Înmormântarea animalului mutant

Sunt în bucătărie, bunica face dulceață de cireşe amare iar menirea mea e să păzesc vasul în care forfotesc fructe şi zahăr şi să nu las strop de spumă să se adune. Vine copilul cel mare, agitat. “Mama, am găsit un animal mutant!” Îi zic că mă bucur şi mai-mai că aş lăsa spuma să se reverse ca să văd şi eu “animalul mutant”, pare ceva interesant. Dar cum la bunica nu există treabă nefăcută până la capăt, nici măcar noțiunea de întrerupere nu există în vocabularul ei, rămân prinsă de paletă şi de vailing. Aşa se cheamă aici vasul în care fierbe chestia dulce şi tot mai lipicioasă. Copilul se întoarce, deja trecut de la stadiul de agitat la cel de speriat. Încerc să-l domolesc fără să fie nevoie să-mi părăsesc postul. Nu merge. Vine şi cel mic, povesteşte şi el, e atât de impresionat încât limba lui, şi aşa nu foarte inteligibilă, devine un haos total. Învinsă de curiozitate, ies cu ei.

Sub bancă văd “animalul mutant”. E un pui de vrabie. Mort. Minuscul. Mi-e milă de nu mai pot. Le explic că nu e un mutant din Țestoasele ninja, ci un amărat de bebeluş de vrabie. Mare greşeală! Încep amândoi să se vaite şi prevăd că vor aştepta de la mine să-l resuscitez. Bunica vine şi ea. Tranşează lucrurile în stilul ei. “Ia-l cu o mătură şi dă-l la gunoi.” Patru ochi mă privesc cu disperare. Cum la gunoi?! Să-l luăm în casă, cu noi! Sigur că da. Şi să-l prăjim şi să-l mâncăm. Propun o variantă de mijloc. Să-l îngropăm. Cele două chipuri plângăcioase se luminează. Bunica se întoarce să facă treaba în locul meu, eu iau din garaj o lopată şi purcedem la alegerea unui loc. “Nu pe unde intră pisicile, mami, să nu-l mănânce!” Păi şi aşa e mort, gândesc. Măcar motanul din vecini să fie bucuros. Hai la trandafiri. “Nu, mami, că se va înțepa în rădăcinile lor!” “Rădăcinile n-au țepi.” Cădem de acord. Sap, pun puiul şi mi se cere să zic ceva frumos. Zic cu îngeraşul-îngeraşul meu. Adaptez la partea cu crescutul, atât ne-ar mai lipsi în curte, un cadavru de vrăbiuță gigant, fac o poză ca să-şi amintească mai târziu de “animalul mutant” din anul de grație 2015, acopăr şi dau să mă retrag. Dar de unde. Trebuie şi o cruce. Le zic că termin cu dulceața şi fac una din două bucățele de lemn. Nu, nu, cum ar putea ei să aştepte, vor o rezolvare pe loc! Şi se gândeşte cel mare că ştie el ceva. Fuge în casă şi şterpeleşte de la bunica un Isus de la o carte de rugăciuni. Îmi stă inima în loc, bunica vede tot şi când se va prinde (în vreo 5 minute de-acum, într-un caz norocos) ne va tăia pe toți. E rândul meu să fug în casă. Las figurina la locul ei şi iau un pandantiv în formă de cruce malteză, pe care îl purtam prin liceu. Copiii sunt încântați că va avea puiul cruce, eu de încântarea lor. Pun crucea şi mai fac o poză (încep să aduc a chinez…) în timp ce în spatele meu, surpriză, cel mic se porneşte să cânte cu “cucule, pasăre sură, cuc”. A murit o pasăre deci se impune un cântec cu o pasăre. Bun şi un cuc. Cel mare îi ține isonul dar într-un ton care aduce a jelanie. Stă să plouă iar eu am doi copii care au depăşit partea interesantă a săpatului şi înmormântatului iar acum îi cântă de inimă albastră unui puiuț. Plec în casă ca să nu vadă că mă ia şi pe mine jalea. Reiau episodul dulceața şi nu trece mult până ce vine cel mare cu o buburuză. Să o înmormântăm şi pe ea. “A murit de moarte bună sau ai ajutat-o tu?” El. Nu fac caz, repet procedura, cu un bețigaş în loc de cruce, mai simplu, ca la evrei. Vine şi cu un păianjen, din acela cu picioare foarte lungi.

Estimez că până diseară vor fi pe jumătate insecte în cartier.

20150630_094735__1435661835_109.166.142.91 20150630_094423__1435661795_109.166.142.91

Tot din categoria ar fi tragic dacă nu ar fi atât de comic

Au ajuns, în sfârșit, diplomele de mici olari. M-am uitat la ele și am zâmbit, parcă nu cu mult timp înainte ziceam că dacă unul dintre copiii mei vrea să fie olar iar celălalt cascador, atunci așa să fie! Așa că să povestesc un pic despre cum a fost la olărit, pentru că am sărit peste acest episod la fel cum am sărit și peste partea cu încurajarea spiritului aventuros prin perindarea băieților mei pe la ediția (a câta o fi fost?) a doua (am căutat pe net) a “celui mai mare eveniment dedicat pasionaților de două roți” (am dat copy-paste și la formulare dacă tot a venit vorba despre “Iubim 2Roti”. Și voi pune și câteva poze la final, ca să vadă mai târziu cei mici cum le-am sădit semințele “conștientizării prezenței vehiculelor pe două roți în trafic, fie ele biciclete, mopede sau motociclete”, etc, etc).

Deci, olărit. Plecarea autocarelor setată pentru 7 și un sfert dimineața. Au plecat la 8 și un sfert. Un început promițător, dar într-un final, deja transpirați și aplatizați pe scaunele plușate, pornim. Și se pornesc și copiii (nu doar ai mei, ci toți) să își desfacă pachețelele de acasă. Așteptarea exacerbează apetitul, normal. Se mănâncă, se împart biscuiți, bomboane, ciocolată, jeleuri. Copilul meu cel mic e uns pe toată fața și unge cu mâinile tot ce-i în raza lui. Fața mea, rochia mea, mânerul de la scaun (să nu pui mâna pe pluș!!). Începutul promițător de care ziceam mai sus promite să nu se schimbe. După o oră, încă nu eram ieșiți din București. Aglomerație. În autocare deja începe să se audă clasica întrebare: Când ajungem? Eu n-am inimă să-i demoralizez, alor mei le zic că imediat, educatoarele însă taie în carne vie: Stați potoliți, drumul e lung, nu vă mai foiți! Și încetați cu a cere apă din 5 în 5 minute! (Vlad, lasă-te mai în jos și bea, tu ești cu mine, nu te speria…). Mai mergem o vreme, cu ochii ba pe geam, ba în televizor, au pus Pisicile aristocrate, e haios, mă uit chiar și eu. Și cum copilul cel mic, deși se uită și el, trebuie să facă ceva (orice) cu mâinile și cu picioarele, reușește să-și prindă mâna în măsuța pentru pahare. Până după cot. Începe să chițăie, discret. N-am timp să fac strategii, dacă se pornește mai tare vin doamnele peste noi și ne facem de poveste, deci fac ce mi-aș face mie. Îi îndrept mâna și trag (gândind simplu, că dacă așa a intrat, tot așa trebuie să și iasă. Și iese, normal.). Mă felicit în minte pentru că n-am intrat în panică și de-atâta relaxare mai-mai că aș întreba-o și eu pe doamna din față – Știți cumva cât mai avem? Însă momentul cu mâna prinsă e urmat de unul la fel de glorios, cu micuțul meu care se ia la harță cu cei doi băieței din față, pe motiv de perdea. Unul o vrea trasă, unul nu, al treilea încă nu știe dar până să intervin deja știe că n-o vrea nici el. Calmez spiritele dar n-apuc să mă calmez și eu că mă trezesc cu cel mare, al meu, venit de pe scaunul din spate, să mă întrebe unde am pus briceagul. De briceag îți arde ție acum?! Cum aș putea să-l scot în autocar?? Mama, dă-mi-l te rog, vreau să îi tai capul băiatului care l-a supărat pe Vlăduț! Fac ochii mari și mă gândesc că e imposibil să-i fi tunat prin cap așa ceva. Dar i-a tunat și-i tună în continuare, justițiarul vrea să își apere fratele și e atât de pornit și îmi tot șoptește că-l vrea și mai mai să-și bage și mâinile în rucsac! Îl potolesc inventând pe loc o poveste cam fără noimă despre cum luptele trebuie purtate așa, în … abstract… Ca la șah! Nu-i foarte convins dar hei, eu, la vârsta lui, când săream la bătaie pentru fratele meu și făceam precum un hamster turbat, eram? Dar chiar și așa, neconvins, se întoarce la locul lui. Bun. Urmează o oprire, își folosește timpul cât crede că eu nu-l văd pentru a-l amenința din priviri pe cel care a făcut greșeala să-i supere fratele (frate care, între noi fie vorba, a și uitat…), pornim din nou și reușim să ajungem fără să mai am parte de bătaie de cap. Doar că ajungem… pe ploaie. Și nu o ploicică pic-pic, ci una cu cofa. N-avem umbrele, până la cabane e cale destul de lungă, e drum de pădure care s-a și înnoroiat, doamnele educatoare sunt agitate, copiii debusolați, puținii părinți care au venit sunt și mai și, cum ar veni, e totul perfect. Cu chiu cu vai ajungem, murați complet, intrăm într-un refugiu, ne lăsăm bagajele, suntem preluați de un ajutor de olar, ni se spune ce avem de făcut, eu îl schimb pe cel mare și … dacă în șase ani de când am copii n-am avut parte de cine-știe-ce căzături și accidente, se întâmplă acum. Cel mic, cocoțat pe o băncuță ca să stea cu capul ieșit din cabana-refugiu și să simtă cât mai bine ploaia (stând cu limba scoasă), cade și i se umple gura de sânge. Începe să plângă, dar nu zgomotos. Pentru că na, are gura plină… Mă întreb cât de grav e. Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, n-am nevoie de un ciorchine de educatoare care să devină brusc și mai panicate. E suficient cât sunt deja, de la ploaie. Mimez că am situația sub control. Țin copilul strâns cu o mână și încerc să-l liniștesc, cu cealaltă caut telefonul. Nu ca să sun, dacă află părintele rămas în București ce s-a întâmplat e în stare să conducă cu 200 la oră ca să ajungă. Și de alte griji, chiar nu-i nevoie. Caut telefonul ca să am internet. Limbă… mușcată… vindecare… coasere… N-am internet. Semnal 0. Nu-i grav (sunt calmă, sunt calmă, sunt calmă). Scot tableta, având naivitatea să cred că dacă nu merge de pe telefon, tableta sigur e mai inteligentă când vine vorba de a capta unde electromagnetice (?). Mai șterg copilul la gură și mă bucur să văd că nu face cine știe ce scandal. Îi cer să deschidă să văd. Deschide. Un pic. Suficient cât să văd că pe o scară de la 1 la 10, pornind de la deloc grav la catastrofic, e pe undeva pe la mijloc. Habar nu am dacă trebuie cusut, mi se pare că e o fisură mare, mă ridic, îmi vine în minte că trebuie să fie pe undeva un punct de prim ajutor. Toate cabanele au. Îl las pe cel mare cu grupul, noroc că e agitație și plâng atât de mulți pici că le e frig, că le e foame, că nu se mai observă cum e al meu. Găsesc punctul de prim ajutor, deschid ușa și… o închid la loc. E doar o cameră goală, neamenajată, cu câteva cabluri pe jos. Plec spre bucătăria pe care am văzut-o în drum spre punctul de prim ajutor ca să întreb dacă măcar o asistentă au. Dau peste o mamaie. Mă ascultă. Și îmi spune să nu-mi fac griji, că nu e nimic, și că mai sunt atâtea din astea câte ni se vor întâmpla! Și nu știu cum, dar mă uit la ea și o cred. Că nu e nimic. Îmi inspiră încredere, așa muncită și blândă cum e. Dar chiar și așa, cu încrederea refăcută, tot am nevoie de o altă părere. Deci mi se luminează ochii când văd intrând o tanti îmbrăcată în alb, cu o bonetă! E asistenta! Zic iar povestea, copilul cooperează și scoate limba (cui nu-i place să fie în centrul atenției?), mă ia în altă cameră și scoate o trusă. Aleluia!!! Să-i dăm cu ceva pe limbuță, îmi zice. Da, da, să-i dăm! Deschide trusa și văd două flacoane, unul cu spirt, un Autan spray, și câteva cutiuțe cu pastile. Mă dezumflu. Iar aici urmează partea cu “ar fi fost tragic dacă nu ar fi fost atât de comic” pentru că doamna ia flaconul de Autan și începe să citească pe verso. Mă uit șocată la ea, mă uit șocată la copil pentru că nu mai am la cine altcineva mă uita (el se maimuțărește la mine, de unde deduc cum arată fața mea în stare de șoc) și îmi pică fisa! Doamna nu e o asistentă, e … bucătăreasă!!!! Și una care chiar nu are probleme dacă o pișcă țânțarii. Îmi scurtez momentul de agonie iar ei îi scurtez momentul în care își punea vederea la grea încercare și îi spun că eu cred totuși că e bine copilul, dacă nu mai dă semne de supărare… E și ea de acord cu mine și ne întoarcem la doamna în vârstă, care încă o dată îmi spune că ehehei, câte se vor mai întâmpla și câte voi mai vedea, să nu mă sperii așa, cu una cu două, că-s tânără și-i păcat de mine. (Sperieturile ofilesc femeile? De cercetat.)

Deci așa cu olăritul… Au urmat episodul cu Bogdan care după ce a olărit o farfurie a plâns că de fapt a vrut o cană (și nu primeau decât câte o bucată de lut, deci a rămas c-o farfurie în loc de o cană) și cel în care le-am cumpărat câte o figurină din ipsos și, până să apuc să plătesc, unul rupsese capul la cobră (la centrele de olărit se vând cobre, ce, pare ciudat?) iar celălalt ciocul la vultur și amândoi plângeau, dar nici alte figurine nu voiau (dar iepurașii ce au?), apoi drumul la fel de lung și istovitor, dar ce mai contează, începând de astăzi, copiii mei sunt olari cu acte în regulă, ta-daaaam!

20150514_111716[1]__1434441931_89.39.40.202 DSC_0379__1434442268_89.39.40.202

Olari cărora le plac cascadoriile cu motociclete.

20150523_100709[1]__1434442023_89.39.40.202 20150523_105547[1]__1434442162_89.39.40.202 20150523_192158[1]__1434442089_89.39.40.202

Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Garfield, Sylvester, pisica de Cheshire, Ducesa, Si & Am sau “We are Siamese if you please. We are Siamese if you don’t please.”

Am enumerat toate numele de pisici pe care le știu din desenele animate și l-am trecut și pe Tom dar apoi m-am gândit că el e mai degrabă tomberonez și nu prea are ce căuta pe lângă restul, care par mai istețe și sofisticate – asta ca să mă exprim în nota expoziției SofistiCAT deschisă azi și mâine la Romexpo. Poarta C. Pe lângă mașinile de pompieri.

Deci, patrupede cum n-am văzut în viața mea. În afară de bengalezele care sunt parte din familie și de al căror fel de a arăta mă minunez de fiecare dată când merg la tata acasă, am rămas mută față în față cu niște motani maine coon și norvegian-de-pădure care dacă s-ar fi ridicat pe două lăbuțe mi-ar fi ajuns fără probleme până la piept și care au eclipsat pentru mine și pisicile sfinx și pe cele shorthair și în mod cert până și pe micuțul Scottish fold, singurul pisoi jucăuș din întreaga expoziție.

Ca atmosferă, un aer plin pe de o parte de seriozitatea stăpânilor și felul în care își pun tot sufletul la jurizare, clasament, diplome, certificate, drept de reproducere, etc. iar pe de altă parte de dezinteresul total al viețuitoarelor mai mult sau mai puțin îmblănite. Iar pe margine, o întreagă industrie: standuri cu mâncare pentru pisici, mobilier, accesorii, jucării, apoi hainele cu imprimeu felin, bijuteriile și nu în ultimul rând, ca la orice expoziție unde sigur vin și părinți cu copii, delicioase prăjituri de casă și mascotele pentru poze de genul “colorata, mâine-i gata!”.

Și la final să precizez că bengalezele noastre au fost premiate iar eu mi-am promis pentru a nu-știu-câta oară să-mi las împielițații să le calce cât mai puțin pe coadă. Nu de alta, dar ele două și câțiva eventuali pisoi costă cam cât toată casa noastră.

  DSC_0836__1429989797_89.39.40.202 DSC_0839__1429989767_89.39.40.202 DSC_0842__1429989742_89.39.40.202 DSC_0846__1429989687_89.39.40.202DSC_0830__1429989827_89.39.40.202DSC_0811__1429989854_89.39.40.202

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina

Despre “Ce păcate poate avea un copil așa de mic?!”

Azi am împărtășit micii împielițați. Nu pentru că mi-aș fi luat eu avânt – deși de regulă îmi iau, cu toată atitudinea mea ambivalentă față de cele considerate sfinte, eu fiind omul care se spală fără ezitare în zi de Bobotează (de la mama știu că lui Doamne-Doamne îi place să fim curați iar mama gândea atât de luminos și de bine) sau coace pâine duminica dar care intră și aprinde lumânări dacă se nimerește să treacă pe lângă o biserică frumoasă și le mai și zice câteodată seara cu Înger-îngeraș copiilor… Deci, cum spuneam înainte de lunga paranteză despre mine și alter-ego-ul meu, nu mi-am luat eu avânt ci și-a luat conducerea grădiniței, lăsând totuși la latitudinea părinților dacă vor aduce sau nu copiii. Eu i-am dus pe ai mei, știut fiind faptul că le place să dea foc (la lumânări și nu numai), apoi pentru că prin codul liniștii impus rezultă niște ruperi de ritm cu bine-cunoscut potențial de trezire (tehnici de iluminare, desigur!) și de fapt – iar aici lăsând balivernele la o parte – pentru simplul motiv că orice lucru făcut cu un copil e pentru el o ușă deschisă.

Așadar, am fost. Și-au luat plini de entuziasm lingurița de vin (Mami, e acru-acru… Aha, părintele păstrează vinul cel bun ca să-l ducă acasă!), s-au înfundat ca de obicei cu anafură (de ce le place atât de mult tuturor copiilor pâinea nu cred că am să pricep vreodată), apoi pe cel mare l-am surprins încercând să pârlească un colț dintr-o icoană (în scop științific, pentru a stabili dacă e din aur masiv sau din lemn galben din familia Berberidaceae, pe numele lui popular Drăcilă), pentru ca, la final, îndrăgostiți cum sunt de pictură, a-și exprima dorința să cumpărăm și noi icoane. Și am luat, la alegerea lor, un Sfânt Gheorghe călare pe balaur (mami, mami, e ca Greuceanu!) și un Sfânt Ioan cu capul pe taler (dictat probabil de prea-marea influență basmelor cu “de nu, unde-ți vor sta picioarele acolo îți va sta și capul!”). Iar odată încheiat periplul printre cele sfinte, momentan separați de grup, am pornit agale și pe jos spre grădiniță.

Pe drum, din sens opus, văd o mămică. Cu fetița de mână. Ne salutăm încă de la distanță, apoi apropiindu-ne ea deja începe să-mi spună agitată că ele au fost deja la grădiniță și că nu era nimeni și că se întorc, eu îi reamintesc că era zi de împărtășit copiii și că educatoarele abia acum i-au îmbarcat pe pici în niște mașini și că probabil au și ajuns. A, da, da, dar eu n-o mai duc azi, mă întorc cu ea acasă, etc, etc și, la final, pe post de la revedere, trântește cu năduf: Și până la urmă, ce păcate poate avea un copil așa de mic?! Ridic din umeri și în timp ce mă îndepărtez gândindu-mă la ce-a zis ajung la concluzia că drăcușorii cu chip de îngeraș cu siguranță n-au păcate dar tot cu siguranță nu mai au ceva. Cum ar fi nevoia ca noi să le stăm continuu în coastă și să decidem în locul lor și fără încetare ce e bine și ce e rău… Mmm? Oare se poate?

iconite

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Din psihologia poporului român la conacul boierului

A, nu, nu, astăzi nu voi emite niște idei psiho-filosofico-epocale așa cum v-am obișnuit, titlul pretențios vine pur și simplu de la o carte care în anul întâi de facultate era lectură obligatorie și pe care am găsit-o și răsfoit-o ieri la un restaurant pe care neapărat vreau să îl recomand. Deci, volumul Psihologia poporului român a lui Rădulescu-Motru șade molcom pe o laviță de la Conacul Boierului, o notă sensibilă alături de păpușile artizanale românești, mașini de cusut de cine-știe-când, perdele din borangic (sau or fi din in?), comode vintage și legături de ceapă roșie legate de stinghiile de lemn (ceapa sensibilizează ochiul, nu?). Dragoste la prima vedere! Aș fi stat și-aș tot fi stat. O mansardă de vis.

Bun, acum despre mâncare. Bună-bună! Povestesc aici doar despre firele de fasole verde murată care însoțeau supa și despre gogoșarii murați de la felul doi și despre găluștile cu prune de la desert, geniale toate, de fapt doar le-am enumerat dar nu mai insist pentru că mă ia pofta iar. Plus că mi s-a părut minunat să găsesc în meniu tocăniță de urzici! Deci, nota 10 pentru mâncare (8-9 de fapt, pentru că nu se compară totuși cu a mea… meep!). Și pentru servire. Și pentru personal. Foarte-foarte drăguți oamenii și foarte deschiși față de copii. Mi-a plăcut totul, cum ar veni. Și revenind la partea de amenajare, încă ceva ce m-a cucerit a fost masa cu picior a unei mașini de cusut din care au improvizat suportul pentru chiuvete. Mmmm, formidabil, încă o bulină albă din partea mea, alta venind de la locul de joacă pentru cei mici, cu scăunele minuscule, exact ca-n Capra cu trei iezi!

Alte info mai mult sau mai puțin utile ar fi că prețurile sunt medii – ca să zic așa – dar de bun-simț, că se servește doar masa de prânz (locul de fapt e menit pentru sindrofii), că se ascultă muzică populară (dar the real thing, nu jalnicele adaptări contemporane), că treptele de la intrare sunt de-a dreptul primejdioase dar cu un pic de răbdare se răzbate în mica mansardă de tip rai, că ușa de la baie se blochează (ei bine, da…) și că cerga-covor de la locul de joacă lasă extrem de mult păr. Deci (sau, pe alocuri, cu toate acestea), Conacul Boierului e fermecător, tihnit, săptămâna viitoare îmi iau familia de mânuțe și vom merge iar!

20150401_122655__1427957235_89.39.40.202 20150401_122743__1427957275_89.39.40.202 20150401_122835__1427957295_89.39.40.202 20150401_122939__1427957314_89.39.40.202 20150401_123006__1427957340_89.39.40.202 20150401_123437__1427957361_89.39.40.202 20150401_124116__1427957382_89.39.40.202