18 decembrie

Astăzi este 18 decembrie.

18 decembrie. Din această zi, totul se va schimba pentru noi.

De când am început să scriu pe acest blog, am conștientizat o mulțime de lucruri. Printre care, mai ales faptul că suntem o familie cam fără-de-cusur. Dincolo de mici – mari neînțelegeri, de momente când ne simțim copleșiți și absolut singuri în rolul nostru de părinți, dincolo de ochii cârpiți de (ne)somn din fiecare dimineață și de oboseala cu note de nervi întinși la maxim din fiecare seară, suntem o familie model. Gândim la fel, luăm decizii asemănătoare, funcționăm ca o echipă. Indiferent de certurile din vestiare. Totul încoronat de faptul că avem doi copii minunați, din toate punctele de vedere. Da, suntem o familie de invidiat.

Doar că astăzi, ceva s-a frânt. Bogdan are diabet. Este încă sub investigații, dar este foarte probabil că va fi dependent de insulină.

Articolul de ieri l-am scris având în minte posibilitatea ca astăzi să aflăm acest lucru. Era ca o pregătire sufletească. Încercam să mă familiarizez cu ideea. Încercam să mă prezint ca având capacitatea de a fi stăpână pe orice situație. Mă credeam capabilă să fac față. Dar nu sunt.

Sunt acasă cu cel mic, complet bulversată fără perspectiva ca oricând capul bălai al lui Bogdi să apară de după ușă și să-mi facă semn că face liniște ca să adoarmă prichi, ca după numai câteva secunde să bușească un robot în perete, să scape o sticlă cu apă, sau să strige Tatiiiiii, vino să ne jucăăăăămm!

Îl vreau aici, îl vreau lângă mine. Ca să-mi dea un sens serii. Ca să pot să dorm. Ca să știu ce voi face dimineață.

***

Mă uit la prichi. Doarme. I-a simțit și el lipsa lui Bogdan, deși a avut toată după-amiaza liber la jucării până acum doar văzute.

A fost o zi lungă.

***

Și nu, nu voi încheia articolul într-o notă tristă. Voi povesti cum a decurs această zi, pentru că viața are un fel al ei de-a te ridica atunci când simți că ai ajuns jos de tot.

2 a.m lui Bogdan îi este rău. Am sărit din pat, am încercat să minimizăm pagubele. Ne-am spălat și am spălat pe jos.
3 a.m la fel.
Între 3-7 a.m, la fel, doar că am fost pe fază cu un lighean pregătit.
7-8 a.m. pregătiri pentru plecare la clinică.
La un minut după ieșirea din casă, s-a luat lumina. Adică am coborât pe trepte. 10 etaje. Am apreciat că se putea și mai rău, puteam să fim în lift când s-a stins.
În mașină, am folosit una dintre pungile de acasă. Prichi a vrut să se implice și el. A primit o pungă din cele multe pregătite, dar una plină este de departe mai tentantă.
Așteptare la clinică, timp în care Bogdi a dormit iar Vlad s-a jucat cu ornamentele din bradul din sala de așteptare. Sclipici peste tot, pe mânuțe, în guriță, dar ce mai contează.
În cabinet, diagnostic pe genunchi, dar cu foarte mare pompă emis: entero-viroză. Valentin solicită testul instant de glicemie.
Înțepătură. Lacrimi.
Indice de glicemie 439.
Stupoare pentru doctoriță. Pentru noi, două priviri albe schimbate de două fețe desfigurate.
Se cheamă salvarea, se scriu în grabă fișe.
Decidem să-i facem vaccinul de 6 luni lui Vlad, așa cum era programat.
Control, injecție, plânsete și o mare surpriză. I-au ieșit dințișorii! Nici nu știam, acasă nu plânge ca să-i vedem atât de bine gingiuțele, iar dacă nu a fost nici agitat, nici nu am bănuit că se întâmplă ceva atât de dulce…
Vin cei de la BGS. Moment în care cedez eu, mă întorc să plâng. Bogdi mă interpelează De ce plângi mami, ești un bebeluș?
Plecăm cu salvarea spre Budimex.
Acolo ne despărțim, cei mari se internează, iar eu mă întorc cu cel mic acasă.
Telefoane, sms-uri, disperare.
Vorbesc cu Bogdan la telefon, eu plâng dar încerc să dau o notă amuzantă situației. Nu reușesc, dar îmi dă puteri faptul că-mi spune Mami, dar eu sunt bine.
Indici peste indici. Valori. Deschid calculatorul ca să citesc. Intru pe adresa de mail a blog-ului pentru a vedea dacă am ceva de la Valentin. Nu am. Dar am un mesaj de la cel mai mare blogger din România, care mă interpelează nu tocmai politicos referitor la necitirea unui mail prin care m-a declarat cîștigătoare a unor bilete la primul film High Frame Rate din lume, mai precis “The Hobbit, o călătorie neaşteptată”. Când am început să scriu pe blog, m-am întrebat dacă Arhi va scrie vreodată pe blog la mine. A venit muntele la Mahomed tocmai într-o mare răscruce de drumuri…
Alți indici de la Budimex. Alte telefoane, alte sms-uri.
Of Doamne, ce ne facem…
Nu. Nu așa.
Va fi bine. Vom fi bine.