Trei esee pe care mi-a plăcut să le scriu, pentru că…

… îmi plac copiii mei. Mult. Enorm. Și pentru că îmi place să scriu despre ei. Trei esee pe temă dată pe care am avut bucuria să mi le citească și aprecieze… ei bine da, chiar ea, Patricia Wallner!

December 14th, 2016

The Mind of the Child

– an essay –

My 6 year old son enters the supermarket, heads towards the fruit area, picks a fruits-and-vegetables bag and begins to choose oranges. Slightly squeezes them, looks carefully at their peel. Are they ripe, are they too ripe? With a bag full of oranges he goes to the weighing scale, puts it on, presses the right image, waits for the label to be printed, takes it and sticks it on the bag. Puts the bag into the grocery shopping cart and while taking out the groceries list that he himself, in capital letters, has written, pushes the cart and walks by my side to the local fruits area. Once we’ll get home I know he’ll take the groceries out and put the fruits in the fruit baskets that we keep by the window. In the past six years, he had constructed his physical, functional and biological independence.

My 3 year old son is in a playful disposition. Walks to the fruit baskets, takes out an orange, says ‘Look out, mom!’ and throws it at the ceiling. Then runs to the place where the orange has landed, stoops to pick it, stands back up, laughs, kicks it. His gross motor skills have been perfected to the point of … no return, I think as I happily watch him.

My 2 year old son comes into the kitchen, grasps an orange with his whole hand and opens the juicer’s lid. We sit together at the table, peel the orange and put slices on a plate. We’ll slowly insert them into the mouth of the cold press juicer. He chooses a straw and takes a mouthful of juice. Frowns. Yes, I know, the oranges we had today were not as sweet as usual. He is the unconscious creator perfecting his fine motor skills. Along with his taste preferences…

My 18 months old baby boy points at an orange and says “po-co-ca-la”. I look at him in awe because all of a sudden everything makes sense. That “co-co” that he used for announcing me that he wants his orange juice or that we were passing by the fruit area in the supermarket starts to resemble the conventional “portocala”. These days is all about language and it sounds wonderful.

My exclusively breastfed 6 months baby is now ready for diversification. Or at least so I’ve read and today it’s the big day. With a small glass and a teaspoon I approach his chair and while he babbles at me and makes all these funny faces, I try to dismiss all the annoying questions in my suddenly irrational mind. “What if he does not like it? What if I try another day and he still does not like it? What if he’ll never like anything I give him? What if I’ll have to breastfeed him for my entire life?” And as I continue to ask myself all these questions my boy opens his mouth, takes his first teaspoon of juice, pauses for a second and looks at me as if questioning if I am going to forever remain dumbstruck or if I am going to feed him that thing that tastes interesting. He is sensorially absorbing information. The kind of information that stays with you no matter what.


December 15th, 2016

The Importance of Movement

– an essay –

This is the preamble of a letter to my unborn or very recently born daughters-in-law. Or to my somewhat long ago born daughters-in-law, supposing my sons will fall in love and marry women that are older than them. And the things I want to pass on to you are of much importance to me because, you see, they concern my future grandchildren whom I already adore!

So, my dearest, please allow me to tell you that from the moment my son’s and your baby is born, you’ll have to be aware of the beautiful challenge that he or she will represent, you’ll have to anticipate their needs, sense the time they are prepared to move to another stage of development and carefully adapt and prepare the environment that will help them harmoniously and joyously grow.

But first things first, so I’ll start by advising you to never underestimate the importance of a natural birth (even if by the time you’ll read this doctors will prescribe C-sections by default and I, your annoying mother-in-law, have underwent two C-sections myself… but boy was that husband of yours a handsome, spectacular, giant 4600 grams baby boy!), because natural birth is the first major aid in helping babies establish their body scheme, which I hope you already know what it means and are not searching it on the Internet as you are, hopefully, reading this… (but anyway I’ll give you a hint, it’s what helps human beings understand where their bodies begin and end and, in time, through parents’ and grandparents’ love and care, leads to the ability to move through the environment safely, confidently and… joyously – I really feel the need to add!). And once you have completed the birth naturally, or through a C-section if that was best thought, do go for natural feeding, because breast feeding (and I’ve done it, soon after my each C-section, it wonderfully worked!) will make the baby feel loved. Totally, completely, absolutely loved. And if this isn’t enough reason and you’ll find yourself confused in a world that offers a zillion varieties of powder milk and adds promoting the miracles they make, please rely on this piece of information that all mothers should have. Best food to produce myelin is breast milk. And myelin is that fatty white substance that surrounds the axon of the nerve cells, forming a layer that is ESSENTIAL for the best functioning of the nervous system. And it’s by the descent of the myelin from head to those cute little toes and by its movement from the inside to the outside that my gorgeous grandson or granddaughter will hold their head, their shoulders, will reach out for a toy or my nose, will roll, sit, slither, crawl and this happenings will bring along that beautiful moment of functional independence where he or she will be able to walk to the table and pour a glass of water just to keep their little body properly hydrated while climbing on top of your closet in order to reach for that precious artefact that I will offer you when we shall first meet, secretly wondering if you will throw it away that very same special day…

– to be continued –


December 18th, 2016

The Adult as a Role Model

– an essay –

Today it’s December 18th, 2016. Exactly four years ago, by the time I’m typing these words, my elder son was being injected his third insulin shot. He was three years and eight months old and had been diagnosed with Type 1 diabetes. One week later, he and his dad came back from the hospital, with dark circles around their eyes and with these all of a sudden long, very thin and almost translucent arms. Watching them play with a solar system toy that I had bought for Christmas seemed so surreal that I kept turning my eyes towards the baby boy that I was breastfeeding. My son’s younger brother. A six months old little being that happily looked me in the eyes giving me strength to cope with… what was it? … the thought that everything was going to be different. And it was different, for a while. We decided that the kids and I will move for a while to the small city were I was born. It was eight hours away from Bucharest and my children were going to see their dad only on weekends, but there they would breath fresh air, eat the best of food, live in a big house with a huge garden and my strict grandma could impose a routine that was now more than ever needed. And, last but not least, it was the place where I hoped I could pull myself together. I had to model strength. And optimism. Do everything as if those four insulin shots a day represent nothing more than a simple routine, something like brushing his teeth or me changing his brother’s diapers. Things were falling apart but it was the time to prove that I can pull everything through. And do it graciously. We went skying, we went sledding, we built snow men, we shoveled snow. And when he was sleeping I used to read Cousens’ books and any other thing that I hoped would help me offer him a life with less insulin. And as spring came in, we moved back to Bucharest where we started to attend nutrition courses and we bought a dehydrator and all those strange looking and smelling ingredients that were going to become a colorful and replenishing alternative to what we were raised to believe that it represents eating. I learned to do kale chips and paradisiac tasting smoothies and sugar-free, diary-free chocolate and biscuits. Before turning five, my son knew what mesquite and turmeric and lucuma were and how to use them. And I learned to do something that I thought I’d never learn. Bread. Good, tasty home-made bread to replace that 100-ingredients-fluffy-GMOwheat-sweet-tasting-supermarket-bread that we used to love.

He grows beautifully. And he lives a life that is not different in the sense that I feared. He eats anniversary cakes at his friends’ birthdays and he totally likes pizza and has his share of lollipops while at school, but he also adores his fresh juices and almonds and home-made goodies. He’s into sports, outdoor activities, he laughs a lot, reads a lot, plays a lot. He’ll soon turn eight and perfectly knows what a healthy, balanced lifestyle involves.

Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.


Ivan Ilyich, omul de la sat, omul modern, medicina, doctorul

Am căutat astăzi un articol excelent pe care îl citisem acum ceva vreme, articol care vorbește despre ceea ce înseamnă profesia de medic și despre pasul (înainte, înapoi?) făcut în ultimele decenii, când practic tot ceea ce înseamnă acces la cunoaștere și informație a explodat. Este o confesiune a unui medic ale cărui temeri se leagă de cât de capabil e, de cât de competent e, de câte răspunsuri poate da și de câte soluții poate găsi dar care se vede complet nepregătit în momentul în care trebuie să aducă alinare. Este o aducere în conștient a poveștii lui Ivan Ilyich a cărui dramă nu este boala în sine sau întrebările în legătură cu reușita pe care o poate sau nu aduce tratamentul prescris, ci singurătatea. Înconjurat de familie, de medici, el este de fapt singur, singur prin faptul aparent banal că nimeni nu-i arată înțelegere, compasiune, simpatie, totul se rezumă la fișe, la constatări, la recomandări, la rețete, pe când el are nevoie, precum un copil, să fie alinat. Să fie vindecat, nu tratat.

Și mi-am amintit de bunicul, care atât spunea: Vica, să nu mă lași să stau în spital. Nu în spital, acasă. Acasă, între cei dragi. El, om cunoscut în tot orașul, stimat, ar fi beneficiat de toată grija și de tot confortul dacă ar fi fost nevoie să stea în spital. Dar pur și simplu se opunea. Aveam acasă perfuzia, îmi amintesc perfect cum mama îi schimba acele, tuburile, flacoanele cu pastile și nu-i trebuia mai mult. Erau lângă el mama, tata, bunica și pentru el, nimic nu mai conta. Era ACASĂ, era împăcat.

Acum însă s-a ajuns la momentul la care nicio femeie nu mai naște acasă, mai mult, fără să-și fi făcut cel puțin trei ecografii la părțile moi - nu, nu e o metaforă, ci doar un (alt) termen medical – iar a spune “nu” procedurilor din clinicile private sau din spitale denotă o alegere (un manifest chiar!) și nu împrejurări lipsite de perspectivă. În cel mai îndepărtat sat, unde pentru oameni periuța de dinți e un moft, se știe totuși foarte clar că pentru dureri de șale se merge la primul spital și se face o recoltare de urină sau un RMN. Totul are o rezolvare. Pentru că medicina are acum aproape toate răspunsurile. Și învinge tot. Chiar și viața, uneori.


Azi, 18 decembrie, se împlinesc exact doi ani de când Bogdan a fost diagnosticat cu diabet. Timp în care toți medicii la care am fost nu ne-au spus decât despre progresul medicinei, despre pompe cu insulină, despre insulina inhalabilă, despre vaccinul miraculos, despre studii, despre cercetări, teste și, desigur, placa despre cum să raportăm glicemiile la carbohidrați la ore și la unități. Totul e în cifre, totul e matematică. Și toți s-au declarat nemulțumiți în legătură cu drumul pe care l-am ales eu. Ei bine, mai vedem.

De la 1 ianuarie 2015

La aprozar fiind, avem mereu aceeași problemă. Nu se poate plăti de pe card. De înțeles de altfel faptul că tanti cea amabilă și care face și borș de casă nu știe ce mai e și aia un sistem POS, doar până la urmă vorbim despre un aprozar! Aprozarul micuț, de la colț. Să fim sinceri acum, cine cumpără un dovleac și patru gutui nu are nevoie de bani importanți! Nici chiar pentru un sac de gogonele nu se impun prea multe bancnote, deci doamna cea simandicoasă și posesoare de card dar nu și de bani va merge până la cel mai apropiat bancomat. Și va scoate cei aproape 30 de lei necesari.

Ca o parafrazare, la aprozar, ca excepție de la regula general valabilă, ai card dar… n-ai parte. Și cam așa înțeleg că vor sta lucrurile de la 1 ianuarie 2015 și în ceea ce privește accesul la sănătate. Un pic invers, dar ideea rămâne în picioare. Cum ar veni, dacă nu vei avea cardul de sănătate în buzunar când te ia cu amețeală iar paramedicii din ambulanța care vine chemată de vreun bun samaritean nu au cititorul de carduri la ei, e ca și cum nu ai avea cash pentru fructe atunci când ești la aprozar. Deci vrei-nu-vrei, va trebui să-ți aplici două palme, să te ridici, să dai o fugă până acasă, să cauți prin vreun colț de sertar acel obligatoriu card de sănătate și să te prezinți regulamentar la locul faptei leșinului, cu el în dinți, în mână sau în buzunar.

Dar, lăsând gluma la o parte, eu, ca mamă de copil diagnosticat cu diabet, salut introducerea acestor carduri. Mai este mult timp până ce Bogdan va împlini 18 ani și-mi pun toată încrederea în beneficiile stilului de viață vegan, însă cred că un asemenea card și informația decelată rapid de cititoarele de carduri de sanatate vor face accesul la medicație de departe mai puțin riscant și, ca și timp, înzecit mai ușor.

“Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!”

Era iarnă și veneam cu copiii de la cumpărături. “Cumpărături” însemnând o sacoșă mare plină-ochi cu fructe. Mai ales banane. Iată cum suna o discuție purtată cu un vecin din bloc, vecin care văzuse impresionanta cantitate de fructe.

- E adevărat că are diabet?!

- Este diagnosticat cu diabet. (Nu știu dacă a simțit nuanța dar aceste patru cuvinte cuprind esența a ceea ce am gândit eu în tot acest an.)

- Și îi faci insulină?

- Puțină.

- A, are doze mici?

- Nu, conform teoriei i-ar trebui doze mai mari dar eu îi fac puțină. Manâncă multe fructe în schimb! (Și-i arăt, deși nu mai era cazul, sacul din dotare.)

După o pauză de ochi măriți și tentative – eșuate – de familiarizare cu ideea, articulează:

- Da’ nu faci lucrurile după capul tău, nu-i așa?!

Am râs, am împins copiii în liftul a cărui ușă o țineam deschisă și tot râzând mi-am făcut și eu loc să trec. Eu cu fructele mele. L-am lăsat uitându-se întrebător. Se uită și acum, de fiecare dată când ne vede…

Pentru că în tot acest an și un pic ce a trecut, am tot făcut lucrurile de capul meu. A fost un an în care NU am răsturnat internetul citind despre viitorul medicinei și șansele de vindecare pe care evoluția industriei farmaceutice le aduce cu sine. A fost un an în care am încercat să mă feresc de diabetologi, de ideile lor fixe și de îndemnurile lor de-a face lucrurile ca la carte.

A fost un an în care am mers cu pași mici, un an în care am dat înapoi, un an în care am luat decizii care în ochii oricui ar putea părea nebunești. A fost un an în care nu de puține ori am fost catalogată drept “inconștientă” și mi s-a spus că nu îmi pasă. Dacă într-o primă fază calculam hidrații din felia de pâine, paharul de lapte și farfuria de supă și-mi făceam bagajele pentru a ne muta într-un loc unde laptele să vină de la văcuțe sănătoase, pâinea să fie de casă iar supa din legume nestropite, renunțând complet la insulină, ei bine primăvara trecută schimbam tactica, reveneam la insulină și lăsam copilul să mănânce ce vrea, de la ciocolată de casă (făcută cu zahăr!) la câte o înghețată primită în fiecare zi la prânz. Fără excepție. Apoi a venit perioada “fără gluten”. A fost doar o perioadă. Am renunțat complet la zahăr și am îmbrățișat cu pasiunea mierea. Apoi a venit perioada acupuncturii. Presupuncturii de fapt. A trecut și ea. Totul în paralel cu tratament homeopat și tratament naturist. Apoi, la sfârșitul lui iulie, făceam o constatare cel puțin interesantă: într-o noapte în care nu-i făcusem copilului insulină, glicemiile lui fuseseră constante și foarte aproape de valorile normale! Apoi am început să-i dau scorțișoară. Amestecată cu miere. Da, mierea despre care scriam și mai sus. Încă un subiect care a mers mână în mână cu “inconștiența”. La începutul lui august am renunțat la televizor. Fără televizor și fără calculator. Mai multe cărți de povești, mai multe cărți de colorat, toți pereții din casă colorați, bonus masa, scaunele, ușile și așternuturile, dar, la scurt timp, s-a rezolvat problema bruxismului. Nu cred să fi fost o simplă coincidență. Din septembrie am renunțat la pâinea din comerț. Am înlocuit-o cu niște lipii banale, făcute din făină integrală. Am micșorat dozele de insulină. Apoi, cu multe fructe, fără carne, fără lactate și fără a mai cumpăra nimic gata-preparat, am trecut iarna bucurându-ne de glicemii tot mai bune, raportat la doze tot mai mici de insulină.

A fost un an lung și un an scurt în același timp. A fost un an rău. A fost anul cel mai rău din toată viața mea de până acum. Dar a fost anul care m-a învățat cele mai multe lucruri bune. Dacă lucrurile nu ar fi stat cum au stat, nu aș fi fost acum aici. Acolo unde zece voci au spus “nu”, eu am spus “da” și invers.

A fost anul în care, mai mult ca niciodată, am făcut lucrurile “de capul meu”. Dar capul meu este capul unei mame. Este capul unei mame care are copilul diagnosticat cu diabet… un “diabet” pe care, pas cu pas, îl transform într-o amintire.


Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.


Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16

Are sau nu are diabet?… și despre ClinicBouquet, primul portal de sănătate transfrontalieră

De jumătate de an încoace, suntem trecuți prin tot și prin toate. Spitale, clinici particulare, drumuri la Cluj, sfaturi, păreri, idei. Mergem la spitalul de oftalmologie pentru un control de rutină, aflăm de un cabinet de acupunctură. Vorbesc cu o fostă colegă de liceu, aflăm despre un doctor din Cluj care prescrie un tratament naturist. Ne întâlnim în parc cu o cunoștință, ne recomandă o clinică din Germania. Aflăm de la un coleg de serviciu despre niște seminarii pe tema diabetului, seminarii care se țin în Târgoviște. Mergem peste tot, iar unde nu mergem, sunăm, trimitem emailuri… comandăm și citim cărți, ne abonăm la orice newsletter care ni se pare util.

Pentru că dacă nimeni din familia ta nu are diabet iar copilul tău de 4 ani este brusc diagnosticat cu diabet, îți fuge pământul de sub picioare. Viața ți se transformă brusc într-o căutare. De medici, de remedii, de alternative. Iar când 10 medici îți spun fără să clipească că da, are diabet, cauți alți 10 care să-ți confirme că lucrurile vor reintra, mai devreme sau mai târziu, pe făgașul normal. Iar când ai o hârtie care spune, alb pe negru, că pancreasul copilului este funcțional, cauți blocajul. Te duci la psiholog și te joci cu plastilină și cu acuarele de-a doctorul care pune întrebări amuzante, te duci la nutriționist și începi joaca de-a hai să facem papa doar acasă, că-i mai bună!, te duci la homeopat și iei granule dulci și bune la gust, te duci la farmacia naturistă și iei ceaiuri, îți suni fosta colegă de liceu, colegă care locuiește în Cluj, și o rogi să-ți mai trimită Diavit, Diavit care, cumpărat direct de la doctorul Roman Morar, are prețul la jumătate față de farmaciile naturiste din București… iată doar o parte a periplului despre care am tot scris la începutul anului, de exemplu aici, aici sau aici

La un moment dat, te riști și stopezi insulina. Apoi reiei schema, de frică. Până la urmă nu este vorba de persoana ta, ci de copilul tău! În continuare întrebi. În continuare stai cu sufletul la gură. Apoi te uiți pentru a milioana oară pe caietul de glicemii și constați – tot pentru a milioana oară! – că perioadele când ai luat taurul de coarne și l-ai insulinizat puțin sau nu l-ai insulinizat deloc au adus glicemii de aceeași valoare iar ocazional, spre extazul tău, chiar mai bune! Decizi să testezi o variantă de mijloc, variantă care împacă cei 10 medici alopați cu cei 10 care practică medicina alternativă și cu cele 100 de voci ale conștiinței tale: scoți insulina de dimineață și reduci restul dozelor cu câte o unitate iar copilul mănâncă (cât mai) sănătos, dar după bunul plac și poftă!

Iar prin prisma unui articol recent apărut și care vorbește despre ADHD ca fiind o boală fictivă, ești tentat să afirmi același lucru despre diabet, atât despre cel al copilului tău cât și, mergând nepermis de departe, despre cel juvenil în general! Dar glucometrul încă te contrazice așadar aștepți ziua când vei putea spune, împreună cu cei care practică medicina alternativă dincolo de clasicele rezerve, că, oricare ar fi dezechilibrul, când vine vorba de copii, acesta înseamnă DOAR O CHESTIUNE DE TIMP!


Într-o lume în care pare-se că suntem mai bolnavi decât am fost vreodată, în care vedem cum se deschide farmacie după farmacie (cititorii mai vechi își amintesc probabil acest articol…), avem nevoie de medici! De medici care să infirme!

Și uite-așa, întâmplător am aflat că există ceva care se cheamă ClinicBouquet - Primul portal de sanatate transfrontaliera. Am navigat încolo-încoace, informația pentru diabet mi-e deja cunoscută, dar e bine de știut că dacă avem nevoie de un medic, îl găsim la un loc cu mulți alții, mulți alții care ar putea avea o a doua, o a treia sau o a 10-a părere!


Cu pagină de facebook unde se anunță evenimente gratuite și, de exemplu, lista de clinici specializate în flebologie (care, pentru mine personal, este tot o informație utilă în această perioadă!), salut lansarea acestui clinicbouqet și-l consider, în mod cert, o idee bună și de ajutor!


Friend or foe?

Laptele – prieten sau dușman?


Până să ne hotărâm dacă participăm la programul de 21 de zile care asigură remisia până la 100% a diabetului, am comandat cărțile aferente.

Le-am primit și arată așa:


În total aproape 2 000 de pagini. Buuuuun… Am fost convinsă că lectura va fi la fel de grea precum au fost și pachetele. În mod surprinzător, lectura este mai mult decât plăcută, însă informația…. te bulversează de-a dreptul!


Se pare că laptele de vacă este direct asociat cu diabetul juvenil. Finlanda, țara unde se înregistrează cel mai mare consum de lapte / cap de locuitor este și țara cu cel mai mare număr de insulino-dependenți, procentual vorbind. La polul opus, în Japonia, unde consumul de lapte de vacă este nesemnificativ, se înregistrează o rată de 1 / 36 față de Finlanda….

Cercetările au arătat faptul că un copil care consumă lapte de vacă în mod regulat produce de 8 ori mai mulți anticorpi pentru a neutraliza antigenii din lapte. Iar acești anticorpi suplimentari distrug / blochează celulele beta produse de pancreas…


Sceptică de felul meu, am căutat pe internet. Primul articol care mi-a ieșit în cale confirmă cele citite în catastifele tocmai venite prin poștă. Ar mai fi de investigat, însă până una-alta am putea să fim (un pic) mai atenți….

O afacere rentabilă

În periplul nostru anti-diabet am aflat foarte multe lucruri. Printre care, despre posibilitatea vindecării diabetului prin consumul de hrană vie.
Nimic hazardat în această promisiune.
Am mers mai departe și ne-am interesat în legătură cu programele ad-hoc oferite de un centru specializat.
Pe site, lucurile sună astfel:


Dr. Cousens’ Reversing Diabetes Naturally Protocol is a medically-supervised nutritional therapy program for type 1 and type 2 diabetics, as well as pre-diabetics who do not want to live their lives codependent to Insulin and other medication drugs. 
During the program participants reverse the negative genetic expression of diabetes to a physiology of health and well-being.  A series of workshops empower the participant to become proficient at integrating plant-source only live foods into their daily lives, therewith continuing to reducing the metabolic inflammation naturally. 
Supported by scientific research, Dr. Cousens’ clinical results make this protocol the most comprehensive and successful diabetes reversing programs in the world.
Întrebarea mea a fost: Bun, acolo ne arată ce-și-cum, și… apoi? Un răspuns rezonabil a fost că se formează obișnuința. 
Așadar, entuziamați, am inițiat un dialog cu cei care pun la dispoziție programele miraculoase.
Și de aici începe partea distractivă:- tariful orar al unei consultații este de 490 $, iar o consultație durează minim o oră și jumătate.- pe lângă recomandările referitoare la dietă, se impune consumul unor anumite suplimente al căror preț variază între 1800 $ și 4500 $ pe lună. Reconfortant este că ni s-a specificat faptul că aceste sume sunt aferente tratamentului necesar unui adult, pentru un copil costurile fiind mai reduse. Cu cât, se va decide la momentul respectiv…

- costurile de cazare pe perioada programului sunt 50$ pe noapte pentru copil și de 199 $ pe noapte pentru adultul însoțitor. Cu mențiunea că ni se va face un discount de 30%. Și cu o a doua mențiune – care mi-a atins un punct sensibil… – sălile de baie sunt la comun. Solicitarea uneia private angajează costuri suplimentare. 

La final, cum altfel, disclaimer-ul bine-cunoscut: ni s-a pus în vedere faptul că nu există o garanție a succesului acestei cure, că vindecarea poate exista, poate să fie partială sau…. poate să nu existe.


Este sau nu “sănătatea” o afacere rentabilă?! :-)

Un diagnostic…

Citesc următoarele:

Potrivit unor date statisticice facute publice de catre Colegiul Medicilor din Romania, in intervalul 2006 – 2011, comisia de disciplina din cadrul Colegiului Medicilor din Romania a analizat 725 de dosare in care au fost reclamati 916 de medici, dintre care 198 de medici au fost sanctionati.

Urmare a anchetelor desfasurate, cei mai multi medici au primit mustrare, 13 dintre acestia au fost amendati, 11 au primit interdictia de a mai profesa, iar intr-un singur caz s-a decis retagerea calitatii de membru al Colegiului Medicilor din Romania.

Și lansez următoarea întrebare: de câte ori vi s-a întâmplat să vi se pună un diagnostic greșit, vouă sau cuiva apropiat vouă?


Ieri scriam despre cantitatea uriașă de informație care, cu un singur click, vine în întâmpinarea noastră. Ei bine, filtrată cum trebuie, poate răsturna lumea. Poate face ca un diagnostic halucinant să devină doar o amintire.

Iată de ce.

Pe 18 decembrie, am primit un diagnostic de entero-viroză. Și unul de diabet. Acum, prin prisma timpului care a trecut, putem spune că ambele au fost plauzibile. Doar că ambele au fost eronate.

După ce am comandat de pe net și am citit toate cărțile care dezbat, într-o manieră resemnato-optimistă (învață cum să trăiești confortabil și fericit cu diabet) problematica diabetului, după ce am dat sute de telefoane, după ce am cunoscut părinți de copii diagnosticați cu diabet, după ce am ajuns în pragul disperării cu calcularea fiecărui gram de mâncare, după ce am apelat la medici homeopați, naturiști – spre oprobiul medicului diabetolog, după ce am învățat și aplicat tehnici de respirație, după ce ne-am schimbat complet obiceiurile alimentare, am făcut, la recomadarea unui cercetător al cărui nume este foarte contoversat, o analiză despre care nici măcar nu s-a pomenit pe perioada internării în spital. Peptidul C. Valorile normale, pentru un copil sănătos, cu vârsta de până la 15 ani, variază între 0.4 și 2.2. Bogdan are 0.499.

Acest rezultat este încoronarea sentimentului nostru că Bogdan, deși a prezentat simptome de diabet, deși are și acum o dată la câteva zile glicemii aberant de mari, deși are analize care indică glucoză și corpi cetonici, NU POATE AVEA DIABET.

Acum știm că fluctuațiile de glicemie nu sunt atât de anormale pe cât suntem lăsați să credem, acum știm să ascultăm semnalele pe care le trimite corpul lui. Și de sentimentele noastre de părinți.

Acest articol este menit să vă facă circumspecți. Fiți circumspecți de fiecare dată când vi se pune un diagnostic. Și mai ales când diagnosticul este unul care alimentează, pe termen lung, încasările industriei farmaceutice.


Statistici și previziuni cutremurătoare:
– 1985 – 30 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– 1995 – 135 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– estimarea OMS din anul 2000 – 177 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– previziunile pentru anul 2030? – 370 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet….

P.S. Nu vi se pare ciudat că se fac previziuni?!