Eticheta care vinde

De când a venit valul cu E-urile, carnea plină de hormoni, codurile cu 3-2-1-0 puse pe ouăle de la găini stresate tare, mediu, puțin, deloc, apoi cu laptele care este pasteurizat și repasteurizat la nesfârșit, (adică până ce în sfârșit se cumpără de pe raft), a apărut un contracurent, cel al obsesiei pentru tot ceea ce e etichetat drept ‘produs naturist’, natural, bio, organic, ecologic, 100% sănătos, nepesticizat, nehormonat.

Omul care a aflat că industria întreagă conspiră împotriva lui încearcă acum disperat să revină la natură și să înlocuiască raftul de supermarket cu cel de plafar. Sau, pentru comoditate și pentru a avea mai mult timp de investit în (dez)informare, cu raftul virtual din miliardele – cred – de magazine online.

Ceea ce nu e rău. Doar că nou-descoperita preocupare pentru sănătate se traduce prin hrănirea unei alte industrii. În care totul se vinde la supra-preț. Cânepa, de exemplu. La cânepă nu prea se pune problema de dăunători. Deci a cumpăra cânepă bio în loc de cânepă ne-bio e doar o risipă de bani. La fel cu uleiul din nucă de cocos. Important e să nu fie procesat, hidrogenat, dezodorizat, etc. Adică acel “bio” trecut pe etichetă e cel puțin redundant.

Ce pot să spun… presupun că urmează ca mult promovata periuta de dinti electrica să apară într-o variantă cu peri de mistreți siberieni în loc de fire sintetice. Și cu mâner de lemn, asortat. Iar atunci chiar vom putea spune că există o alternativă naturală și sănătoasă pentru orice. Suntem clar on the safe-side.

P.S. Teoria ca teoria dar sunt și eu dintre cei care fac risipă de bani…

image

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

Brm, brrrm, brrrrrrmmmm & E-I-E-I-OOOOOOO………

Am doi băieți deci nu ne este străin nimic din ceea ce face zgomot. De la parada anuală de 1 Decembrie și până la spectacolele aviatice, cursele de mașini sau acrobațiile pe motocicletă și chiar defilările abracadabrante cu vehicule ingenioase organizate de cei de la RedBull, acolo unde sunt zgomot, adrenalină și fum, suntem și noi.

Iar dacă acasă citim la nesfârșit din enciclopediile pentru preșcolari, răsfoind la nesfârșit paginile cu tractoare, freze de zăpadă, secerătoare și mașinile agricole în general, ei bine în parc, primăvară de primăvară îi urmărim îndeaproape pe oamenii desemnați să tundă iarba, să curețe tufele și să taie crengile moarte din copaci. Suntem spectatorii fideli, în ultimii cinci ani, pot spune cu mâna pe inimă că o reprezentație n-am ratat!

Mda, presupun că suntem la un pas distanță de la a ne interesa ofertele de Black Friday de la O-Mac, pentru că, până una alta, cu pozele cu tractoare și motofierăstraie de pe O-Mac.ro ne-am familiarizat…. Unde mai pui că mai deunăzi scriam aici pe blog povestea unei sărbători de Paște de-acum vreo douăzeci de ani și ziceam că la cum merg lucrurile e tot mai evident că vom începe să luăm tot mai mult în calcul tipurile și prețurile la generatoare de curent!

Dar până una-alta și mai precis până la a face acel pas de-a ne muta în gospodăria de la mamaie și tataie, unde e loc de tuns, cosit, arat și semănat, ei bina acasă la noi, la bloc, old MacDonaldAndrei has a farm. De la gărdulețe pentru grajduri și copaci miniaturali, tractorașe și remorci, mașinuțe de tuns iarba și neapărat o mie de văcuțe, găini, curci și porci, bonus șoareci, păianjeni și lilieci, le-avem pe toate. Deci, cum ar veni… la noi vine așa:

With a cluck cluck here
And a cluck cluck there
Here a cluck, there a cluck
Everywhere a cluck cluck
With a baa baa here
And a baa baa there
Here a baa, there a baa
Everywhere a baa baa
With a neigh neigh here
And a neigh neigh there
Here a neigh, there a neigh
Everywhere a neigh neigh
With a quack quack here
And a quack quack there
Here a quack, there a quack
Everywhere a quack quack
With a oink oink here
And a oink oink there
Here a oink, there a oink
Everywhere a oink oink
With a moo moo here
And a moo moo there
Here a moo, there a moo
Everywhere a moo moo

Old MacDonaldAndrei has a farm
E-I-E-I-OOOOOOO………

image

Cioc, cioc, cine e?

Una dintre poveștile preferate ale lui Bogdan este povestită de tati și se bazează pe un fapt real. Și povestea începe așa: a fost odată ca niciodată, acum vreo 20 de ani, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit, un băiețel nu foarte mic și pistruiat și tare năzdrăvan. Și cum băiețeii cei nu foarte mici și năzdrăvani fac năzdrăvănii mai ales când se adună cu alți băieței la fel de nu-foarte-mici și năzdrăvani, ei bine mai mulți băieței destul de mari și foarte năzdrăvani s-au gândit să plece de acasă și să-și construiască ei o casă în pădure.

Și-au pus ei totul la cale și au bătut drum lung până sus pe un deal și foarte departe de sat și-acolo sus fiind și foarte departe de casele părintești, s-au apucat de construit. Și-au construit zi de vară (primăvară de fapt) până-n seară și nu s-au dat în lături de la nimic până ce n-au ridicat din scânduri și cuie luate de-acasă pe furiș o căsuță de toată frumusețea (aici cei vreo 20 de ani care au trecut și dorința de-a face ca lucrurile să pară ca-n poveste – poveste care aduce destul de bine cu Cei trei purceluși… – șterg amintirea unei barăci ce sta să se prăvale la cea mai mică adiere de vânt). Și-n această căsuță de toată jalea frumusețea, cum scriam mai sus, băiețeii cei mărișori și tare năzdrăvani s-au gândit să ciocnească ouăle roșii de Paște și să împartă frățește cozonacul cel bun, făcut de mamele lor, mame prea prinse cu scuturatul, dereticatul și gătitul ca să mai observe că de-acasă lipsesc niște împielițați…

Și cum totu-i bine când se termină cu bine, la final de poveste și printre coji de ouă și firimituri de cozonac apare un tataie (în speță bunicul de pe tată al lui Bogdan) care fiindcă fusese și el la vremea lui un mic mare împielițat, luase urma năzdrăvanilor care tot lipseau de-acasă în chip complet nevinovat și le descoperise șandramaua căsuța cea frumoasă, precum și ce mai lipsește la ea. Și-așa că, precum bunul creștin ce-n zi de Paște nu ocărăște și blagoslovește ci face fapte bune în timp ce tot rostește Hristos a înviat!, a venit tataie sus pe deal la băieți nu cu un băț lung cu care să mâne purcelușii rătăciți înapoi în sat, ci cu niște drob de la mamaie și, nici mai mult nici mai puțin, cu un generator sub braț! Căci tataie nu lucra oriunde, ci la uzina Plopeni și el știa de ce-i nevoie pentru ca măcar întunericul, dacă nu ursul, frigul și vântul să răzbată în căsuța băieților cei neastâmpărați…

Dar înainte de încheia povestea preferată a lui Bogdan și-a încăleca pe-o șa, să nu uit să spun că nu-i rău de ținut un generator în garaj. Și n-ar fi rău ca pentru Bogdan, la vară, să ridicăm o căsuță pe deal. Iar pentru că la partea de arhitectură, design și construit ne pricepem cam toți, să luăm în calcul aspectele prozaice dar cruciale și să privim pe egeneratoare.ro. Și-acolo printre oferte, reduceri de pret la generatoare electrice, explicații și date tehnice avem și-acel simplu de folosit calculator de consum energetic, ce ne duce cu gândul la o căsuță de vară în toată regula, dacă tot povestind ne-o veni cheful de construit și de distrat!

Frig dom’le, frig…

E mijlocul lui octombrie și nu s-au întrunit în București “condițiile legale pentru furnizarea căldurii”. Așa li se zice, condiții legale. Și trebuie îndeplinite cumulativ, nu e ca la joacă, hai că merge oricum!

Așa că îmi îngheață picioarele așteptând acele trei zile, neapărat trei, ca-n sfânta treime, cei trei crai de împărat, cele trei dorințe ale peștișorului de aur și cei trei ochi ai oricărei mame soacre care se respectă.

Acele trei zile legate între ele, nu azi una, peste o săptămână cealaltă și a treia prin decembrie, trei zile în șir în care “temperatura media exterioară” să scadă sub 10 grade. Atunci și doar atunci se pornesc centralele. Nu cele eoliene, căci n-avem așa ceva. Dar avem angajați RADET vigilenți și scrofuloși  scrupuloși la datorie. Și desigur oficialii care, plini de importanță, declară așa: Au fost facute analize in fiecare zi. Intre 19.00 seara si 07:00 dimineata, s-au calculat temperaturile medii pentru fiecare noapte, dar rezultatele au fost instabile. Au fost nopti in care temperatura scadea sub 10 grade Celcius, dar au fost si nopti in care a urcat. De aceea nu s-a pornit pana acum.

De aceea n-avem căldură în calorifere. Mai dăm drumul la aer condiționat, ne mai amăgim că încă putem umbla desculți și semi-dezbrăcați, dar noaptea dormim cu plapuma înnodată sub bărbie și perna trasă peste cap. Nu se pune problema să facem o adunare în bloc și să propunem debranșări, montarea de panouri solare, centrale pe peleti, unii nici n-au auzit de ele, unii n-au nevoie de căldură nici iarna, preferă să stea și în casă înfofoliți în zece pulovere, cu botoși în picioare și fesul pe cap, apoi sunt cei care se sperie de orice investiție și nu ai cum să-i convingi de chestia cu beneficiile care curg pentru ei și pentru restul planetei în general, poți să amețești vorbind despre energia verde, despre alegeri sănătoase, despre economiile care rezultă în timp, totul și orice intră la detalii nesemnificative. Lasă că la scara A din Lacul Tei 71 avem gigantica antenă Vodafone, despre radiații și alte asemenea nu se plânge nimeni iar internetul și vorbitul la telefon ne țin foarte bine de cald!

Mda, cam așa stau lucrurile în capitala României, azi, marți 14, luna octombrie, secolul douăzecișiunu și anul de grație douămiipaișpelea. Urmează alegeri, dar de surse alternative de energie parcă n-am auzit pe nimeni vorbind… Acestea fiind zise închei, îmi trag niște șosete mai groase și-mi văd zgribulită de treaba mea.

Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…

Home-made beauty

De-acum înainte, o dată sau de două ori pe săptămână, ritualul meu de îngrijire bazat pe metode 100% naturale va include și așa ceva:

– gomaj pentru pielea corpului, folosind un scrub din gălbenuș de ou amestecat cu mălai (bio, mai grunjos, mi-l cumpăr de la Terra Natura, pentru copii fac mămăligă iar pentru mine… experimente!), continuat, după clătire (doar cu apă), cu un masaj cu ulei din germeni de grâu, preferatul meu;

– mască de față, făcută din albușul de ou (de la oul folosit pentru scrub, prin folosirea la maxim a resurselor!) albuș bătut împreună cu suc de lămâie și miere (un albuș, două linguri de suc și una de miere).

Am încercat mai devreme ambele mixuri și rezultatul este sen-za-țio-nal!

Așadar cine spune că obrazul subțire, cu cheltuială se ține, greșește. Garantez eu! :-)

Vegan, dar nu din considerente morale

Îndată se împlinește un an de când am trecut la o dietă vegană.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu a fost nimic care să prevestească schimbarea, dacă era să mă întrebe cineva care e mâncarea mea preferată aș fi spus, fără nicio secundă de ezitare, sarmalele. Urmate îndeaproape de ardeii umpluți și de piftie (n.t. “răcituri”).

Deci nu am devenit vegană din respect pentru viața necuvântătoarelor, glumele de Paște cu mielul (din drob) care avea niște ochi atât de blânzi m-au făcut mereu să râd și-n niciun caz să compătimesc biata făptură… așa că dacă nu mai mănânc nici carne, nici lactate, e pur și simplu pentru că am ajuns la concluzia că așa e mai bine pentru corp. Punct.

Și ca dovadă a alegerii mele bazate pe rezultat și nu pe considerente morale, eu, spre deosebire de semenii mei într-ale obiceiurilor alimentare, port cu plăcere tot ce-nseamnă piele: așadar, vă rog, arătați-mi pantaloni, curele și încălțăminte marcate cu “genuine leather”, și veți vedea doi ochi sclipind fermecați!

Piele ecologică? Cizme de dama ieftine? Da, le știu, dar… nu mulțumesc! Accidental dau peste niște botine cu toc gros, de-un verde intens, superbe, n-am ce spune, dar tot merg mai departe în încăpățânarea mea… Pielea e piele, iată părerea mea. Și nu cred că vreodată vreo gheata de femeie, oricât de frumos și de bine lucrată, m-ar putea face să renunț la textura de natural, tăbăcit, întors, în favoarea surogatului încărcat de noblețe și croit cam pentru orice buzunar…

Sunt un vegan atipic, știu, da. Ce m-ar putea scuza oare, în afară de firescul apetit pentru… natural?

Redescoperă lumea!

E aici, e lângă tine, vie, plină de culoare. Deschide ochii, privește-o cu atenție. Te înconjoară. Ce faci tu pentru ea? Te oprești tu oare să o privești, te întrebi oare cât va mai fi acolo?

Nimic nu e complicat, tragic, trist, dureros atunci când apeși agresiv pedala de accelerație, mașina se răzvrătește sonor, zâmbești și privești prin ochelari fumurii un cer ce are mereu aceeași culoare, strivești mucul de la o țigară și ai în minte aceleași gânduri de ieri, aceleași gânduri de mâine. Lumea e la roțile tale, lumea e spațiul format din consola de bord și telefonul mobil… privești înainte. Dar nu, niciodată spre orizont. Viața o vezi prin oglinzi… sau luneta mașinii din față.

Drumul e destinația, drumul e asfaltul, drumul e făcut doar pentru a fi lăsat în spate. Vrei totuși să tragi aer în piept. Ai oprit. Te-ai oprit lângă pompă, conduci o mașină uriașă ce se hrănește precum un gigant, privești plin de milă hibridul din stânga, pentru că lumea-i a celor care stau sus. Lumea-i a ta.

Pentru tine, tu cel care crezi că iarba, scoarța de copac, cerul și veșnicia au aceeași culoare, am un singur îndemn: redescoperă lumea, ea e a ta!

toyota superblog

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)