(de-lirice, onirice)

Bună ziua. Lucruri simple, aveţi?

Da, coniţă, pe raftul din spate. Colo, în fund.

Și-și sumese coniţa poalele rochiei flendurite și lungi și o porni spre spate. Spre fund. Fund de groapă de cuvinte părăsite, luate din nou la joacă, iar aruncate. Iar și iar, de la început.

Și-n drumul ei dădu peste balauri cu cinci capete (“a da”, care poate fi “a da la cerere”, “a da forţat”, “a da din întâmplare”, “a da din plictiseală” și “a dori”, poate “a dori” cel mai mult), peste minotaurul care zicea doar “nu”, pisica din vizuina iepurelui ce-o-mpinse cu-atât mai amar în rătăciri, peste sirene care o-îndepărtară și-o traseră și înapoi, peste dublul standard, bufonul regelui, prietenul fals, duhul sfânt, peste respingere, pedeapsa capitală, peste “azi-da-mâine-nu”.

Rafturi tot mai mici, lumină tot mai difuză. Și praf, mult praf, unde-ar fi să te uiţi.

Un moșulic ieși dintre rafturi și-o întrebă încotro. Își spuse că parcă l-a mai văzut, dar până la urmă nu mai conta, poate că da, poate că nu. Merg spre ultimul raft, răspunse zâmbind oarecum strâmb. Să caut și să găsesc cum să zic. E cale lungă, să știi. Lungă a fost și până aici… spuse coniţa. Sau poate numai gândi.

Și iar rafturi. Mai multe, mai mici. Și ea, ea sau umbra ei, cine-ar mai ști…? Drum, întrebări, opriri (unde sunt?, unde sunt?). Aici. (cine a spus aici?)

Și-acolo, în spate, în fund, printre pahare pe jumătate pline, cutii de pantofi rupţi, salamandre care lăsau urme ca melcii și alte vechituri, obosită și-ntr-o echilibristică tot mai precară, găsi… lucrurile simple. Mărunte, nepretențioase, din lemn nelăcuit. Câteva litere. “Ia-mă de mână și mergi, fie ce drum.”

Căţelul și oglinda

O casă, pe o stradă. O casă printre multe alte case și o stradă printre multe alte străzi. Și un căţel. Abia a făcut ochi dar instinctul a bătut în el înainte ca inimioara să i se pornească. Tic – tic – tic. Apoi s-a pornit și inimioara, acum are instinctul si o inimioară, se aud împreună, tic-tic – tic-tic – tic-tic. Și căţelul s-a oprit la casă. Putea să mai facă un pas și ajungea la alt gard. Acolo parcă mirosea a curcan. Sau încă doi pași (e un căţel mic cu pași mari) și ajungea la alta, cu pereţi verzi și o curte maaaaare. Cu poarta deschisă larg. Dar nu, el s-a oprit la casa la care abia dacă reușea, urcat pe lăbuţe, să vadă ceva peste gard. S-a oprit, s-a așezat pe burtică și pur și simplu a stat. Din când în când, zgomote vătuite, își ridica urechiușele să prindă vreun semn, dar nu, nimic clar. Dar el acolo stătea. Pentru că așa era dat să stea.

Copii veniţi de la alte case îl îmbiau cu mâncare, sau cu mingiuţe colorate, dar căţelul stătea la casa lui. A lui? A, nu, nu a lui, dar dacă lui așa i-a șoptit micuţa voce din corpușorul lui cât un ghemotoc, a stat. Din când în când se mai ridica pe lăbuţe, se mai uita, tresărea când se auzeau pași, codiţa lui mătura veselă, dar se așeza înapoi culcat… pașii nu se apropiau niciodată, poarta nu se deschidea. Dar conta? Nu conta. El pur și simplu stătea.

A mai trecut o vreme. Tăcere. Apoi zgomote, vagi. Tăcere. Și mai multă tăcere. Alţi copii, alte chemări, unii îl scărpinau între urechi, îi ciufuleau blăniţa, un băiețel l-a luat într-o zi în braţe (haide, vino în curtea mea!), însă privirea din ochii micuţi și rotunzi nu a zis “da”. A înţeles băiețelul, l-a lăsat. Zile. Nopţi. Soare. Ploaie. Timp care se scurgea, copiii care creșteau, curţi în care pomii ba înfloreau, ba se treceau. Numai caţelul nu se schimba. Nici de la locul lui, nici mai mare, nici umplut de praf, nici plouat.

Și într-o dimineaţă și ceva de la casă s-a schimbat. Gardul s-a transformat… într-o oglindă. Întrebător, a încercat să dea ocol. Să facă un salt. A lătrat și s-a mirat și el de cum a sunat. N-a inţeles. Dar cum nu era prima dată, nu s-a îngrijorat. A mai stat o vreme, s-a mai ridicat ca să vadă dacă nu cumva odată cu sticla rece s-a mai format si altceva, dar … nu. Alte zile cu el așteptând liniștit, chit că peretele acela lucios nu mai lasă să străbată nimic. O oglindă și un căţel format din patru lăbuţe, două urechi, doi ochi și un nas dar nimic din alcătuirea lui nu l-a ajutat vreodată să simtă prea mult. Iată de ce a rămas mic. El are doar acel tic-tic – tic-tic – tic-tic mic. Nici în faţa oglinzii nu are alt ritm.

Dar pentru că această povestioară nu are vreo intrigă, vreo derulare, vreun punct culminant și mai ales un final fericit (taie, taie, folosește “sfârșit”), să zicem că într-o zi oglinda i-a spus, oarecum milos, oarecum ameninţător: “Caţelule, ai fost doar tu acolo tot timpul, cum, n-ai simţit?… ”

Nu, nici urechile, nici nasul, nici ochii și nici lăbuţele nu l-au ajutat la “simţit”. Tic-tic – tic-tic – tic-tic.

M

mână, mozaic, magenta, măr, mescalină, mască, mașină, margine, marţipan, mercur, memento, mantie, maculat, mărgean, miraj, moale, melopee, menţine, miere, mișcare, motiv, metaforă, moș ene, mirare, mult, material, marionetă, meduză, manevră, moment, maieu, marca, memorie, mesaj, miros, manichiură, mandarină, merit, mat, mens sana in corpore asana, manșetă, manifestare, mutare, mix, minge de tenis, maioneză, majusculă, metamorfoză, muscatură, mim, metodă, mensual, menestrel, manuscris, mâner, matinal, merde alors, marsupiu, manoperă, marmeladă, mistral, monoandră, miez, morală, mesager, maxim, mecanism, machiaj, mistic, măsea, mentă, mereu (sin. niciodată), maslu

the violet by jane taylor

down in a green and shady bed / a modest violet grew / its stalk was bent, it hung its head / as if to hide from view.

and yet it was a lovely flower / its colours bright and fair / it might have graced a rosy bower / instead of hiding there / yet there it was content to bloom / in modest tints arrayed / and there diffused its sweet perfume / within the silent shade.

then let me to the valley go / this pretty flower to see / that I may also learn to grow / in sweet humility.

The-Three-Ages-of-Woman,-Klimt-1600x1200-ID-8176~2

Necomplicat. Norişorul.

“Norul se duce oriunde bate vântul, fără să opună rezistenţă, fără ţâfnă. Eu am vrut să mă duc spre sud și ce se întâmplă?! Mă duc spre nord și nu-mi place asta! Am fost destinat să mă duc spre sud, am visat la sud, iar acum totul este spulberat de acest vânt! Nu. Norul se duce pur și simplu unde bate vântul. Nu există conflict, nu există rezistenţă. Vântul și norul nu sunt două lucruri diferite. Dacă vântul își schimbă brusc direcţia, dacă de la nord începe să bată spre est sau spre vest, norul nu pune nici măcar o întrebare. Nu protestează: Asta-i inconsecvență! Ne îndreptam spre nord, am căzut de acord, nemaivorbind despre faptul că eram destinat să mă duc spre sud! Deja mi-am sacrificat ţelul iar acum asta-i prea mult! Cumva, am acceptat ideea de a merge spre nord, iar acum ne îndreptăm spre est?! Nu. Vântul poate bate oricum. Norul este uimitor de nepăsător.” (zice textul. Eu aș fi zis “disarmingly receptive”, ca-n cartea pe care se nimereşte să o citesc acum.)

20151121_204803