, mai “bine” ca niciodată. Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n inimă și-n gând, Şi moartea-mi luminează! …. După câteva secunde, șoptește: Excelent. Ne vedem în toamnă.

(Toamnă). Ei, acum să te vedem. Atenție. Scrie. Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Când termini adu foaia la mine.

Termină băiatul, o aduce. Pe foaie scrie așa: Du-te în sus, ferice soare, Rostogolit prin iarbă, Pătrunde n-are antonim, Aștept o altă toamnă. Profesorul intră în colaps, nici nu mai știe care e pedeapsa cea mai cruntă pentru sfidare. Articulează scurt: Ești prost făcut grămadă. 

Morala? Morala ar fi că, hmmmm, îndrăgostiții pur și simplu nu scriu după dictare.

***

(coloana sonoră … prin tags pe undeva)

Nimeni nu face lucrurile mai bine decât tine? Ai o problemă.

Eu am o problemă adică. Una mare. Merge copilul la un loc de joacă împreună cu altcineva? Mă gândesc că va transpira și că va ieși apoi afară și-mi va răci. Nu contează că nu răcește mai des decât o dată la doi ani și că în mod normal, iarnă fiind, aleargă ca bezmeticul prin parc și apoi bea apă rece bocnă, dacă nu e cu mine, sigur va transpira și va răci. Chiar și de la cel mai banal și ușor vânt.

Urmează să lipsească mai mult de două-trei ore? Complicat. Înseamnă că va fi nevoie să și mănânce. Ce va mânca? Vreau să mănânce doar cum îi dau eu, pâine de casă unsă cu ceva făcut tot în casă și supă de casă și fructe de un anumit fel, stoarse într-un anumit fel în combinații stabilite la fel. Nu vreau să mănânce pufuleți. Nu mai contează că îi dau și eu. Dacă sunt cumpărați de mine, e suficient pentru a-i transforma dintr-o bombă de conservanți în ceva absolut sănătos.

A mers copilul la un an și șapte luni la creșă? I-am făcut educatoarei creierul praf. Stăteam acolo ca să fiu sigură că nu plânge, că nu rămâne cu vreo traumă, că doarme liniștit, că participă la joc, că nu e trist, că nu e izolat. Prima dată când a rămas și pentru somnul de prânz, am înmânat o listă cu instrucțiuni. Și două girafe, una mare și una mică, preferatele lui, dar nu din pluș ci din plastic, un pericol și pentru el și pentru copiii din jur. Dar erau preferatele lui iar educatoarea trebuia să îi ignore pe toți ceilalți și să îl adoarmă pe al meu cu girafele, apoi să i le ia iar când l-ar fi văzut că se foiește și dă semna că s-ar trezi, să le așeze înapoi pe pernă, lângă obrazul lui. Și, revenind la listă, ei bine pe listă erau însemnați pașii pentru a-l adormi, de la a-l spăla pe dinți până a sta aplecată peste capul lui, spunându-i cu blândețe că mami e plecată cu tramvaiul (tramvaiul era elementul cheie, gândul în sine de a merge cu tramvaiul era liniștitor pentru copil) și că se va întoarce tot cu tramvaiul și că îi va aduce o jucărie sau ceva bun. Și-i aduceam. În fiecare zi, o jucărie sau ceva bun. Nu conta că altora le interziceam asemenea gesturi, susțineam sus și tare că nu aduc decât probleme, că nu încurajează decât atașarea de obiecte și de gesturi, ca să nu mai zic de comportamentul condiționat, eu le făceam și punct.

Și dacă veni vorba de comportament, să nu uit să mai povestesc ceva. Despre al meu. Clacam. La intervale regulate, clacam. Și nu mai judecam nici suficient de departe încât în asemenea momente să mă închid în baie ca să nu mă vadă copilul plângând. Dădeam un mini (maxi…) spectacol și apoi o luam de la capăt, împrospătată, cu impresia că nu s-a observat nimic. Teribil. Știu, și știam și atunci. Și știu și acum.

A, și apoi pretențiile despre cum să i se vorbească și cum să vorbim între noi. Neapărat adaptat vârstei lui, cu înțelegere, deschidere, fără vocabular violent, fără acuze, fără ironii, fără abuz. Am făcut-o mereu? Mi-e și groază să-mi amintesc de câte ori nu.

A crescut copilul, mâine se fac șase ani. La al doilea am slăbit hățurile, l-am lăsat mai liber, n-am mai căzut dintr-o extremă în alta, ba atenție infinită ba dezastru absolut. Dar tot mă mai trezesc dând directive, încercând să-i feresc de alții și de un mediu care nu-i cel mai bun, tot mai am impresia că dacă nu sunt în grija mea (sau chiar și în lipsa mea de grijă) nu va ieși nimic bun.

Cum ar veni, mă tratez. Sau încerc. Despre rezultat, îmi vor vorbi ei, când vor fi mari. Doar că atunci va fi cam târziu…

Zona crepusculară

Am citit zilele trecute un articol despre “descoperirea” pe care a făcut-o cineva care a stat câteva luni izolat și s-a concentrat pe … the inner self (să zicem simplu “suflet”, în limba lui Creangă). Bun, și după aceste luni de stat singur cuc, omul a scris vreo două mii de cuvinte despre ce a experimentat și unde a ajuns (stând pe loc). Ideea este că scrisese haios, începuse cu o avertizare pentru cititori, să nu care cumva să creadă că a luat-o pe arătură (entered the twilight zone, în original) și că toată acea polologhie e rezultatul unei minți numai bune de analizat de către un “prieten” psihoterapeut, nu, nu, nimic de acest gen. El a meditat, s-a retras din calea bombardamentului informațional și a ajuns la luminița de la capătul tunelului. Nimic bizar.

Și mi-a venit să râd. Cred că încercarea lui de a-și descrie periplul în așa fel încât să nu șocheze pe nimeni a fost mai greu de dus la capăt decât a face acea călătorie în sine. Pusese și niște poze, nu cu luminița ci cu Michael Jackson, povestise ceva despre scara corporatistă pe care fiecare stă cu degetele de la picioare în gura altuia și toți sunt prinși într-o viermuială însuflețită de a ajunge mai sus, mai repede, deși acel mai sus nu e niciodată suficient de sus, deci, per total, încercase să vorbească despre ceva nou în metafore cât mai vechi. Complicat. Complicat de explicat ceva ce nu se face în comun, la picnicurile de weekend. Și iată introducerea potrivită pentru a scrie ceva despre acele momente care deja nu mai au de-a face cu banala coincidență, momente când ești la secunde distanță de… ceva. Îți vezi de-ale tale, ești calm, dar dintr-o dată, te apucă. Deschizi canalele de comunicare cu lumea și vezi un lucru care a apărut acolo cu fix câtva secunde înainte și te gândești, precum o ființă rațională și neplecată în zoooona crepusculaaaară, brrrrrrr, bu-huuuu-huuuuu, cum se poate face că nu s-au strâns mai multe vase de spălat (un castron în plus ar fi făcut diferența!) sau prin ce (ne)șansă nu s-a spart vreun pahar a cărui strângere să fi împiedicat acea potrivire-la-secundă sau, mai mult de-atât, în val-vârtejul acela al lui trebuie să verific acum, dar acum, fix, fix aaaaaacuuuuum!!!! nu s-au întâmplat lucruri potrivnice gen căzut peste unul dintre obstacolele care fac orice casă plină ochi cu jucării desfătarea părinților sau un telefon și o conversație anostă și interminabilă sau vecina de dedesubt cu peretele umflat de apă sau… sau nu mai contează, ideea a fost marcată. Nava spațială se poate întoarce la bază.

Temperarea unui gust de acadea

E o vorbă pentru toate și vorbele zic bine să nu te opui ci să te învălui cu lucrurile așa cum sunt, bune, rele, ia-le și poartă-le cum or fi, cam ca pe niște haine care sunt și mai groase și mai subțiri și mai colorate și mai anoste și mai comode și mai strâmte sau strâmbe, să le lași, să le porți, că nu degeaba sunt ele așa cum or fi. Dar nu e nicio bucățică de teorie care să-ți zică ce să faci atunci când te nimerești fix cu ace(e/l)a – haina/gândul/gustul/etc – care ți se așează cel mai bine și în care te simți atât de simplu și atât de firesc și de gol dar preaplin și… și… și atât de normal și atât de întreg încât te oprești și te întrebi așa, bun, iar acum eu ce fac? E cam ca-n povestea cu hainele împăratului, doar că împăratul cel de la final nu e șocat înțelegând că e de fapt gol, ci-i pur și simplu neînconjurat de nimic. Și pentru prima dată fericit.