Brainiac vs. Spud

Am pornit cu foarte multă seriozitate să văd ce alte joburi part-time au mai apărut și tot navigând dintr-o parte într-alta mi-am amintit de punctul acela de pe lista lucrurilor razna pe care să le faci măcar o dată-n viaţă și care zice să te duci la interviuri pentru joburi pentru care ești calificat… asemeni unei balene pentru quilling. Ei, și de aici poveste lungă, m-am distrat uitându-mă inclusiv peste cerinţele pentru hingheri și șoferi de limuzină, dar pe scurt ar fi că am ajuns iar la Trainspotting, sublim Spud cel-care-are-o-răsadniţă-de-panseluţe-în-loc-de-creier atât în dialog cât și în expozeul despre … (filosofie socială?)

Sexi

Ne jucăm cu figurinele Kylo Ren. Încercăm să prindem fiecare inflexiune, fiecare nuanţă. “You know what I’ve come for”. (Stăpânit.) Eu repet (cu vocea mea care n-are nimic de-a face cu-a lui), traduc, refac contextul din film, explic. “No one will stand in our way. No one.” (Constiinţa de sine.) Copilul cel mic stă cu guriţa deschisă și ochii mari. Cel mare repetă, șoptit. “I am immune to the light.” (Transă). Îmi place tot mai mult. “I’ve been waiting for this day for a long time.” (Vag nerăbdător.) Realizez că personajul din mâinile mele vorbește doar cu punct la sfârșit. Nu exclamă, nu întreabă. Ba da, întreabă. Dar doar retoric. “Is it true? You’re just a scavenger?” Fluxul replicilor din film continuă, hipnotic. “Don’t be afraid. (Gutural.) I feel it too.” “Together, we will destroy the resistance. And the last Jedi.” (Imposibil de contrazis. Finalul filmului nu-l face mai puțin credibil, nu.) Îmi dau seama de ce mă fascinează. Este god almighty dar îi lipsește aroganţa. Exact ca unui rechin. “That weapon (secundă de pauză) is mine.” Calm. “Don’t fight it. You know you can’t”. (Psihanaliză.) Se încheie șirul replicilor, copilul cel mare comentează, și el fascinat: “E rău Kylo Ren”. Iar eu, pe jumătate meditativ: “Și sexi.” Toată intensitatea momentului se sparge, copilul e brusc dezorientat. Apoi privirea lui se transformă în reproș. Acuză. Mă face să mă simt de parcă aș fi comis un sacrilegiu. De parcă i-aș fi spus că Fernando Torres face nani între meciuri, nu se antrenează. În pijamale cu roz, cu iepurași. Și nu mă refer la Bugs Bunny. “Cum sexi?”, mă admonestează. Zic să fac o verificare. “Dar știi ce înseamnă sexi?” Și am surpriza că nu-i e străin conceptul doar că între viziunea mea și a lui e o incongruenţă totală. Sexi nu e personajul tenebros cu păr ca pana corbului, miscări fluide și voce care își transformă ascultătorul în cutie de rezonanță, sexi înseamnă… “femei cu ochelari în formă de steluță care stau dezbrăcate pe lângă barbaţi cu mușchi și tatuaje”. Încerc să mă adun pentru un răspuns cu efect. La ultima verificare parcă n-aveam o casă tapetată cu ecrane pe care rulează un singur post. MTV. Însă odată adunată decid să nu-i alterez momentan mainstreamul imaginii. Mai târziu, cu Henry Miller, Anaïs Nin și mulţi alţii la îndemână, mă gândesc ca totuși mă va ierta și va vedea paleta mai largă.

Ubhaya padangusthasana

Se cheamă încâlcit și se face greu. Sau cel puțin mie mi-a luat mai bine de un an de exerciţiu aproape zilnic ca să ajung aici, deși alte asane, considerate mai grele, le-am făcut mai repede și ușor. Presupun că e de echilibru. Un anumit fel de echilibru pe care eu nu l-am găsit până recent. Iar în poza de mai jos nu sunt eu, nu știu cine e, nu știu unde stă, cum o cheamă, nu am numărul ei. E doar o poză de pe net și aș fi putut alege alta, mai reprezentativă, dar mie mi-au plăcut profilul de Franka Potente și forma părului, așa, ca-n “Run Lola Run”. Unul dintre preferatele mele. La categoria filme de dragoste despre cum se poate iubi.

8d78b1bbd95719245018f655d592b466__1453746168_109.166.130.39

Thus spoke Silent Bob, by Kevin Smith

“A tremendously influential philosophical work of the late nineteenth century, Thus Spake Zarathustra is also a literary masterpiece by one of the most important thinkers of modern times. In it, the ancient Persian religious leader Zarathustra (or Zoroaster) serves as the voice for Friedrich Nietzsche’s views, which include the introduction of the controversial doctrine of the Übermensch, or “superman.” Although later perverted by Nazi propagandists, the Übermensch was conceived by Nietzsche to designate the ultimate goal of human existence as the achievement of greatness of will and being. He was convinced that the individual, instead of resigning himself to the weakness of being human and worshipping perfection only possible in the next world (at least in the Christian view), should try to perfect himself during his earthly existence, and transcend the limitations of conventional morality. By doing so, the Übermensch would emerge victorious, standing in stark contrast to “the last man” — an uncreative conformist and complacent hedonist who embodies Nietzsche’s critique of modern civilization, morality, and the Christian religion. Written in a passionate, quasi-biblical style, Thus Spake Zarathustra is daring in form and filled with provocative, thought-provoking concepts. Today, the work is regarded as a forerunner of modern existentialist thought, a book that has provoked and stimulated students of philosophy and literature for more than 100 years. ”

Aşa scrie pe Amazon despre cartea lui Neitzsche şi iată cum pornind de la un titlu care mi s-a părut perfect pentru a scrie despre Clerks, o comedie mixed with drama, alb-negru, anii ’90, am găsit şi text care poate foarte bine vorbi şi despre filmul în sine. Aşa grăit-a Silent Bob (“You know, there’s a million fine-looking women in the world, dude. But they don’t all bring you lasagna at work. Most of ‘em just cheat on you.”) – mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!!! – şi aşa se poate vorbi despre Clerks, ca despre o lucrare de o influență covârşitoare care desfide limitele moralițății convenționale, ale conformității necreative şi ale hedonismului complacent pentru a aduce în lumină un erou care a trecut prin iad cu toate cercurile lui (gumă de mestecat băgată în lacăte, o prietenă care aparent numărase până la 3 – cu tot cu el – dar de fapt până la 36 – fără el, client suferind de ceea ce se cheamă “shell-shock” şi manifestându-se prin căutarea oului perfect, client cu hemoroizi – printre altele…, un prieten care-i şochează toți clienții (superb acest Randal cu felul lui de-a vorbi neîntrebat sau de a nu răspunde când e întrebat, cu felul lui de-a agasa, de-a irita, e un fel de Silent Bob, în aparență indiferent dar de fapt privitorul atent, superprietenul, supraconştiința), un priveghi la care răstoarnă sicriul cu moarta în el, apariția fostei, amenda, dilemele, metafora vieții lui – el mic şi făcând pe el din cauză că toaleta avea capac şi a-l ridica ar fi perturbat întreaga ordine) pentru a transcede victorios şi a ajunge să întruchipeze noul om. Un film creat cu pasiune, în stil cvasi-simbolic, Clerks este un film îndrăzneț în formă (şi fond) şi cu replici pline de concepte provocatoare (so it’s called snowballing…) şi thought-provoking: “You want to blame somebody? Blame yourself! “I’m not even supposed to be here today.” You sound like an asshole! Jesus, nobody twisted your arm to be here. You’re here of your own volition. You like to think the weight of the world rests on your shoulder, like this place would fall apart if Dante wasn’t here. Jesus, you over-compensate for havin’ what’s basically a monkey’s job. You push fuckin’ buttons! Anybody could waltz in here and do our jobs. You, you’re so obsessed with making it seem so much more epic, so much more important than it really is. Christ, you work in a convenience store, Dante, and badly I might add. I work in a shitty video store, badly as well. You know, that guy Jay’s got it right, man, he has no delusions about what he does. Us – we like to make ourselves seem so much more important than the people that come in here to buy a paper or God forbid, cigarettes. We look down on them as if we’re so advanced. Well, if we’re so fuckin’ advanced, what are we doin’ working here?!”

Deci “Clerks”, iată un tip de existențialism care ar trebui să fie consumat pentru încă cel puțin o sută de ani.

Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !

O Meryl Streep cu ochi albaştri şi păr castaniu închis, cu…

… buze ca ale Angelinei şi dinți cam ca ai Madonnei. Minus strungăreața. Aşa zic eu acum c-ar fi Dakota Johnson într-un film care poate fi văzut doar dacă se face abstracție de poveste, dialog, coloana sonoră şi mai ales de personajul masculin. Felul în care arată când e nehotărâtă, când ridică ochii, când îi coboară, când îşi drege vocea, când înghite în sec, când se uită în gol, când face bacon prăjit şi-şi ține părul ridicat în coc, când se apleacă şi spune “Thanks for the ride” sau când se trezeşte din somn aduce un pic cu secvențe marca Meryl Streep. Şi poate că ar fi fost şi mai convingătoare dacă 50 Shades of Grey ar fi avut ca intensitate măcar a mia parte din … Jane Eyre sau Nymphomaniac, să zicem, şi le am în minte pentru că, strict fizic vorbind, Dakota Johnson cu Charlotte Gainsbourg seamănă.

Şi dacă ce e mai sus e absolut subiectiv ce voi scrie în continuare e pur obiectiv şi purul adevăr. Filmul 50 Shades of Grey e …. (nu reuşesc să găsesc un cuvânt care să-l descalifice suficient) de la un capăt la celălalt. Dar era pe lista mea de filme, dacă tot am amorțit citind cele aproape 2000 de pagini de carte.