(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Pentru părinți

Pentru mine, cea mai bună carte despre cum se creşte un copil e “Amintiri dintr-o copilărie de aur”. Osho, da. Nu vrea copilul să-şi pună izmenele? Lasă-l dezbrăcat. Vorbeşte de ți se strepezesc dinții? Lasă-l. Încurajează-l chiar. Face numai boroboațe? Lasă-l. E copil. E COPIL. Şi nu are prea mult timp să fie aşa. Volumul e magic. Un adevărat îndreptar.

Şi spun asta pentru că tocmai am dat, în altă parte, peste nişte pagini despre o copilărie cu totul altfel. Despre cum e să n-ai timp pentru copil. Despre cum e să n-ai răbdare. Despre sensul pe care-l dau ei cuvintelor noastre de oameni “mari”. Despre neînțelegere, despre frică…

“Am avut o copilărie foarte tristă. (…) Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că îmi curge nasul şi atunci mi-l ştergea, fără pricepere, fără milă, şi frecătura mă ustura. Mănuşile, din cele cu câte un singur deget, le purtam trecute cu câte un şiret pe după gât, să nu le pierd. Şi cum şiretul mi-l nimerise prea scurt am umblat aşa, cu mâinile atârnând, mult timp după ce trecuse iarna, ca un cățel care face sluj. (…) Noi, copiii, – eram doi – , dormeam într-unul din cele două paturi alăturate, în celălalt dormeau părinții. Şi de unde ziua nu se ocupa nimeni de noi, seara era vorba numai de noi, copiii: “Copiii vor rămâne pe drumuri.” “Dacă n-ar fi ei, aş fi plecat de mult în lume!” O vorbă pe care o folosea mama foarte des era “sacrificiu”. Mi se părea plin de taine cuvântul ăsta, voiam s-ajung mai repede mare ca să ştiu ce înseamnă sacrificiu, ca să ştiu cum e în lume, unde e în lume… (…) Într-o noapte, văzând lumină la mine în odaie, tata a intrat furios. Citeam “Crimă şi pedeapsă”, de Dostoievski. Mi-a smuls cartea din mână, a făcut-o bucăți şi a strigat: “Nu vreau crime la mine în casă, nu permit aşa ceva!” Atunci n-am râs, ba am plâns toată noaptea, fiindcă era o carte împrumutată şi bani s-o cumpăr n-aveam. Nici astăzi nu râd, după atâția ani şi întâmplări în care e amestecată imaginea lui.” (Cella Serghi, “Pânza de păianjen”)

Trist.

Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

Copilul care plânge noaptea

Sub mine, o familie c-un el și-o ea cam de vârsta mea și un copil de patru ani. Se trezește noaptea și plânge. Nu știu de ce. Visează poate rău, poate-i bolnav. Și printre suspinele lui îi aud pe ei, mai ales pe el. Calm. Egal. “Nu te speria. Nu te speria”. Pe ea rar, deși știu că-i acolo. Poate doar îl mângâie în timp ce plânge, poate-l plimbă în braţe, poate-i prepară ceva. Și mă gândesc că îmi place de ei. Îmi plac pentru că sunt acolo amândoi. Nu fac cu rândul, “eu m-am dus ieri, mergi tu azi”, sau, spre clasic, unul doarme veșnic iar unu-i veșnic treaz. Îmi plac pentru că nu intră în panică. Îmi plac pentru că nu vorbesc unul peste celălalt. Îmi plac pentru că într-o scenă care se aude teribil, se descurcă fluid. În astfel de nopţi mă intreb ce vor face apoi. Nu-s tipul amator de co-sleeping deci se întorc în camera lor. Se vor căuta unul pe celălalt prin pat pentru a dormi îmbrăţișaţi? Nu par să fie așa. Îi văd la lift uneori, ea mare cât un munte și opacă, el chinuit. Adus de spate, obosit, slab. Unul lângă celălalt dar fiecare băgat in el. Absenți. Scânteie absentă. În niciun caz genul de cuplu we fight – we fuck – divided we stand – united we fall (din culise se aud chicoteli). Ci doar c-o foaie (alb-gălbuie) între ei. Ca în spitalele supra-aglomerate, o perdea între două paturi de oameni care nu-s în clar dacă trăiesc sau mor. Însă când vine vorba de copil formează amândoi un singur animal (ghepard). Perfect funcţional. Nu știu cum o fac atât de frumos. Îmi plac, chiar îmi plac.

Din nou, despre tata

M-am înviorat citind o scrisoare pe care a primit-o tata recent. O transcriu aici, ca să rămână pentru cei mici. Gândindu-mă la părinții mei nu pot decât să spun că eu clar m-am născut sub o stea norocoasă.

Cher Mihail,

Je prends le temps de t’écrire quelques lignes, car cela m’est nécessaire pour te dire :

Merci pour l’énergie que tu as investie dans la préparation de ce 3ème symposium à Gura Humorului.

Merci pour l’accueil que tu nous as organisé, en t’appuyant sur l’investissement personnel de quelques collègues intelligentes, courageuses, dévouées et compétentes. Calina, particulièrement, s’est toute dévouée à notre bien-être, faisant fi de ses fatigues physique et morales !

Merci pour, ceux qui travaillent à St Andréi et qui ont pu, ainsi, théoriser leurs pratiques quotidiennes, les confronter au regard respectueux d’autres professionnels.

Merci pour le regard que tu poses sur chacun que tu croises (élève, collègue roumain, français …ou belge, aussi !), qui nous fait sentir accueillis tels que nous sommes.

Merci pour la simplicité, voire l’humilité que tu montres quotidiennement, que tu sois en « costume cravate » sous les feux de la scène, ou en tee-shirt et jean à griller quelques saucisses et servir la palinka !

Merci pour la clairvoyance et la diplomatie que tu appliques dans tes relations avec nos établissements partenaires, en respectant les sensibilités épidermiques.

Merci pour la chance que nous avons eue de vivre ces quelques jours vrais, d’y approfondir notre relation entre professionnels de la même association et d’associations voisines. La pédagogie en tirera bénéfice. Les personnes qui étaient présentes à Gura, en reviennent enthousiastes, apaisées entr’elles (tu sais comme cela m’est important !), constructives dans leurs positionnements, porteuses d’espoir dans un projet commun et impatientes de se retrouver autour d’une même table de travail.

Tu as réussi, avec ton équipe de choc, à motiver nos cadres pour relancer le partenariat qui nous est cher. Par voie de conséquence, les relations humaines qui nous lient s’en retrouvent plus proches, respectueuses et simples… Merci.

Il semblerait que nous soyons invités à nous revoir… et j’en suis heureux.

Amicalement,

Christian

Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Într-o lume ideală

Nu știu dacă mi se pare mie sau într-adevăr așa e însă parcă înclin să spun că mamele au cam început să se împartă în două mari categorii. Mamele-cuc, genul care se întorc la serviciu imediat după ce au născut și lasă copilul în grija unei bunici sau a unei bone și mamele care cad în extrema cealaltă, mai precis acelea care nu țin copilul în cărucior ci doar în sling/wrap/manduca sau cum se mai cheamă, îl alăptează până ce intră la școală, nu-l vaccinează, îl îmbracă doar în haine din bumbac organic și i le spală doar cu detergenți eco-friendly și, nu în ultimul rând, sunt atât de experte în parenting încât în prezența lor nu îndrăznești nici să respiri, darămite să te mai lauzi.

Dar cum orice pahar pe jumătate gol are o jumătate plină, observ cu plăcere că toată această alterare a noțiunii de maternitate e foarte frumos echilibrată de niște tați curajoși care trebuie neapărat dați drept exemplu, astfel încât să știe tot mai mulți că se poate. Timid, dar pare-se că încep și la noi părinții să simtă că sunt amândoi datori să se implice în creșterea copiilor, nu mai trăim în preistorie când unul stătea acasă și veghea asupra casei și a odraslelor în timp ce al doilea era mai mereu plecat la vânătoare, așadar pe undeva denaturarea a ceea ce înseamnă a fi mamă e compensată de grija taților. Tați care observ că apar în număr tot mai mare prin parcuri iar asta nu numai în weekend-uri, ci toată săptămâna, de unde deduc că acel concediu de paternitate nu mai este doar așa, un articol de lege, ci chiar a devenit o alegere și o realitate.

Iar eu personal, cunosc doi. Și nu știu cum se face dar ambii mă fac să mă întreb dacă eu, în calitate de mamă și teoretic împărțind cu copiii același suflet și aceeași carne, pot să le ofer la fel de mult pe cât îi văd pe ei dând. Deci azi scriu un pic despre unul dintre ei, pentru că s-a nimerit să facem drumul grădiniță-casă împreună, fiecare cu câte doi copii și, după cum ne-am dat seama tot mergând, oprindu-ne și povestind, cu idei foarte apropiate. Iar drumul grădiniță-casă a durat astăzi două ore în loc de douăzeci de minute, timp în care mi s-a confirmat că răbdarea și stilul hai să fim în mintea lor, că-i fain tare! dă roade cum nimic altceva nu poate. Așadar am plecat și ne-am oprit întâi să mănânce cei mici covrigi, să bea apă cu bule, apoi să vadă niște pești într-un acvariu dintr-un geam, să numere felii de pastramă și cârnați dintr-un afiș, să se cațere pe niște bolțari și să studieze un pliant (eu iau înghețata roz, o vrei tu pe cea cu portocală?), pliant din care le-am făcut și avioane, după aceea să numere furnicile care porniseră dintr-o crăpătură de zid spre o alta și odată numărate, să le încurce într-un hal fără de hal măturând cărarea lor cu crenguțe înfrunzite, apoi să vadă melci galbeni, să se joace cu o sticlă de apă sărind pe ea și stropind în toate părțile, și, tot din categoria chestiilor zburătoare, pentru a face elicoptere din miezul acela de tei, care nu știu exact cum se cheamă. Și în timp ce cei mici s-au bucurat de toate cele enumerate, tatăl despre care spun pe de o parte le-a explicat lor cum-de ce-pentru ce de parcă tot viitorul lor ar fi depins de acele explicații iar pe de altă parte mi-a povestit mie cum acum trei ani, când s-a născut cel mic, și-a luat concediu, apoi pe măsură ce puștiul a crescut și-a dat seama că de fapt așa, fiind aproape de el și de surioara mai mare, a început efectiv să trăiască. Mă uitam la el și mă minunam, parcă erau gândurile mele articulate de altă gură, iar a vedea atât de mult calm și atât de multă plăcere investite într-o relație care în majoritatea cazurilor e extrem de hurducată și se lasă mai mereu cu țipete, tras de urechi, amenințări și palme, e cel puțin lăudabil!

Așa că m-am gândit că un tată bun face cât două mame. Pe de o parte e grija, grija aceea fizică, să le fie bine, să nu le fie sete, să nu stea fără pălăriuțe în soare, dar pe de altă parte e spiritul acela jucăuș care încurajează năzbâtiile și explorarea și care nu le stă în fire prea multor mame. Și m-am întrebat dacă nu cumva într-o lume ideală rolul mamelor nu cumva ar trebui să se rezume la a purta copii și la a le da naștere, pentru ca apoi la cârmă să treacă bărbații și astfel să rezulte copiii temerari, crescuți de parcă ar fi niște parteneri de joacă și viață și nu niște boțuri de aur ce trebuie protejate de tot și de toate.

20150513_125238__1431543183_89.39.40.202 20150513_131700__1431543229_89.39.40.202 20150513_135016__1431543251_89.39.40.202