Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)

Noaptea muzeelor – dubla 47

Bogdan pornise de acasă cu dorința de a vizita “Muzeul Picturii”, dar regizorul din mine nu a fost de acord cu asta…săracul copil. Ce-a ieșit, Dumnezeu cu mila… N-avea niciun sens să mă mai obosesc cu editarea a ceea ce am filmat, v-am lăsat originalele. Știm, primul pas spre Hollywood…

Vizionare plăcută!

Lecția de awareness

Eu. Tu. Voi. Noi.

lecția-de-awareness    lecția-de-awareness

Așa arătăm noi, oamenii. Toți, fără excepție.

Cu toții avem sub piele mușchi, oase, cartilaje, vertebre, nervi, vase sanguine, cavități, viscere, etc.

lecția-de-awareness    lecția-de-awareness

Doar că sunt acoperite de piele. Și sunt… “însuflețite”.

Cum sunt imaginile de mai sus? Macabre? Dezgustătoare? Terifiante? Oare vom visa urât de-acum nopți la rând?

Vă spun eu: imaginile de mai sus sunt exact ceea ce vrem noi să fie.

Pentru amatorii de senzațional, sunt cadavre. Reale. Din păcate însă pentru ei, nu agresează retina, nu întind mâini amenințătoare, nu sar din cavouri, nu umblă prin muzeu însetate de sânge, nu scot zgomote diabolice…

Pentru studenții la medicină, o lecție prea-bine știută. Lipsește doar mirosul de formol.

Pentru cei care vor date, o sursă de informații ce susțin afirmația the human body – the ultimate machine. (de ex: măduva spinării transmite milioane de impulsuri către creier la viteze care depășesc 435 km/oră, inima este controlată integral prin ipulsuri electrice, oasele scheletului nostru sunt mai dure decât oțelul, uterul se lărgește de până la 20 de ori pentru a găzdui … viața.)

Pentru un copil de 4 ani care a crescut vizionând documentare din colecția Pași spre cunoaștere, jucându-se cu scheleți de dinozaur și care se bucură că are majoritatea numerelor din colecția Corpul uman – o inedită înțelegere a proceselor.

lecția-de-awareness    lecția-de-awareness

***

Cu titlu informativ: muzeul Antipa găzduiește în această perioadă expoziția The Human Body. Cadavre (sic!) transformate în exponate, printr-un proces laborios și îndelungat numit plastinație, ce presupune deshidratare prin scufundare în acetonă, apoi într-o baie de polimeri siliconați și etanșare într-o cameră de vid.

Concluzia mea? Controversata expoziție este, mai presus de orice, o lecție de awareness (mai jos, plămânii unui fumător, alături de o cutie în care se strâng pachete de la cei care conștientizează implicațiile și decid să renunțe), mesajul ei fiind: Acesta este fascinantul tău corp. Hrănește-l cu viață!

lecția-de-awareness

Oameni obosiți

Mă uit în oglindă și apoi în jurul meu și constat că suntem niște oameni foarte obosiți. Și mă întreb de ce…

Hainele ni le spală mașina. Și vasele – la mulți dintre noi. Mașina personală ne duce unde avem nevoie. Aspiratorul a înlocuit cu succes mătura iar puful rotativ cârpa de praf. Scutecele sunt de unică folosință, la fel și bavețelele, farfuriile, paharele, tacâmurile, șervețelele. Bebelușul doarme legănat de bouncer. Copilul se joacă pe tabletă. Revista on-line mă scutește de efortul de a-mi trage o haină pe mine și de a mă duce la chioșcul de ziare. Facturile le plătim de acasă. Telefonul este o adevărată binecuvântare, poșta este doar pentru pachete și nu pentru plicuri, nu?! Cartofii îi cumpărăm gata tăiați julienne. Cumpărăturile ni le facem on-line, de la parfumuri la cântare de bucătărie sau haine, concedii sau obiecte artizanale, totul este la dispoziția noastră. Iar mâncarea chinezească vine fierbinte și aromată direct la ușă.

Păi ce m-aș face dacă ar trebui să spăl în mână cam 15 scutece pe zi, 3 bluzițe, 2 pantalonași, 6 bavețele, 2 perechi de șosete? Și cam 6 rânduri de vase murdare? Și cum ar fi dacă ar trebui să aduc apa de la fântână? Iar factura de lumină să o plătesc la poșta care este în celălalt capăt al habitatului meu? Ce ar fi dacă nu ar exista brutărie și ar trebui ca pâinea s-o frământ în casă? Și cine ar tăia găina din curte și mi-ar da-o gata dezpănată și curățată? Ce ar face cei mici în timp ce eu trebăluiesc prin bucătărie – oare ar da cu capul de colțul dulapului în timp ce eu bag două lemne pe foc? Și oare s-ar bate pentru o lopețică de lemn în timp ce eu alerg afară și strâng rufele de pe sârmă pentru că vine furtuna?

***

Parcurile sunt pline de părinți palizi, obosiți, plictisiți, irascibili. Și vin însoțiți de un singur copil, nu de 3-4-5-6… sau 12. Și, în mod evident, vin cu mașina, doar parcul nu este la 10 m distanță!

Trecând – cu mașina, desigur – prin sate uitate de lume, văd pe sârme hăinuțe întinse la uscat, coșuri fumegând, femei care merg cu găleata la fântână. Măi și-s roșii în obraz! Și zău că nu dau niciun semn că ar fi în pragul vreunei depresii (ce-o fi și aia….). Cresc și câte cinci iezi cucuieți, iau poate tot cinci bătăi pe săptămână, fac cinci porții de sarmale pe an, seara cinci mătănii… Viața își are ritmul ei. Un ritm care le ferește de… oboseală.

***

Este greșit, foarte greșit, să credem că dacă ne-am suflecat mânecile și am spălat pe jos, gata, nu mai suntem civilizați, nu mai suntem intelectuali, nu mai suntem internet-connected. Mai mult timp petrecut muncind trup și suflet ar aduce, sunt convinsă, mai multă ordine și claritate în mintea obosită de-atâtea breaking news, news feed, notifications, events, applications… etc.