Noua dezordine mondială

Îi spuneam lui tata, cândva prin toamnă, că eu am ajuns la concluzia că femeia nu trebuie să muncească. Că trebuie să cânte, să danseze, să scrie, să citească, să viseze, să zburde, să buiecească. Citit în stele, semne prevestitoare, ceai, psihanaliză, sarmale, goblen, poezie, voodoo, pictură, asamblat zgârie nori din cartoane, orice poate să o preocupe dintre cele 64 de arte (65, acum cu arta sarmalei), doar să nu-și irosească tot ce o face femeie spălându-și creierul în orice (in)activitate repetitivă și-nţepenită cu ziua-ntr-un scaun. Să aibă copii, să-i înveţe să fie liberi, să le arate ce-i BUCURIA (cu litere mari). Să le dea timpul ei, cât mai mult, să-i iubească. A râs tata și-a spus că dacă mă prezint cu discursul ăsta în faţa unei adunări de femei (pentru că numai femeile știu cât de anevoios a fost să ajungă bărbaţi) am toate șansele să fiu linșată. Am, da. Însă discursul rămâne valabil și-l voi susţine, râzând din toată inima, în orice context și la orice adunare. (și-acum să mă întorc la ce făceam, pictură pe coji din fructe și-arhitectură transversală)

Animale de companie

În primul rând nu știu de ce se cheamă animale “de companie”. Cui ţin ele companie, pereților casei, în timp ce stăpânul lipsește 80% din timpul cât stă treaz? Sau altor animale de companie, în procentul de cam 2% din timpul pe care alege stăpânul să și-l petreacă în parc? Și zic “al altor animale de companie” în cazul fericit în care companionul e lăsat liber în ţarc și nu “plimbat” în lesă în sunetul unei discuţii amicale, de genul “hai odată, mișcă, unde te tot oprești?!”. Și, să nu uit, piesa de rezistenţă în materie de cât de mult poate fi un patruped răsfățat, alergarea de dimineață alături de stăpân, concept în care stăpânul transpiră și își consumă haotic puţina energie din corp, iar “sclavul” din binomul stăpân-animaldecompanie ţine pasul cu el, de nevoie, pentru că dacă se oprește să miroasă semnele trecerii altui nefericit, e iar apostrofat, stăpânul aleargă de parcă ar fi la sală, pe bandă, unde orice oprire fără apăsare pe buton poate rezulta în scene hilare, cazul bun, ori într-un cap fărmat. Cazul celălalt.

Mâncarea. Și vorbesc aici despre patrupedul hrănit prost. Mâncare ieftină. Dar stăpânul găsește reconfortant gândul că suplinește calitatea prin cantitate. Și iată de ce prin parc se mișcă greoi și respiră la fel fiinţe în formă de peștele-balon. Overfed but undernourished, vorba unui articol despre paradoxul obezităţii. Deci: dacă ţi-ai luat un animal care să-ţi ţină companie (când dormi…), hrănește-l regește. Ca pe un copil. Dar nu unul făcut din greșeală, la beţie, ci unul pentru care ai fi apelat inclusiv la fertilizare in vitro, dacă altfel nu mergea.

Numele. Eu inţeleg perfect cum e să-i dai unei pisici bengaleze nume de prințesă indiană sau chiar și unei tomberoneze, cum am făcut mama și cu mine acum mulţi ani, dar nu inţeleg de ce pe un câine de dimensiunea unei veveriţe-pui și de un curaj asemenea îl poate chema (doar) Ares. Serios acum, merita mai mult. Și să nu uit de Oscar, buldogul francez. Boticul lui e de Oscar, la fel ca al Angelinei Jolie, e ok. Așadar ne botezam companionii ca să le arătăm altora reminescenţele de cultură din clasa a 3-a, când ne citea doamna despre Olimp, sau ca să ne dovedim spoiala de umor și spiritul ludic, asta pentru că sigur nu-i vom trata ca pe niște zei și la fel de sigur nu ne vom juca prea des cu ei, la modul tăvălit prin iarbă și aruncat mingiuţa până se plictisesc. Nu.

Concluzia ar fi că nu-mi plac posesorii de animale. Dacă aș avea o baghetă magică, aș face un hocus-pocus și i-aș transforma, pentru o zi, în “posesiile” lor. Și mai vorbim apoi.

Modelul Islanda. Va face și Moldova la fel? Ar face și alții la fel?

Ieri seară, în parc, în timp ce ne păzeam potărnichile să n-o ia care-ncotro, povesteam cu tatăl unuia dintre copiii zurbagii despre ce mai scriu, ce-aș mai vrea să scriu, unde, apoi despre niște joburi de redactor pentru care vreau să aplic dar totul cu sfiala de rigoare, cunoscută fiindu-mi neștiința în tot ceea ce înseamnă istorie, geografie, politică, invenții, cercetare, știință, tehnică, politică monetară, politici fiscale, IT, economie, mediu și aș mai putea enumera arii tematice încă pe-atât.

Și cum părintele despre care zic este omul care de fiecare dată când vorbim îmi deschide orizonturi câte nici n-aș putea gândi (de exemplu, a fost suficient să-i povestesc c-am găsit în podul bunicii un ban vechi pentru ca un tratat întreg de numismatică plus anexe, erată și ponturi de real iubitor să-mi fie puse la dispoziție într-un limbaj și-o poveste pe care de drag ai sta să le-asculți), văzându-mi rezerva și temerile a găsit de cuviință să mă încurajeze și ajute cu niște idei de-a dreptul interesante și pe care, pe rând, am să le înșir aici. În așa fel încât informația să circule iar eu, în continuare, să mă formez și să “devin” (râd).

Bun. Și luând lucrurile pe rând, ideea numărul unu ar fi felul în care un eveniment despre care s-a scris și vorbit extrem de puțin ar putea fi o soluție pentru ce se întâmplă în ultima vreme în Republica Moldova. Adică furtul secolului, da, da, am auzit, știm, e furtul secolului, senzaționalul s-a produs și senzație s-a făcut, dar știu oare oamenii care primesc știrile pe pâine prăjită și le consumă la fel că ceva ar putea fi întreprins? Știu oamenii că ar putea fi făcută… o revoluție? Adică da, mințile mai inflamate știu, dar oare știu ele că revolta poate îmbrăca haine civilizate și nu cârpe înfundate în cocktail-uri Molotov? Probabil că nu. Pentru că revoluția pașnică din Islanda mass-media s-a ferit s-o popularizeze iar în talkshow-urile politice nici că s-a pomenit, astfel încât foarte puțini din afara sistemului au auzit de ea. De ce? Păi… simplu. Pentru că a transforma un cadru corupt într-un mediu fertil e un precedent periculos. Pentru cei poziționați sus.

Ce urmează acum în Moldova? N-am să anticipez eu, ar fi de-a dreptul hazardat ca de la parenting, rețete și sănătate să sar dintr-o dată la prognoză de evoluție politică, eu o voi face însă pe-a cărăușul, atrăgând atenția asupra unei întâmplări reale și cu final fericit în speranța că poate nu neapărat de aici dar măcar din alte locuri (nu multe, din păcate…) ideea va fi purtată mai departe și așa, din aproape în aproape, va ajunge la urechile oamenilor că libertatea e într-adevăr un drept (un drept în adevăratul sens al cuvântului, nu un ideal frumos exprimat prin articole de constituție!) și că democrația înseamnă, nu numai etimologic vorbind, ceva. Și că se va înțelege că oriunde, oricând, niciodată nu e nimic bătut în cuie, că lucrurile se pot schimba și mai ales că “a putea” se leagă pur și simplu de “a vrea”. A vrea cu adevărat.

Iar întâmplarea reală și cu final fericit despre care vorbesc și care ar trebui să fie un punct de reper pentru toți cei care sunt reticenți în a crede și a spera că se poate, pornește din 2008 de la naționalizarea unei mari bănci, naționalizare din care rezultă o țară în stare de faliment, cu o datorie care oare pe umerii cui ar fi căzut? Normal, pe umerii oamenilor așa-zis mărunți, care ar fi trebuit ca pentru mai bine de un deceniu să plătească lunar pentru ceva ce n-au făcut. Urmează într-o primă fază proteste, oamenii ies în stradă într-o formă non-violentă și doar ca excepție, violent, cer referendum pentru legea care îi transforma în plătitori și, pas cu pas, se ajunge până la modificarea constituției astfel încât să fie reflexia unui stat corect și echilibrat. Așadar, “lecția care trebuie sa fie învățată din criza Islandei este că dacă alte țări se gândesc că e necesar să fie consemnate datoriile, ar trebui să ia aminte la cât de mult succes a avut acordul de 110 la suta. A fost cel mai amplu acord care s-a încheiat”, după cum afirmase Thorolfur Matthiasson, profesor de economie la Universitatea Islandei din Reykjavik (sursa – Bloomberg.com).

Deci? Va face și Moldova la fel? Ar face și alții la fel? Nu e încurajator de știut că s-a făcut deja? Că se poate?
 icerev

Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

Cooperativa “Munca în zadar”, asociație familială

După cum se știe deja, aici pe blog se vorbește, în marea majoritate a timpului, despre o casă cu doi copii. Și, tot după cum se știe deja, în afara a două perioade de câte trei luni fiecare, m-am descurcat singură cu ei. Pentru opt-nouă ore pe zi. În rest, ne-am descurcat în doi. Cum am putut și cât de bine ne-am priceput.

Și, dacă e să mă gândesc, piatra de încercare, pe lângă altele vreo zece sau chiar o sută, o mie ar fi de fapt mai aproape de adevăr, a constituit-o și o constituie, în continuare, curățenia. Cum o facem? Cât de des? Cât ține? Și, întrebarea supremă: Se mai merită?! Pentru prima întrebare, am trecut prin toate variantele de răspuns.

Unu. Facem curățenie zilnic. Am făcut, am tras de noi, și, la fiecare final de zi, aveam casa lună. Ținea până a doua zi dimineața, la trezire. Nici mai mult, nici mai puțin. Cum ar veni, n-o vedea nimeni, ne bucuram de ea vreo jumătate de oră până să adormim, apoi adio. Era din categoria “(azi) o vedem și nu e”, vorba poetului. El vorbea despre dragoste dar extrapolând, ajungem și la găleată și la mop. Care doar împreună pot funcționa.

Doi. Facem curățenie o dată pe săptămână, înainte de weekend. Muncă de Sisif, nu altceva. Dacă nu știe nimeni cum poate arăta o casă de copii după o săptămână întreagă de călărit patul, canapelele, plimbat tartine unse cu miere prin casă, risipit jucării, creioane colorate, cărți, reviste, piese de puzzle, vă spun eu. E dezastru. Ceva ce nu poate fi descris. Coșmar. Haos total. Deci… nu. Curățenie o dată pe săptămână e ca și cum te-ai apuca să ari fără utilaj și fără cal un hectar. Și cât ține? Tot până a doua zi, aici nu există variații. Frustrant.

Trei. Facem curățenie când avem musafiri. Dar stai, cum facem cu cei neanunțați? Complicat. Pas.

Patru. Facem curățenie când nu se mai poate. Păi… nu se poate zi de zi, 24/24. Înseamnă că revenim la prima variantă? Hmmm.. nu.

Cinci. Nu mai facem curățenie niciodată. Sau cel puțin până ce nu cresc mari și pleacă la casa lor. Dar stai… angoasa aproape veșnică nu e pe gustul nimănui. Unde mai pui că dacă îi creștem așa, dezordonați și nepăsători, va veni vremea când nu vom mai scăpa de nurori. Și de ale lor ocări. Deci… pas.

Și totuși, întrebarea persistă. Cum facem în așa fel încât nici să nu ne spetim muncind și nici să nu o luăm de la capăt într-un timp mai scurt decât a durat să o facem. Răspunsul e… în zona crepusculară. Așteptând probabil să fie descoperit.

Îmi suflă cineva ceva despre serviciile profi de curățenie. Și-o listă cu oferte, pe care văd chiar și opțiunea de curățenie după constructor – hmmm, asta s-ar preta la noi, în varianta de curățenie după… distrugători! O voi studia. Gândindu-mă în paralel dacă se merită să dau bani pentru ceva ce niciodată nu va dura… (A se vedea efectele punctului unu. Doar pentru cunoscători.)

Thank you for installing.

Nu știu dacă am scris vreodată despre cât sunt de fericită că m-am nimerit a fi femeie. Sunt fericită cu fiecare por pentru chestia asta. Nimic, dar nimic nu se compară. Sunt recunoscătoare pentru fiecare bucată din viața mea și mai ales pentru ceea ce ne face pe noi, femeile, atât de speciale, gen faptul că purtăm copii, îi hrănim din noi înșine, copilărim încă o dată prin ei și apoi pentru acele lucruri mărunte cum ar fi că dintr-un dulap plin de haine nu seamănă două între ele, că putem spune o prostie mare cât casa și apoi șterge cu un zâmbet impresia jalnică din ochii celui care face eforturi supraomenești să priceapă ceva, sau că ne putem purta părul în zece mii de feluri, drept, buclat, creț, creponat (revin c-o poză azi-mâine)… sau – la fel de important! – că putem să ne îmbrăcăm la fel de bine în negru dar și în roz bombon sau verde brotăcel și asta fără a arăta nicio secundă de parcă ne-ar lipsi numai bila roșie în vârf de nas. Și peruca pe cap.

Deci, a fi femeie e senzațional. Dar în momentele când după mai bine de o oră de muncă în mediu steril primesc repetitiv unul și același mesaj (Thank you for installing.) aș da tot senzaționalul de a fi femeie care naște, hrănește, copilărește, spune prostii dar frizează sublimul zâmbind etc. pentru ca ceea ce am instalat și mulțumirea care îmi umple ecranul într-o lipsă crasă de empatie față de agonia mea să se transforme în rezultatul a ceea ce cu prețul scurtcircuitării a 99,999999% dintre sinapsele din creierul meu am instalat. Adică pentru a fi bărbat.

Thank you for installing.

Cele 64 de arte

Recitind Ascetul dorinței am dat peste ceva ce acum vreo șapte ani nu-mi amintesc să fi remarcat. Este vorba despre cele 64 de arte (da, 64) care conform culturii orientului antic trebuiau stăpânite de către o femeie. Iar pentru că în nota de subsol a cărții sunt enumerate abia șapte, mi-am suflecat mânecile ca să le găsesc și pe celelalte. Trebuie să știu la ce mă raportez, nu-i așa? Și până să găsesc paragraful cu cele șaizeci și patru de arte – cât de intimidant sună! – am citit, oarecum în legătură, următoarele: În secolul IV i.e.n. erotismul era o arta, o îndeletnicire zilnica, o căutare a plăcerii și fericirii. Kama Sutra, o compilație a tuturor scrierilor despre erotism din acea perioadă, tradusă prin “arta de a iubi”, strânge sub semnătura unui mare învățat, Vatsyayana, reguli, povețe, trucuri nemuritoare în arta amorului. De fapt, în acele vremuri, Kama Sutra era o lucrare considerată un exemplu tipic al științei erotice, ea făcea parte din învățătura tradițională pe care copiii și adolescenții trebuiau sa o studieze.

Ajung și la partea de educație și învățătură tradițională și la ceea ce considerăm necesar să-i învățăm pe cei mai mici decât noi, dar până atunci să dau lista acelor multe arte comentând asupra a ceea ce știu eu să fac.

Muzica vocala (am început-o cu stângul, abia dacă știu să cânt The wheels of the bus go round and round...), muzica instrumentală (dacă firul de iarbă poate fi considerat un instrument – până la urmă face zgomote interesante, deci de ce nu? – atunci da, aici bifez, știu perfect cum să întind firul între cele două degete mari și să fluier de să mă fac auzită din partea cealaltă de parc!), dansul (da), desenul (da), decupajul (e o artă pe care nu o stăpânesc la perfecțiune dar sigur mă pricep să decupez un oval desenat), covoarele de flori (cum adică un covor de flori? dar cele cumpărate și alese pe sprânceană din IKEA ce au?!), aranjarea buchetelor de flori (da), vopsirea și colorarea corpului (a fost o vreme când îmi vopseam părul cu henna, singură, deci pot spune că da), mozaicurile (puzzle e bine?), aranjarea patului (da, sigur că da, în copilărie la bunica eram expertă, vrând-nevrând, dar de când am copii nu prea am mai exersat…), instrumentul muzical făcut din boluri pline cu apa (aici nici măcar nu am habar la ce se referă), jocuri acvatice prin stropirea cu apa (da, la mare și la piscină nu mă întrece nimeni la plonjări și la plescăit), folosirea farmecelor (voodoo, neah, not my kind), băuturilor și cuvintelor magice (te iubesc spus din toată inima face însă minuni), arta de a confecționa ghirlande (să zicem că pot împleti o funie de usturoi, da), confecționarea coroanelor și a ornamentelor pentru cap (coronițe de flori știu să fac, da, da!), arta veșmintelor (dacă aș zice nu, n-aș fi femeie, nu-i așa?), confecționarea ornamentelor pentru urechi din fildeș sau din sidef (da, îmi pot agăța o scoică pe un fir de ață la gât, sigur că da!), prepararea parfumurilor (da, n-am nevoie de Prada Candy, știu ce pot face cu un strop de ulei de cuișoare amestecat cu uleiul de cocos, asta e clar), aranjarea bijuteriilor (în dulap, pe suport, în cutie, pe mine, am nevoie de detalii ca să îmi dau seama ce culoare are bulina mea), prestidigitația (pot face niște scamatorii simple pentru copii, gen uite tăvița de ciocolată plină ochi dar după două-trei bucățele s-a terminat, cum, tu chiar nu observi că s-a terminat?!), magia (tocmai ce ziceam de voodoo că e not my kind), manichiura (și pedichiura, deci am compensat la magie!), arta culinară (aici chiar excelez, las modestia pentru alte dăți, când nu stau cu vreo listă de care depinde feminitatea mea sub nas!), pregătirea băuturilor (fac un fresh senzațional!), arta cusutului (da, da, îmi coseam fuste pornind de la pantaloni, casă de modă credeam în studenție că voi avea!), dantela (da, îmi place dantela, sper că la așa ceva se referea…), arta de cânta la tobă (nu cânt la tobă dar știu să bat toba foarte bine!), ghicitorile (am copii deci uraaaa, pot adăuga și asta pe lista mea!), arta de a completa un citat (da, dacă îmi spune cineva Après moi! completez imediat cu le déluge), enigmele (viața e o enigmă, clar!), arta de a lega cărțile (știu să lipesc cu bandă scotch cărțile rupte de cei mici), arta de a spune povești (aici sunt master, nu altceva!), citatul clasic drept răspuns la întrebări (ce fac? păi… sufletul meu are încredere în raza de lumină, a zis-o Hugo, dar nu știu cât de clasic e sau era), arta împletitului din lemn de palmier (în țara în care trăiesc eu există doar lemn de stejar. Și nu e foarte maleabil.), arta tâmplăriei (departe de mine gândul de-a face discriminare dar vorbim despre lista pentru femei sau bărbați?!), arta dulgheriei (idem), decorarea casei (aici i-am inițiat chiar și pe cei mici, am decorat atât de mult încât nu prea ne-a mai rămas nimic de decorat!), cunoașterea pietrelor prețioase și a bijuteriilor (știu piatra soarelui, lapis lazuli și… cam atât), amestecul și șlefuirea metalelor (ei, îmi face cineva o farsă?! parcă mai adineauri mă exoneram!), evaluarea formei și a culorii pietrelor (da, pietrele au forme și culori frumoase, indiferent ce forme și culori ar avea), pomicultura (la muncă patriotică, în școala generală, am plantat și eu câțiva copăcei, dacă stau bine să mă gândesc, chiar și în curte la bunica am participat la ceva, dar ce era – pomul cu merele de aur, cel mai probabil! – nu-mi mai amintesc clar), creșterea animalelor (cresc, cresc, doi, de fapt chiar trei purceluși am la ferma mea), arta de a învăța papagalii și graurii să vorbească (merge și cu purceii?), arta masajului și a îngrijirii corpului și a părului (dacă este vorba doar și strict despre corpul meu mă pricep, da), arta de a vorbi prin semne (fac oil-swishing în fiecare dimineață, deci am deprins și limbajul semnelor, da), cunoașterea limbilor străine (trei, cu indulgență, de restul nu am habar), cunoașterea unor limbi regionale (limba pruncilor care plâng isteric, da), arta de a împodobi care cu flori (probabil m-aș pricepe, dacă aș avea, atât care cât și flori), arta de a observa semnele prevestitoare (știu foarte bine când copiilor le e foame sau vor o jucărie nouă, da), arta de a fabrica mașini (nu fabric mașini dar funcționez eu precum una. De teren accidentat.), dezvoltarea memoriei (nu, nu țin minte nimic, uit tot, iert tot, șterg tot, face parte din educația de yoghin), recitarea unor texte (poezii pentru copii, Luceafărul (primele strofe)), jocurile de cuvinte (dacă intră și tongue twisters aici, atunci da, she sells sea shells by the sea shore și l-am învățat și pe Bogdan ceva), cunoașterea dicționarului (nu-l cunosc dar știu unde căuta), cunoașterea metricii poetice (am făcut litere în facultate, deci ar trebui să-mi mai amintesc ceva!), cunoașterea versificării și a formelor literare (idem), arta de a trișa (… e o artă așa ceva?), arta deghizării (un cearceaf pe cap și sunt un Casper supradimensionat!), arta jocurilor – jocul zarurilor (turnuri din cuburi și Lego știu eu să fac), cunoașterea jocului de șah (joc șah doar dacă cel cu care joc știe să mă lase să câștig de parcă chiar aș câștiga), confecționarea jucăriilor pentru copii (aici eu nu, mama însă da, ce broscoi Kermit a făcut ea pentru mine cândva, oh, da…), cunoașterea bunelor maniere (știu care e cuțitul pentru pește, paharul pentru țuică, cum se mănâncă spaghetti și că nu trebuie să arunc cu popcorn la cinematograf), cunoașterea regulilor succesului (aici e o regulă simplă și una singură și se cheamă nu renunța), arta culturii fizice (alerg și fac yoga, dacă la asta se referea…).

 

Trăgând linie, parcă nu stau chiar foarte rău, dar nici femeia ideală nu sunt, e destul de clar. Dar dincolo de partea de bile albe și buline roșii, cele 64 de arte care sunt un must know dau de gândit. Mi-au amintit de o vizită la Peleș și de regina Elisabeta și de lucrurile pe care femeile educate de-acum o sută de ani le făceau…

Și revenind la problema educației, educației așa cum am primit-o noi, în general, și a celei pe care o dăm mai departe, ca regulă, să nu uităm că nu este una a celebrării personalității și-a exprimării libere și-a armoniei cu propriul corp și cu lumea. Este una a reținerilor, a temerilor și a mai bine nu decât da. 

De meditat.

Headlines. “Comfort, inspiration & pride”

De-acum e oficial. CEO-ul de la Apple e gay. Cel care era cotat drept unul dintre cei mai influenți din breasla sa și-a făcut clară opțiunea sexuală. Așa, bun, și…?

Adică probabil e de apreciat gestul, deși nu-mi dau seama dacă este unul măreț sau unul mărunt. Homosexualitatea nu mai este demult un tabu. Deci a recunoaște că faci lucrurile un pic altfel decât majoritatea mie nu-mi apare drept un act de curaj. Serios acum, aici vorbim despre viața personală a unui CEO! Nu e ca și cum ar fi Freddie Mercury sau micuța Ruby Rose și destinul a milioane de fani adolescenți debusolați s-ar putea schimba.

Ce să spun… Poate vor crește vânzările Apple, în caz că era necesar. Probabil de-acum urmează ca fiecare om care e gay în suflet, inimă și simțiri să nu mai stea să ezite între sisteme de operare și ce device va cumpăra. Apple, IPhone, Ipad va scrie all over his heart. & butt.

Iar probabil la petrecerea de Crăciun care se apropie mâinile se vor strânge altfel. Cu mai multă încredere, deschidere. Se vor ține discursuri. Discursuri despre mândria de a fi homosexual. Pentru că omul așa a declarat, că e mândru să fie homosexual.

A nu se înțelege că nu susțin libertatea, în orice formă s-ar exprima ea. Iar Tim Cook e doar un nume pentru mine. Homosexual sau nu, îmi este fix egal. Nu am nimic cu el și nici cu cei care sunt asemenea lui. Dar când vine vorba despre băieții mei, sper să vină cu fete acasă. Și să vorbească la bătrânețe despre mândria de a fi tați.

Egalitatea de gen & teatrul pentru copii

Dacă sâmbătă povesteam că am fost la Mica Sirenă, ei bine ieri, duminică, am fost la Tom Degețel. Tot la Tăndărică.

O piesă foarte interesantă, ca să spun așa. O piesă în care mie personal firul roșu nu mi s-a părut a consta în peripețiile minusculului Tom, care ajunge ba în oala cu budincă, ba în înghițit de o vacă, ba de un pește, ci relația bărbat – femeie. Femeie – bărbat. Pun și invers pentru că vreau să vorbesc de egalitate, nu-i așa?

Și s-o luăm cu începutul. Într-o casă nu prea avută, un el și o ea. O ea și un el. Deghizați el în ea, ea în el. Cu haine din “cufărul de la mama”, zestrea pentru el. Prima aluzie subtilă la cât de bărbat e el. Și odată deghizați, ea exclamă cu o expresie care-i la granița dintre obidă și uimire: “Ce femeie ești, măi bărbate!”. “Femeie” în sensul laudativ sau sinonim cu pussy, rămâne de interpretat…

Urmează apoi discuțiile pe marginea a ce va fi copilul. Ea deghizată în el, vrea un băiețel. El deghizat în ea, vrea o fată. Ea, un băiețel. El, o fată. Ea, tot mai agitată, pledează pentru un băiețel. Mic. Mic-mic! El, tot mai hotărât și convins de ce spune, cere o fată. Da, o fată neapărat! Pentru un băiețel mic-mic el vrea o fată. O fată mare! O FATĂ MARE!!! (Normal. E bărbat. Nimic nefiresc în visul de-a avea o fată mare.) Până la urmă câștigă ea. Și iese un băiețel mic-mic. Reversul de la o fată. O fată mare.

Iar băiețelul e îngrijit de mama, care-i ursește să fie deștept. Deștept ca ea. Nu ca tati. Ca atare, pune mâna pe Abecedar. Și-l învață “albină” cu A și mai departe B. B de la… berbec. Sau B de la “blegul de tata”. Corect. Deștept ca ea și nu bleg ca blegul de tata. Iar noi vorbim despre o piesă de teatru pentru copii, nu altceva…

Apoi, prin tot felul de învârteli ale sorții, Tom cel mic și deștept ca mami ajunge la un castel. Unde un rege și o regină trăiesc după regulile convențional stabilite. El domnește, ea… gătește. Se gătește adică. Pentru că de gătit, gătește bucătarul regal. Care, suspectez eu, are și o aventură cu regina, dar aici e doar părerea mea. Iar regele dictează, are o opinie, el decide ce e frumos și ce nu și soarele se învârte după cum dictează el. Și regele mai merge și la vânătoare. Unde ar vrea și regina să meargă, dacă regele care dictează tot nu i-ar dicta să tacă. Și să stea cuminte acasă și… să coasă. Goblen. Noblețea și respectul rămân așadar, nu e ca și cum ar fi pus-o să-i coasă șosetele. Adică tunica brodată cu aur.

Deci iată cum arată o piesă de teatru pentru copii… Nu pot să nu recunosc că există un echilibru al scenelor, dacă într-o casă domnește o ea, în alta vine rândul unui el, dar asta nu rimează cu egalitate. În consecință, educația pro-egalitate a copiilor mei o voi face eu. Eu, femeia. Și mama cea deșteaptă. Vorba aia.

image