O idee de-a mea

Care inițial mi s-a părut genială, așa cum mi se par toate ideile mele, inițial. “Băieţi, facem apă verde?”, “Daaaa!!” – deși habar nu au ce îmi trece prin cap, ar putea fi orice, de la o limonadă cu spirulina și până la a aduce sticle cu apă amestecată cu mătasea broaștei din parc. Și iau tubul de colorant alimentar și le spun să-și toarne în cadă până ajung la nuanţa care le place. Nu se ajunge la acea nuanţă de verde-furtună pe care intuiesc c-o doreau, dar avem apă verde-brotac. Și încep să le vină idei. Geniale, la fel cum sunt și ale mele. Punem și galben! Punem. Și facem o mlaștină! (… da, sigur, turnăm și pământ în ea) Și cumpărăm și colorant roșu și facem baia trolilor, cu sânge și tot felul de chestii plutind prin ea!! (oooo, daa, baia trolilor! Și s-o chemăm și pe Elisabeta Bathory, normal).

Va urma. Potopul, exact.

Cum se prepară și cum se bea (sau nu neapărat) un ceai de anason stelat

Se iau o pungă de anason (stelat) și decizia de a prepara un ceai. Ambele având doar o vagă idee despre anason, parcă dintr-un colţ al memoriei răsare informaţia cum că e bun pentru bebeluși, dar nimic suplimentar. Și ar fi ridicol să dai căutare pe google după “preparare ceai”, poti da pentru orice căutare dar pentru un ceai… nici chiar așa! Deci fierbi apa. Ca pentru orice alt ceai. Timp în care studiezi steluţele de anason stelat (cu titlu informativ, și soarele e o stea), miroși, guști. Mmmm, bun anasonul stelat! Apa a fiert și de aici urmează partea de ezitări. Cât pui? Câte steluţe pentru o cană de ceai? Câteva, ar trebui… Te decizi. La undeva în jur de patru. Și pui trei. Nup, nu pare că va ieși suficient de concentrat. Sari direct la șase. Opt, ca să știi o treabă. Acoperi și te învârţi pe lângă ceainic (sau o oală cu o farfurie pe post de capac, pentru că așa se prepară chez moi). Încă nu dai căutare pe internet. Elementul surpriză makes life go round (& upside down). După un timp (evident prea scurt), stabilești că e momentul pentru a bea. Torni. E splendid parfumat! Colorat, vag. Și iei primul contact. Teribil. E ca și cum ai bea parfum de liliac. Miroase perfect dar gustul e… cam cum era probabil la gust apa din ciubărul în care se ascunsese Jake de căpcăun la ultima aventurare pe vrej. De fapt nici n-are gust. Sau are. Unul prea intens și de ceva ce nu poate fi incadrat. Dar, în scop științific, nu renunţi. A doua gură. Ei bine a doua gură are un gust tolerabil (printr-o logică simplă, a treia gură ar trebui să fie pur și simplu nectar). A treia gura. Nu e nectar (logica simplă e mereu un prieten fals), dar tot e ceva. Și oricum e un lichid atât de parfumat încât a-l bea îţi va face pielea să rămână de-a-pururea-frumos-mirositoare-și-fermecată. Așa, ca a… moaștelor. Și din analiză în analiză se beau cam trei sferturi de cană. Și se consemnează că e chiar delicios ceaiul de anason. Sau… nu neapărat.

D’ale carnavalului, continuare

Stăm la masă. Copiii au fiecare câte un pahar cu suc, fiecare cu pai. Și aud: “Mami, îmi dai tu paiul?” Mă uit la pahar, are pai. Îl întreb ce alt pai. “Paiul spre gură, mami.” Și totul capătă sens. Vârful paiului e îndreptat spre cealaltă parte a casei. Și-i e greu să întindă o mâna ca să-l întoarcă. Maaaare-i grădina… iar bărbatul femeii prăpăstioase din povestea cu drobul de sare s-ar fi bucurat de reconfirmări trecând și pe la noi.

Alt episod: “Vă fac pâinea prăjită sau o las așa?” Cel mare: “Mie așa. Durează mai mult să o mestec dacă e tare.” Și-apoi va fi prea obosit ca să-și mai întoarcă și paiul. Normal.

Episod cu încălţarea. Încălţarea se face folosind încălţător. Nu din respect pentru încălțăminte ci ca să nu se pună problema șireturilor. Mai nou, nu se mai pune nici problema ariciului, pentru orice fel de încălțăminte se folosește încălţător. Acum nu se mai pune nicio problemă. Deloc.

Tăierea unghiilor. Tai la un picior și aștept copilul să se repoziționeze în spațiu pentru a mi-l da și pe al doilea. Dar nu. Vrea să mă mut eu în zona celuilalt picior. Stă precum acele de la ceas când arată 2 fără 20, cu un supererou ţintuit pe podea iar fixarea unei pelerine e muncă migăloasă și nu permite alte mișcări. Fiind cu șiret. Aici mâinile își fac treaba cu aplicaţiune. Și nici gând de încălţător.

Trimite tata cozonac. “Cozonac de la bunicu’, cozonac de la bunicu’!!” Și vin amandoi val-vârtej, parcă văd un banc de piranha ce va devora cozonacul înainte s-apuc să mă uit la el. Dar nu. Val-vârtejul celui mare se transformă în luarea tacticoasă a unei furculiţe și… așteptare cu felia în faţă. “Ce aștepţi? Și ce faci cu furculița?” “Taie-mi te rog bucăţi. Le mănânc cu furculiţa ca să nu mă mai spăl pe mâini.” Compresă. Bisturiu. Pensă Kocher. Foarfecă Lister. Închideți pacientul în locul meu, vă rog.

În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.

Cum se confecționează un ceas care să arate mereu doar timpul potrivit? 

În trei pași:

1. Se taie un cerc dintr-o bucată de carton, folosind pentru desenarea lui o farfurie sau un compas. Iar pentru tăiere, o foarfecă. Și un antialergic pentru sensibilitatea la senzaţia aceea infernală pe care numai cartonul tăiat sau piersicile necurăţate de coajă o pot da.

2. Folosind un echer sau o riglă, se punctează orele principale, nord – sud – vest – est, apoi cele teoretic ne-principale. Eu am alternat culori. Apoi, cu aproximaţie, se punctează minutele dintre cifrele desenate. Adică să fie câte 5, dar nu neapărat la distanţe milimetric egale. Sau neapărat, dacă se lucrează sub supravegherea unui copil care are ochi de controlor de calitate.

3. Prinderea. Ei bine aici m-am surprins pe mine însămi cu o idee pe care eu o consider un einstein-ism pur. Am prins acele ceasului trecând prin ele și prin doi nasturi (unul pe faţă, unul pe spatele cadranului) aţă de cusut. Mișcarea are o precizie elveţiană iar rezultatul este nemaipomenit de drăguţ. (Cum adică “ba nu”?)

20160607_093653~2__1465403965_109.166.128.7620160607_094714~2~2__1465403995_109.166.128.76

Din categoria “this is the police speaking”

Dragă jurnalule,

Până în acest moment ziua mea s-a împărţit așa: m-am trezit cu noaptea în cap și am scris, cu noaptea mai puţin în cap am alergat, după ce noaptea a devenit zi m-am spălat și am fost să-mi cumpăr… rochii. De vară. Cinci. Și o pereche de pantaloni, tot de vară, dacă s-a nimerit. Și jucării pentru copii. Deși am zis că iau canapea. Dar să revenim la rochii și atmosfera de la probat unde un copil sau se lupta pe lângă mine cu un pluș în formă de tigru sau lipea de mine o acadea lipicioasă sau făcea comentarii despre cum arăt (ce am și ce n-am și de ce am și de ce n-am și “stai mami, nu mai șșșș-i, zi-mi explicaţia toată!”) de se auzea la cel puţin trei cabine distanţă, varianta optimistă, sau până în afara magazinului, varinata reală, sau, bomboana de pe colivă (las “cireașa de pe tort” pentru altă ocazie) ieșea și intra trăgând de perdea într-un magazin în care cabinele pentru domni sunt faţă în faţă cu cele pentru doamne. Deci într-un haos complet am probat, deliberat, plătit, am plecat și… mi-am pierdut portofelul pe stradă. Sau mi-a fost furat la trecerea de pietoni, în aglomeraţie, pentru că deși îmi stă în fire să uit telefoane ba pe bănci din parc ba la cumpărături ba la serviciu, mai nou, nu-mi stă în fire să uit fermoarul desfăcut la rucsac. Niciodată. Dar concluzionând că pierdut sau furat oricum nu contează, tot aceleași drumuri le am de făcut, m-am dus acasă și… am făcut o stivă se clătite spre relaxare. Și am mai probat o dată rochiile. Și ne-am pregătit pentru somnul de prânz. Un ochi închisesem și eu și copiii când… a bubuit ușa de parcă a aruncat cu buzduganul zmeul al treilea din povestea cu Greuceanu. O dată. Și a doua oară. Și a treia oară, soneria. Recunoscătoare pentru faptul că cine-o fi îndrăznind să bată în asemenea hal a nimerit într-un final și soneria, recunoscătoare la modul c-o falcă-n cer și una-n pământ, merg să deschid. Și falca din cer plus ce-a din pământ au articulat cel mai plin de recunoștință zâmbet articulat vreodată, pentru că berbecul distrugător de ușa era… un polițist!!! Cu portofelul meu! Am semnat tot ce era de semnat radiind veselie și căldură precum o pâine coaptă, i-am lăsat pe copii să-l întrebe dacă ne va da amendă, dacă trage cu pistolul din toc, dacă o să ne-omoare, dacă vom muri scăldaţi de sângele ţâșnind de la gaura pe care ne-o va face în cap și multe alte lucruri razna-RAZNA-RAAAAAAAAZNA pentru care în mod normal ochii mei ar fi trecut de la verde-semafor la roșu-balaur, i-am deschis și a doua oară când a bătut omenește și nu de parcă ar fi venit pentru încarcerare, ca să-mi treacă și numărul de telefon prin pomelnicul de “a luat la cunoștință”, “am predat”, “a primit”, “a declarat” și toate celelalte. Procedura standard.

Deci dragă jurnalule concluzia ar fi că unii oameni își pot pierde și telefoane și bani și acte si cum-necum, în odiseea spaţială viaţa li le întoarce.