Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Știri fanteziste: Eden și magma din ventrele vulcanului inactiv

Întâmplarea a făcut ca unul dintre cei mai dedicaţi vulcanologi din lume să fie prezent pe Mount Eden la momentul la care era dezvelită statuia-edificiu dedicată anilor-lumină de inactivitate vulcanică iar educaţia sa, devotamentul în meserie și deprinderea de a recunoaște și cele mai mici semne de depresurizare și decompresie a solului l-au determinat să-i dezvăluie fără întârziere edilului din Mount Eden dezideratul său ca o echipă de cercetători colegi din Edinburgh și Edmond să se deplaseze la Mount Eden pentru a decela orice risc de erupţie. Desigur că participanţii care au reușit să prindă o parte din discuţie au răspândit zvonul și s-a iscat un dezacord, teama fiind că utilajele, săpăturile și cercetarile ar fi în detrimentul zonei și i-ar putea deteriora farmecul edenic și desuet. Dar argumentele științifice domolesc Desdemona edulcorantă și cercetătorii debarcaţi de la mare depărtare, prin dedurizarea și descompunerea rocilor de suprafaţă au descoperit că da, inactivitatea a dus la acumulări de derivate și că se cere o cât mai apropiată desensibilizare a zonei prin debazificare.

Brainiac vs. Spud

Am pornit cu foarte multă seriozitate să văd ce alte joburi part-time au mai apărut și tot navigând dintr-o parte într-alta mi-am amintit de punctul acela de pe lista lucrurilor razna pe care să le faci măcar o dată-n viaţă și care zice să te duci la interviuri pentru joburi pentru care ești calificat… asemeni unei balene pentru quilling. Ei, și de aici poveste lungă, m-am distrat uitându-mă inclusiv peste cerinţele pentru hingheri și șoferi de limuzină, dar pe scurt ar fi că am ajuns iar la Trainspotting, sublim Spud cel-care-are-o-răsadniţă-de-panseluţe-în-loc-de-creier atât în dialog cât și în expozeul despre … (filosofie socială?)

Băieţi, anu’ ăsta nu mai vrem reclamaţii

De fapt formularea conducerii de la S.C. Alex&Comp S.R.L. Galaţi către cei de la departamentele de cercetare, experimente, vânzări, relaţii cu publicul, juridic, managementul eprubetelor, resurse umane, exprimare prin culoare, logistică și tehnologia informaţiei a sunat mult mai elegant. “Doamnelor și domnilor, dat fiind numărul mare de reclamţii primite anul trecut în legătură cu lipsa de aderenţă a vopselelor noastre de ouă la ouă, avem rugămintea ca în acest an, în perioada pre-pascală, să lucraţi sinergic la elaborarea unei vopsele ale cărei calităţi să nu poată fi contestate. În cazul în care acest obiectiv nu este atins, nu se vor oferi primele de Paște. Și se vor face restructurări în masă.”

Și oamenii s-au apucat și au făcut totul ca la carte în așa fel încât nicio gospodină să nu mai poată suna pentru a spune că ea a degresat ouăle dar au ieșit pătate (nu e vina vopselei, deoarece post degresare ouăle SE CLĂTESC CU MULTĂ APĂ! – vom sublinia asta pe ambalaj folosind culoarea roșie!), că ouăle au ieșit colorate tocmai până la gălbenuș (nu e vina vopselei, atenţie la faptul că OUĂLE NU SE FIERB ÎN VOPSEA! – se va scrie de asemenea cu roșu, ba mai mult, cu majuscule chiar) și au pus în vedere, tot cu roșu și cu majuscule, că nu vor fi folosiţi detergenţi care fac peliculă la suprafaţă – dar hei, aici le-a scăpat din vedere (și printre degete probabil prima de Paște) că în tot pomelnicul de instrucţiuni pentru a colora ouă așa cum se face, ciclic și ritualic, de la prima înviere încoace, dacă nu există și o listă a detergenţilor de care să ne ferim pentru că fac “peliculă la suprafaţă”, tot restul care a fost scris ba cu negru, ba cu roșu, ba cu majuscule, ba cu semne de exclamare, E FIX DEGEABA (se vede cu negru dar am scris cu roșu și am pus și semn de exclamare).

Iar eu am scris o parte din acest text (cu roșu) în timp ce așteptam să mi se încălzească ouă fierte care s-au răcit pentru că între momentul fierberii și aducerii lor la tempertaura la care sunt calde, CALDE așa cum am fost instruită ba cu negru ba cu roșu ba cu majuscule ba cu semn de exclamare, pentru că cei de la cercetare si controlul calității au exprimat clar că doar calde trebuie introduse în vopsea şi doar împerecheate câte DOUĂ (cine folosește oale în care intră simultan cinci le va scoate pătate?) în apa FIERBINTE dar care NU FIERBE și în care au fost adăugate exact 5 linguri de oţet (pline ochi sau pe jumătate?) eu am fost brusc ocupată să lupt împotriva secetei globale iar pe plic nu scrie și despre cum se pot reîncălzi ouăle fierte și răcite dincolo de momentul la care ajunseseră să fie exact cum trebuie de calde (nţ, nţ, cei de la Alex&restul au acoperit în sfaturile lor evidentul și au lăsat descoperit fix esenţialul), deci am scris pentru că am așteptat să se încălzească ouăle procedând după cum se vede, pe modelul aducerii la sursa de căldură (în speță apa măsurată și fierbinte dar nu în fierbere în care am OMOGENIZAT BINE vopseaua și precis cele 5 linguri de oţet. De 9 grade.) și al cercului magic. Dar au ieșit frumoase. Cel puţin așa, fotografiate mai de la distanţă.

20160430_161203~2__1462027704_109.166.130.64

20160430_163913~2__1462027741_109.166.130.64(N.B. Niciun pui nu a fost rănit sau a murit pe parcursul filmărilor.)

Deus ex machina

Râd citindu-l pe Jeremy Clarkson așa cum am râs ascultându-l pe Dara O’Briain povestind despre cei care se suie pe bicicletă și se cred brusc sportivi. Aceeași efervescenţă. Parcă scrie dintr-o abundenţă Clarkson! Îmi place la nebunie în orice fărâmă de text, de la titlurile care sunt ex-ce-len-te și până la încheierile (sau aproape încheierile sau chiar introducerile) savuroase unde poate propune orice, de la instituirea de dictaturi, ieșirea pentru revoltă în stradă, agresarea verbală (și de orice fel) a staff-ului liniilor aeriene și până la a face pipi pe geamul mașinii sau business din orice, pe modelul Stonehenge, ori, și mai frumos, mormântul fictivului rege Arthur: Ai niște pietre în fundul curţii? Zi-le oamenilor că-s din locul unde s-a născut James Bond. Preţ bilet pentru a sta câteva minute lângă ele, x £. Aberant? Da, dar hei, lumea e plină de… ăă … oameni “creduli”, să formulăm. Și despre ce nu scrie Clarkson… Despre ce discută femeile când cred că nu sunt auzite (nu, nu e iubire romantică, dulce, ci iubire … “back-end-of-the-internet”) și detaliază treaba asta mai ceva ca eroul de poveste metamorfozat în muscă și ascuns în firidă pentru a auzi ce pun la cale zgripţuroaicele, apoi despre întâlnirile dintre bărbaţi, întâlniri la care el nu participă pentru că business nu înțelege, țigările îl plictisesc, cricketul nu-l interesează iar la palmele amicale peste spate lui îi vine să răspundă cu “a punch to the face”. Sau, memorabil, despre cei împătimiți să fotografieze sau să filmeze, în “Please, carry on filming, I’m only burning to death”. … Și despre multe altele scrie. Glorios. Lipsit de cuviinţă. Măreţ.