Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)

Come. Come, my beloved. Come.

“There once was a tree with branches spreading up the sky. When it would flower, butterflies of all shapes, colors and sizes would come and dance around it. When it bore fruit, birds from faraway lands would come to it. The branches were outstretched arms in the wind, it all looked so beautiful. And a small boy used to come and play under it every day, and the big tree fell in love with the boy. Its branches were high but it bent them and bowed them down so that he could pluck its flowers and pick its fruits. So the playful child comes and the tree bows its branches. When the child plucked flowers the tree felt immensely pleased and its entire being filled with the joy of love. And the boy grew. Sometimes he slept on the tree’s lap, sometimes he ate its fruits and sometimes he wore a crown of the tree’s flowers and acted like a jungle king. To see the boy wearing a crown of flowers and dancing around filled the tree with happiness. It nodded in love, it sang in the breeze. The boy grew even more. He begun to climb the tree to swing on its branches. The tree felt very happy when the boy sat on its branches. But with the passage of time the burden of other duties came to the boy. Ambitions came in so the boy did not come regularly. Still, the tree would wait for him to come. It called from its soul: “Come, come. I am waiting for you.”, as love is an awaiting. But the boy did not come. And the tree felt sad, because love has only one sadness: when it cannot share; love is sad when it cannot give.

The boy grew even more and the days of its coming to the tree became even fewer. One day, as he was passing by, the tree whispered: “Come. I am waiting for you every day…” And the boy answered: “What do you have that I should come to you? What do you have to offer that should make me come to you? I can come only if there is something you can give me.” The tree said: “Will you only come if I give you something? I can give you all I have!” The boy said: “I want to be rich. I need money.” The tree thought deeply and said: “Do one thing. Pick all my fruits and sell them. You can get money this way.” The boy brightened. He climbed up and picked all the fruits of the tree, even the unripe ones were shaken down. The branches broke, leaves fell off. But the tree felt very happy, overjoyed. Getting broken did not diminish the tree’s love. And the boy left without even looking back. But the tree did not take note of that. It had received joy when the boy accepted the offering of its love: to pick and sell the fruits. The boy did not return for a long time. Now he had money and he was busy trying to make more money from that money. He had forgotten all about the tree.

Years passed. The tree was sad. It yearned for the boy’s return like a mother whose breasts are filled with milk but whose child is lost. Her whole being craves her child, longs to find her child so he can lighten her. Such was the inner cry of that tree. After many years, now as an adult, the boy came to the tree. The tree said: “Come to me, come and embrace me!” But the man said: “Stop that nonsense. That was a childhood thing.” The tree still invited him: “Come, swing on my branches. Come dance with me.” The man replied: “Stop all this useless talk! I want to build a house. Are you able to give me a house?” The tree exclaimed: “I live without a house… We do not live in houses… But you can do one thing, you can cut and take away my branches – then you will be able to build a house.” Without wasting any time, the man brought an axe and cut all the branches from the tree. Now the tree was nothing more but a bare trunk. But it was happy. Love is happy even if its limbs are severed for the loved one. Love is giving, love is ever ready to share.

The man built his house and the days passed into years. The trunk waited and waited. It wanted to call out for him, but it had neither branches nor leaves to give it a voice. And still its soul resounded with one call only: “Come. Come, my beloved. Come.”

A long time passed and the man became old. Once, as he was passing by, he stood by the tree. The tree asked: “What else can I do for you? I’d be happy to give you whatever you need.” The old man said: “What can you do for me? I want to go to distant lands to earn more money. I need a boat, to travel.” Happily, the tree said: “Cut my trunk and make a boat from it. I would be veey happy to become your boat and help you go to faraway lands. But please remember to take care for yourself. And come back. I will always be waiting for your return.” The man brought a saw, cut down the trunk, made a boat and sailed away. Now the tree was a small stump.

And after a long time the boy came back again. The tree said: “I am sorry, boy, but I have nothing left to give you… My apples are gone.” “My teeth are too weak for apples”, said the man. “My branches are gone”, said the tree, “now you cannot swing on them…” “I am too old to swing on branches,” replied the man. “My trunk is gone, you cannot climb it…” “I am too tired to climb.” “I am sorry…”, sighed the tree. “I wish that I could give you something… but I have nothing left. I am just an old stump. I am sorry….” “I don’t need very much now,” said the old man. “Just a quiet place to sit and rest. I am very tired.” “Well,” said the tree, straightening itself up as much as it could, well, an old stump is good for sitting and resting! Come, boy, sit down. Sit down and rest.” So the man did. And the tree was very happy.”

(“The Giving Tree” by Shel Silverstein)

Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Băieţi, anu’ ăsta nu mai vrem reclamaţii

De fapt formularea conducerii de la S.C. Alex&Comp S.R.L. Galaţi către cei de la departamentele de cercetare, experimente, vânzări, relaţii cu publicul, juridic, managementul eprubetelor, resurse umane, exprimare prin culoare, logistică și tehnologia informaţiei a sunat mult mai elegant. “Doamnelor și domnilor, dat fiind numărul mare de reclamţii primite anul trecut în legătură cu lipsa de aderenţă a vopselelor noastre de ouă la ouă, avem rugămintea ca în acest an, în perioada pre-pascală, să lucraţi sinergic la elaborarea unei vopsele ale cărei calităţi să nu poată fi contestate. În cazul în care acest obiectiv nu este atins, nu se vor oferi primele de Paște. Și se vor face restructurări în masă.”

Și oamenii s-au apucat și au făcut totul ca la carte în așa fel încât nicio gospodină să nu mai poată suna pentru a spune că ea a degresat ouăle dar au ieșit pătate (nu e vina vopselei, deoarece post degresare ouăle SE CLĂTESC CU MULTĂ APĂ! – vom sublinia asta pe ambalaj folosind culoarea roșie!), că ouăle au ieșit colorate tocmai până la gălbenuș (nu e vina vopselei, atenţie la faptul că OUĂLE NU SE FIERB ÎN VOPSEA! – se va scrie de asemenea cu roșu, ba mai mult, cu majuscule chiar) și au pus în vedere, tot cu roșu și cu majuscule, că nu vor fi folosiţi detergenţi care fac peliculă la suprafaţă – dar hei, aici le-a scăpat din vedere (și printre degete probabil prima de Paște) că în tot pomelnicul de instrucţiuni pentru a colora ouă așa cum se face, ciclic și ritualic, de la prima înviere încoace, dacă nu există și o listă a detergenţilor de care să ne ferim pentru că fac “peliculă la suprafaţă”, tot restul care a fost scris ba cu negru, ba cu roșu, ba cu majuscule, ba cu semne de exclamare, E FIX DEGEABA (se vede cu negru dar am scris cu roșu și am pus și semn de exclamare).

Iar eu am scris o parte din acest text (cu roșu) în timp ce așteptam să mi se încălzească ouă fierte care s-au răcit pentru că între momentul fierberii și aducerii lor la tempertaura la care sunt calde, CALDE așa cum am fost instruită ba cu negru ba cu roșu ba cu majuscule ba cu semn de exclamare, pentru că cei de la cercetare si controlul calității au exprimat clar că doar calde trebuie introduse în vopsea şi doar împerecheate câte DOUĂ (cine folosește oale în care intră simultan cinci le va scoate pătate?) în apa FIERBINTE dar care NU FIERBE și în care au fost adăugate exact 5 linguri de oţet (pline ochi sau pe jumătate?) eu am fost brusc ocupată să lupt împotriva secetei globale iar pe plic nu scrie și despre cum se pot reîncălzi ouăle fierte și răcite dincolo de momentul la care ajunseseră să fie exact cum trebuie de calde (nţ, nţ, cei de la Alex&restul au acoperit în sfaturile lor evidentul și au lăsat descoperit fix esenţialul), deci am scris pentru că am așteptat să se încălzească ouăle procedând după cum se vede, pe modelul aducerii la sursa de căldură (în speță apa măsurată și fierbinte dar nu în fierbere în care am OMOGENIZAT BINE vopseaua și precis cele 5 linguri de oţet. De 9 grade.) și al cercului magic. Dar au ieșit frumoase. Cel puţin așa, fotografiate mai de la distanţă.

20160430_161203~2__1462027704_109.166.130.64

20160430_163913~2__1462027741_109.166.130.64(N.B. Niciun pui nu a fost rănit sau a murit pe parcursul filmărilor.)

Din categoria “Cine se scoală de dimineaţă, etc”

20160422_064225~2__1461296813_109.166.132.45Ora 6, cel mai bun moment pentru a pune în practică ideile lui tata și a mai scrie un pic despre el, mereu îmi place să reamintesc că e cel mai bun tată, cel mai bun om, că face cel mai bun pepene murat și cel mai bun pește la cuptor, că e cel mai iubitor bunic care aduce cele mai bune torturi, cele mai frumoase cărţi și cei mai razboinici roboţi, ca să nu mai spun că atunci când vine găsește timp să repare tot, ultima dată pornind de la ușa de la balcon și ajungând la trotinetele de pe-același balcon, și, desigur, e omul de la care am moștenit gena iubirii necondiţionate, printre alte gene și genomi.

Și, revenind la ce am pus în practică, azi un pămătuf de spălat sticle, făcut din sârmă si fâșii de lavetă prinse cu un nod. Ce simplu poate fi! Când ai asemenea sfătuitor.

FE-NO-ME-NAL!

Pun suc sau lapte vegetal în sticle de sticlă deci am mereu sticle de spălat. Și cum m-a lăsat peria de biberoane pe care o foloseam de multă vreme am zis să merg să iau una nouă. Ei bine, și ceva ce pare floare la ureche s-a transformat într-o epopee de epopeice proporţii. Proporţii epopeice și de-a dreptul fe-no-me-na-le.

Merg în Kaufland. În Kaufland însă nu găsesc banala perie de biberoane pe care o știam, ci una care presupun că e menită să fie folosită pentru biberoanele bebelușilor care se nasc pe Enterprise. Cea din secolul 26. Cu o spirală nu dreaptă, conform logicii, ci în formă de litera … nu, nu literă, nu există literă pentru așa ceva, deci zicem cu spirala în formă de fulger, care n-am priceput ce rol ar avea în curăţare și pun pariu că nici bebelușii nu l-ar găsi amuzant. Bun, și pe lângă faptul că spirala aia aiuristică n-ar fi trecut prin gura sticlelor mele, mai era și o perie micuţă, iar sticlele mele sunt mari.

Deci plec din Kaufland și mă întorc la Mega. La Mega n-au. Nu-i nimic, merg la Tei, și așa mai am nevoie de niște spirulină (bleah). Dar la Tei n-au perii de biberoane, Bebe Tei e locul desemnat. Nu-i nimic, merg și-n al patrulea loc. Doar ce altceva am de făcut în afară să spăl sticle de suc, normal. În al patrulea loc găsesc zece modele și pentru fiecare model câte zece culori. Prostește, încep să le compar ca formă (partea asta n-a fost prostească, am nevoie de o perie care să cureţe sticle mari si cu gâtul îngust, nu biberoane care se folosesc… a, pe 26th century Enterprise) dar încep să ezit între culori, de parcă aș avea pe de o parte mult timp și pe de altă parte m-aș duce la vreo sindrofie deghizată în Vrăjitorul Cedric și aș lua peria pe post de baghetă. Dar iată cum Cedric într-un final se hotărăște pentru violet și victorios ca de-o nouă formulă… plătește și pleacă.

Acasă, sticlele. Bucuroasă de alegere spăl niște sticle mai mici, rezultate bune, sunt mulţumită, și apoi hai cu cele mari. Hai. Doar că acel capăt spiralat rotunjit ales de mine special pentru sticle mari cu gât mic este atât de bine ales încât nu intră. Zic din tot sufletul meu plin de obidă un “Fe-no-me-nal!”, apare și copilul cel mic să vadă ce-i atât de fenomenal, stau o vreme și mă uit ba la sticle ba la perie ba pe pereţi și mârâi de încă vreo câteva ori “fenomenalul”, apoi … iau patentul. Ha! Doar sunt fenomenala femeie care pentru orice problemă are o soluție, se știe deja! Iau patentul și… patentul are deschiderea prea mică pentru rotunjirea aceea spiralată. Las patentul, iau ciocanul. Și dau așteptându-mă să cedeze din prima. Dar cercul nu devine oval, rămâne cerc. Citez din legile logicii în timp ce mai dau de câte ori. Copilul mă îngână: “Fe-no-me-nal!”. Îi arunc o privire ameninţătoare și soarta îmi întoarce privirea. Sub forma unui deget plesnit de ciocan. Strâng din dinţi și dau până reușesc să înmoi afurisita de sârmă, vag. Dar cu un pic de efort intră în sticlă! Mă doare degetul de mor însă satisfacţia reușitei mă amăgește ca un unguent vindecător. Pentru o secundă. Pentru că mânerul violet e prea mare și se blochează în gâtul prea mic iar peria ajunge în interior doar până spre jumătate. “FE-NO-ME-NAL!!!”, ţip la sticlă, perie, ciocan, patent, ceasul de pe perete și spre copilul care se cocoaţă pe scaun ca să aibă imaginea întregului spectacol pe care mami cu graţie-l dă. Sunt un pacheţel de nervi. Copilul are o idee și vrea să mi-o prezinte, dar senzorii îl avertizează că-i mai bine, bim-bim, să verifice cu mâna înainte să pășească. Stilul bebeluș. Rostește un “Maaaami?” prelung, drăgălaș, întrebător. Nu-i răspund nici măcar cu “Mmm”, adică vag încurajator, zic direct “Nu”. Și până să-l aud cum face a doua incercare (ca orice copil, cum-necum trebuie să se exprime, altă cale pentru-a fi mulţumit nu e), decid să scot peria din sticlă și s-o arunc la gunoi (s-o înfund cu mâna si apoi și cu piciorul și apoi să leg și punga strâns la gură și s-o arunc nu la ghenă ci să caut pe net care-i cea mai mizerabilă groapă de gunoi și s-o duc tocmai acolo si s-o arunc și să torn și pământ, un camion!!, peste ea ca să nu se mai știe vreodată de complet nefolositoarea existenţă a ei!!!). Și dau să o scot dar dacă a intrat greu firește că nu iese ușor. Așa că smuncesc. Pentru a rămâne cu mânerul în mâna și partea cu peri în sticlă. Nor-mal. Nici măcar “fe-no-me-nal!” nu mai e.