Prin ochii lui Fellini

Roma.

Cu copii cârpiți în şcoală, cu cinematografe supra-aglomerate ce nu oferă bilete cu preț redus pentru servitoare, cu case pline de puradei care umblă brambura şi despuiați în timp ce pisicile stau şi mănâncă tacticos cocoțate pe masă, cu femei care vorbesc prea tare şi… (“Cum sunt femeile romane? Au un cur uiteeeeeee-atât de mare!”), Roma în care se mănâncă paste, paste, paste, melci, sos de ardei iute, broccoli cu frunze de mentă şi se presară parmezan pe orice şi în care vorba e că “nu contează ce mănânci pentru că tot … faci”, Roma cu prostituatele de pe centură, cu travestiții, autostopiştii, găurile din drum, aglomerația, oamenii care se ceartă, protestatarii care strigă “Dați un picior în fund clasei conducătoare” şi unde dacă vezi oameni care merg la muncă înseamnă că ai greşit oraşul, eşti în altă parte. Roma cu sălile de spectacol în care se fumează, înjură, actorii sunt trimişi acasă, copiii fac pipi printre scaune, se aruncă boabe de fasole şi pe scenă cu pisici moarte, cu războiul, bombardamentele, adăposturile, apoi cu metroul pentru care birocrația a făcut ca într-o sută de ani de corespondență între autorități să se strângă tone de hârtie ce-ar fi putut umple toate galeriile săpate, Roma cu perioada hippie în care s-a pierdut tot farmecul îmbibat cu penibil al caselor de toleranță. Şi de la case de toleranță direct la o prezentare de modă ecleziastică apoi la problematica unei legislații prea permisive şi la motociclişti rulând prin piața Navona, pe lângă Colosseum, fântâna Trevi, prin noapte.

Două ore de secvențe amestecate şi de treceri de la anii ’30 la ’70 ca să rezulte imaginea unui oraş “machiavelic”, “jovial”, patetic, exhibiționist, şi de fapt căruia orice alt adjectiv i s-ar potrivi în mod egal.

(Un film ce mi-a plăcut mult şi care pe termen foarte scurt mi-a făcut o poftă grozavă de paste.)

Psychological disembowelment

Am spus că îmi place Pacino? Am spus. Și tocmai l-am văzut într-un film care cel puțin în prima jumătate mi-a plăcut la nebunie. Chinese Coffee. Doi bărbaţi, o cameră care e și bucătărie și cameră de zi și hol în același timp, un manuscris, un borcan cu mărunțiș. Manuscrisul e ascuns în congelator, cafeaua pe care o beau e fără lapte iar ei se ceartă chipurile de la bani. Unul e un scriitor ipohondru care lucrează ca ușier și tocmai a fost concediat pentru “lipsă de clasă” și convingere în a face plecăciuni, celălalt e un tip care a scris și el, cândva, magistral, două povestioare a câte șase pagini, dar care apoi s-a însurat și a călătorit pe vase de croazieră și s-a îmbrăcat cu haine făcute la comandă si a băut cocktailuri până ce a decis că-și irosește acel talent din care au rezultat acele douăsprezece pagini și a trecut la boemă. Făcând “dyspeptic pictures in inelegant nightclubs”, apoi cu switch către “theatrical photography”, asta însemnând să fotografieze dansatoare din buric al căror buric din burtă nu se mai vede și actori care nu au nimic de-a face cu tragicul elisabetan. Bun. Si tipii ăștia doi fac în prima parte a filmului o conversaţie foarte haioasă: “This morning I found a pouch under my eye. What do you mean a pouch? A bag. Call the Marsupial Society. I did my laundry instead.” sau “What does it mean when you cannot fall asleep? Severe depression. And what does it mean when you wake up constantly? Severe anxiety. And what is the remedy? Death. Something less exotic, please?” sau “What do I need to open this window? More than good intentions. It’s the fourth floor, if you wanna jump. Would I worry about the height if I were to jump?” sau “I’m a dying man. Look at me, am I not? What is this, a dying men contest?!”. Și în tot acest ping-pong efervescent se interpun, prin câteva flashbacks, și două personaje feminine, unul anost (soţia cu croazierele si cocktailuri și hainele elegante) și unul – pentru mine – absolut încântător. În speţă iubita scriitorului ipohondru, frumoasă, dulce, înțelegătoare și căreia subsolul în care locuiește el i se pare magic, viaţa cu el i se pare magică, el i se pare magic, sărăcia lui i se pare magică, totul i se pare magic. Și așa, prin comparaţie, se întregește un tablou tot mai jalnic. Cei doi nu au nimic. Sunt cu un picior în groapă și cu celălalt afundat într-o viaţă fără noimă. Iar manuscrisul, care (în opinia unuia unuia) e atât de trashy încât cu siguranţă ar putea fi o mare carte e cu totul altceva decât s-a crezut a fi. Un elogiu al prieteniei care însă e o oglindă pentru tot ce fiecare dintre ei doi n-a devenit. Deci filmul e înșelător. Pornise în forţă, dar e pur și simplu trist. Cam ca-n “Alceste à bicyclette” (Pe bicicletă cu Molière) unde ai impresia că cei doi protagoniști (actori de teatru, aici) își vor găsi o cale comună, una mai altfel, mai plină de inspiraţie, mai neobișnuită, când de fapt ei rămân… mici. În concluzie, Chinese Coffee, un film care m-a entuziasmat și care aș fi vrut să se termine la fel de energic cum a pornit. Dramă + umor până la final, iată care-ar fi reţeta excelentă pentru tragicul absolut. Zic.

Filme pe pâine. Cu varză murată şi gem de căpşuni

În serile mele de film invariabil mănânc. Şi nu mă refer aici la o salată decentă cu trei crutoane sau, şi mai decent, un fruct, mănânc tot ce îmi iese în cale. Iar de la fotoliul meu şi până la frigider nu e o cale anevoioasă. Deci mănânc razna, o jumătate de pâine de casă cu un castron de cartofi copți, mâncare de varză, ca la bunica acasă, care se pare că se potriveşte perfect cu legume chinezeşti în sos acrişor, tartine cu pastă de năut şi dulceață, aşadar cum spuneam, razna rău. Şi mult, dar asta suspectez că a reieşit deja din partea cu jumătatea de pâine şi prietenul amidon. Asta e. Se întâmplă. Am încercat să-mi schimb obiceiul dar nu merge. De exemplu, într-o zi în care ştiam că mă voi uita seara la filme mi-am spus că pot să rup odioasa rutină şi să fac lucrurile aşa cum m-am deprins, la modul frumos şi sănătos, cu combinații care pot fi o lecție pentru orice health-guru, ca atare am ieşit la cumpărături, mi-am umplut o paporniță din aceea Mega-Chic-by-Mega-Image cu fructe, mi le-am spălat şi pregătit frumos pentru a fi mâncate în ordinea cuvenită, până să-mi dau drumul la film m-am decis să fac şi un număr de acrobație yoghină, aşa, pentru a-mi stimula chakrele să nu scape frâul prea rău, apoi un duş şi, fresh şi plină de entuziasm, am dat gata în timpul filmului nu papornița de fructe ci două tuburi din acelea mari de Pringles, cumpărate dintr-o benzinărie şi care zăceau de vreme bună în uşa de la frigider.

Acestea fiind spuse să merg mai departe zicând că azi, în timp ce am păpat o mare parte dintr-o pâine abia scoasă din cuptor m-am uitat la un musical din ’48, o transpunere a poveştii lui Andersen “Fetița cu pantofii roşii”. Iar fetița din poveste este o balerină (a te uita la filme cu balerine cu talie de viespe în timp ce mănânci de parcă s-ar fi anunțat un deceniu de foamete e …. aşa cum e) care are de ales între a fi o mare artistă şi mare ei dragoste. Filmul este excelent şi l-am văzut pornind de la o referire la el care n-a fost nici măcar corectă, însă ideea de a urma calea lucrurilor pentru care simți că eşti făcut să trăieşti rămâne în picioare. Povestea de dragoste e încântătoare (mai ales cu două scene, una în care ei doi merg într-o trăsurică al cărei vizitiu a adormit pe capră iar ea vrea să-l trezească pentru a-l întreba pe unde sunt, dar el o roagă să n-o facă, pentru că vrea ca mai târziu când va fi bătrân şi se va nimeri ca o copilă să-l întrebe unde a fost cel mai fericit în viață el să-i spună că undeva pe malul Mediteranei, strângând-o pe Victoria Page, marea balerină, în brațe, sau cea când înainte de spectacolul pentru care el compusese muzica şi se certaseră pentru că tempo-ul lui nu se potrivea cu felul în care făcea ea o anumită mişcare, el vine în cabină şi îi spune să danseze după tempo-ul ei pentru că el o va urma), doar nota dramatică de la final e cam stridentă însă încheierea de basm compensează suficient.

Şi mă întrebam cum The Red Shoes, un film atât de vechi, este atât de bine realizat comparativ cu The Black Swan, de exemplu, în care în afară de faptul că joacă Natalie Portman (mmmmmplaceeee!!!) şi Vincent Cassel nu mi-a plăcut nimic. Ca de la cer la pământ. The Red Shoes e complex, cu replici bine gândite, deloc carnal, în timp ce The Black Swan, deşi pune aceeaşi problemă a pasiunii-obsesie, e jalnic. Rămân la părerea mea că un film clasic face mai mult decât zece din ziua de azi.

P.S. Nu există poveşti mai frumoase decât cele scrise Hans Christian Andersen. Şi nici mâncare mai bună decât cea mâncată … la ore potrivite şi în locuri potrivite. Am scris ca să nu uit.

Un film pe care l-am văzut de două ori în mai puțin de 24 de ore

“So Evil My Love”. L-am descoperit căutând altceva şi mi-au atras atenția cele câteva replici citate. Am reuşit să-l văd până exact la deznodământ şi apoi, pentru a şti cum se termină, a trebuit s-o iau de la capăt (cred că numai eu pot găsi site-uri cu filme la care nu se poate poate da pauză…). Nu-i nimic, filmul e oricum genial. Mai puțin finalul ales, care mi-a distrus toată imaginea pe care mi-o făcusem despre personajul feminin principal. Dar care era oarecum de aşteptat, povestea mi se pare construită circular, începe cu ea pentru o secundă ezitând dacă să ajute un om să trăiască şi se termină cu ea … (mmmm, trist). Însă pentru tot ce nu poate fi ea compensează el, de unde drumul ei e de la alb la negru al lui e invers. Sau ar fi putut fi.

Şi revenind la replici, filmul e senzațional de la un capăt la altul. Scena cu el îmbrățişând-o pe partenera numărul 1 (ca să zic aşa…) şi vorbind despre partenera numărul 2, ca să zic tot aşa (- Mark, do you love me? – I adore you! – It’s not the same. – It’s not. – Do you love her? – I might. – What do you mean?! – I said I might. – What does this mean? – This means I’m capable of emotions I distrust. And I don’t like it.), sau fiecare dintre scenele în care el vorbeşte cu agentul lui, partener la furt şi în final la falsuri (You agree with the law?! It’s a unique occasion, it calls for a toast!), apoi felul în care cel care urma să fie şantajat decretează “What women want is one thing, what’s good for them is another!” (cât de sensibil, intuitiv şi nuanțat… îşi merită soarta!) şi să nu uit scena în care ea, personajul principal, partenera numărul 2, cere să fie sărutată într-un loc public iar el îi explică de ce nu se poate încheind cu “Consider yourself kissed” (perfect, romantic).

(A, şi scriind cu gândul la finalul brutal, cu-atât mai brutal pentru că urmează brusc după declarația lui de dragoste, care e copleşitoare… – mi-am dat acum seama că încă un indiciu e în scena în care el îi spune că ea de fapt nu se teme de el, ci se teme de ea însăşi. Pe bună dreptate…)

…iar alt punct forte al fimului ar fi felul în care arată scenele de intimitate, vorba lui Vasile Ernu care frumos povestea cum în filmele sovietice nimic nu era mai taboo decât erotismul, aşa că o secvență cu glezna unei femei soldat ce se spăla pe picioare într-un râu stârnea de departe mai mult imaginația decât au făcut-o mai târziu filmele cu Emanuelle, la fel şi aici (şi de fapt în mai toate filmele din perioada alb-negru), singura parte din corp pe care i-o atinge el mai jos de față este un umăr dezgolit, dar felul în care i-l strânge e o imagine atât de intensă şi de senzuală încât dintr-un colaj de scene de dragoste perfecte eu zic că n-ar putea să lipsească…

***

Deci concluzia mea ar fi că e un film superb dar cu un final ratat. Sau cel puțin eu una rămân în minte cu imaginea unei femei care dacă nu s-ar fi simțit trădată ar fi putut foarte bine trăi cu tot ce se întâmplase.

Spălatul pe dinţi nu mi s-a părut niciodată atât de romantic

Mă gândeam să-mi fac o secțiune cu replici de film care mie mi se par superbe. N-am făcut încă nimic pentru asta dar trebuie să scriu acum un pic despre un film cu Al Pacino și cu Michelle Pfeiffer din care mi-a rămas în minte în primul rând faza cu ea plângând și frecând cu înverșunare cada din baie în timp ce amicul ei gay încearcă să o consoleze iar el (“el” fiind Pacino, bărbatul care o iubește cu disperare) o sună non-stop pentru ca de fiecare dată receptorul să fie ridicat și apoi pus peste o secundă în furcă și când, într-un final, prietenul gay decide să răspundă, el, neștiind ce să mai facă pentru a o convinge de ceea ce simte, începe să cânte. Iar ceea ce-i spune amicul-pe-invers sună așa: “Excuse me, Johnny, I’ve got to hang up. We’re expecting a call from you any minute.”  … …. …. Am râs și-am râs și-am râs, de-acum complet nesolidară cu Pfeiffer care în continuare agoniza cu capul băgat în cadă.

Bun, și-apoi bineînteles că mi-a rămas și îmi va rămâne pentru totdeauna în minte finalul cu ei doi spălându-se pe dinţi și vorbind cu gura plină, ascultând “Clair de lune” și cu ea întrebând: “Orice-ar fi?”… Orice-ar fi, desigur.

În această lume, pentru mine există un singur bărbat…

… care să poarte mustață şi să îmi placă. Ei bine, doi de fapt, să-l număr şi pe Freddie Mercury. Trei, pentru că îmi mai plăcea şi un nene din vecini, nenea Stelian, care avea un foarte reuşit simț al umorului, organiza seri de vizionări de filme la video, la care mergeau doar părinții (ce bine era după ce ei plecau iar bunica în sfârşit adormea!) şi purta blugi decolorați, care pe vremea lui Ceauşescu erau ceva W O W.

Dar revenind la bărbatul cu mustață, e vorba despre Timothy Dalton, actor de a cărui existență eu nu aveam habar şi pe care tocmai l-am văzut în “The Beautician and the Beast”, o comedie romantică la care, aşa cum e în firea lucrurilor, am râs şi am consumat încă un pachet de şervețele.

Foarte sensibil filmulețul. Şi cu nişte replici foarte spumoase, gen “gura celeilalte bone mirosea de parcă ar fi avut înăuntru pe cineva care murise trăgând pârțuri”, vorbe pline de înțelepciune (o femeie trebuie să arate “flashy, not trashy”, să nu se expună la soare –  “rays today, raisins tomorrow”, şi, desigur, să nu uităm că “you can catch more flies with honey than with vinegar”…), vorbe care atunci când sunt rostite de gura cea mare a tipei din serialul The Nanny, aceea cu râsul superbo-enervant, nu pot fi trece neluate în seamă.

M-a binedispus comedioara şi… a, şi Timothy Dalton interpretează şi arată mmmmm. Pot să o mai spun o dată. Mmmmmmmmmmmmmm! Chiar şi fără mustață, deşi pe el, prin excepție de la regulă, l-am plăcut mai mult în prima jumătate a filmului, când o purta trufaş şi atitudinea lui era “I take what I want, no questions asked!”.

Următoarea stație, Dobbs Ferry

Wow, ce film tocmai am văzut… Cu Meryl Streep și Robert De Niro şi se cheamă “Falling in love”, un titlu prea banal pentru un film atât de bun.

Iar Meryl Streep e superbă în roluri de femeie care iubeşte, la fel am gândit-o şi când am văzut “Sophie’s Choice”, cu tenul ei de porțelan şi ochii înrourați, transfigurată, mie mi se pare pur şi simplu ca o icoană.

Şi felul în care spune “el e ultimul meu gând înainte să adorm şi primul meu gând când mă trezesc şi în mintea mea când vorbesc cu alți oameni, vorbesc cu mine însămi despre el, nu îl cunosc dar mă face să mă simt bine, este “the right thing…” (“sufletul pereche” a fost tradus, eu aş fi zis “ceea ce mi se potriveşte”, era mai puțin pompos şi spunea chiar mai mult) e atât de simplu şi atât de frumos încât desigur că mi-am tras cutia cu şervețele mai aproape. Perfect de înțeles reacția mea având în vedere că eu plâng şi de fiecare dată când se dezactivează Baymax în Big Hero 6.

Deci mi-a plăcut. Mult. Enorm. Mi-a atins toate coardele sensibile, n-a scăpat nimic.

Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.

(între două felii de viață, nu le dăm niciodată o șansă viselor)

Am lipit două replici și a rezultat ceva cam patetico-siropos și care nu se potrivește nici pe departe cu un film pe care abia l-am văzut și care e undeva la granița dintre comedie, dramă, romance și care m-a încântat cum rar mi s-a mai întâmplat, dar care replici, luate împreună, îi prind ideea, în mare.

Filmul despre care zic e unul franțuzesc (am mai scris eu că-mi plac la nebunie filmele franțuzești, pentru mine e suficient să știu asta ca să mă uit), se cheamă Je vais te manquer și, pe scurt, îmbină frânturi din viața a nouă personaje principale și trei secundare (patru de fapt, să nu-l uit pe tipul care n-are nevoie de internet pentru că, pentru el, a fi maestru-bucătar, a merge cu bicicleta și a face amour à sa femme – nu neapărat în ordinea în care le-am scris eu – îi sunt suficiente pentru a fi fericit), complet diferite între ele (un polițist care se vrea Batman, un psihiatru, un scriitor, o educatoare, un editor, o lesbiană, o femeie de serviciu cu un soț șomer și îndrăgostit de telecomandă, o mamă care are cancer, o mamă fericită și pe cale să devină pentru a doua oară mamă, apoi e femeia îndrăgostită de același bărbat chiar și după ce au trecut 48 de ani, timp în care nu au știut unul de celălalt, e menajera ignorantă și amorezată de scriitor, și, nu neapărat în cele din urmă, e infractorul amnezic ce-și dorea să vadă arcul de triumf din Paris), pentru o idee simplă: viața, așa, cu firimiturile ei de fericire, e totuși o chestie senzațională.

Și, ca să citez din vorbele unei actrițe a cărei povestioară am văzut-o pe TED și care spunea despre cum a trăit ea prin orfelinate și, mai târziu, măritându-se de patru ori, a avut un singur lucru în cap, și-anume acela să nu fie părăsită dar care și-a părăsit ea primii trei soți pentru ca al patrulea să o lase el pentru una ce-avea vârsta ei pe jumătate, filmul ar fi de-a dreptul tragic dacă n-ar fi atât de comic. Pentru că sunt niște dialoguri și situații absolut haioase, gen doamna (cea cu iubirea regăsită după 48 de ani) care își vopsește părul și și-l coafează pentru marea întâlnire dar pentru că acesta devenise albastru, precum Viagra – zice ea – și-l spală iar concluzia stilistului gay e că mai bine albastru și buclat decât lins și tern precum părul de la subsuoară, sau scriitorul care, în pană de inspirație, își scria în restaurant lista de cumpărături pentru a da impresia de elan creator și a întreține mitul, apoi polițistul care face flotări și se hidratează cu bere iar subalternilor le spune că ei trebuie să fie supra-oameni, neputându-și niciodată permite luxul unei perioade de adaptare, pentru ca, mai târziu în film, a sfârși interogarea psihiatrului arestat (pentru simplul fapt că purta barbă și ținea un buchet de flori precum regina Angliei, respectiv buchetul pentru doamna de după 48 de ani, cea cu părul ca Viagra) într-o confesiune despre cum viața lui a fost distrusă după ce a fost părăsit de soție. Și, să nu uit, scena cu menajera îndrăgostită de scriitor și care-i dă zilnic raportul în legătură cu vânzarea cărților lui, cărți pe care de fapt nu le cumpără nimeni, și care, într-un acces de curaj, își permite să-i spună acestuia că n-a mai scris de vreo șapte luni, pentru a i se răspunde că e tot atâta timp de când și ea umblă neepilată, replică pentru care el nu se consideră răutăcios, ci crud, iar ea, pentru că nu face distincția între răutăcios și crud, e o ignorantă. Și-ar mai fi povestea femeii de serviciu, tinere, drăguțe și care, bună ascultătoare, aflând povestea de dragoste a celor doi care s-au regăsit pe internet, după jumătate de secol, văzând ezitările doamnei care nu știe dacă într-adevăr să meargă să-și întâlnească dragostea sau dacă pur și simplu să o păstreze mai departe așa, în ideal, în imaginație, propune să facă schimb cu ea, spunându-i să nu fie speriată de soțul pe care l-ar găsi acasă, pentru că acela oricum nu-și va dea seama că a venit altcineva, e suficient să-i dea telecomanda.

Mi-a plăcut enorm. Felul în care bătrânul psihiatru aprinde artificii în aeroport, calmul lui când se întreabă ce a rămas din băiețelul care la patru ani își dorea să se facă pompier, imaginea barmaniței lesbiene care își lasă iubita goală în pat și apoi stă și plânge pe scări, apoi ideea alegerii unui moment și-a unui fel pentru a muri, iată niște fragmente care mie mi s-au părut cel puțin frumoase. Deci, Je vais te manquer tocmai a intrat pe lista filmelor mele preferate.

Activități extracurriculare și influențe covârșitoare

Azi, ei bine azi, în loc de clasica alergătură de tip hamsterul în roata perforată, m-am abătut de la regulile “aproape-doar-fructe” și “no-TV” și “fără-lenevit-pe-canapea” și mi-am făcut un sanviș gigant cu de toate (ei, nici chiar și carne!) și m-am așezat turcește într-un fotoliu și m-am uitat la televizor. Deci abateri pe toată linia. Și am văzut o parte dintr-o comedie franțuzească (am spus vreodată că eu ador comediile franțuzești? Probabil că nu. Ei bine, le ador!). O comedie cu Monica Bellucci. Încântătoare femeie, doamne! Bun, și pe lângă faptul că mi-a venit așa un chef nebun de bigudiuri și ruj roz-pal și de rochii cu umerii goi și înflorate, mi-a rămas în minte un dialog foarte haios. Două demoazele povesteau despre iubirile lor (demoazelele au multe coup de foudre, se știe deja) printre care una începută într-un tren, cu ea plângând cu sughițuri până să apară în compartiment un el cu niște ochi superbi și cu care deși nu și-a vorbit, a schimbat o experiență fantastică. El i-a întins un kleenex iar ea… ea.. (iar aici dialogul): Și tu ce-ai făcut? Mi-am suflat nasul mai puternic ca niciodată! Așa aș fi făcut și eu. Iar acum purced în baie să-mi pun părul pe moațe.