Come. Come, my beloved. Come.

“There once was a tree with branches spreading up the sky. When it would flower, butterflies of all shapes, colors and sizes would come and dance around it. When it bore fruit, birds from faraway lands would come to it. The branches were outstretched arms in the wind, it all looked so beautiful. And a small boy used to come and play under it every day, and the big tree fell in love with the boy. Its branches were high but it bent them and bowed them down so that he could pluck its flowers and pick its fruits. So the playful child comes and the tree bows its branches. When the child plucked flowers the tree felt immensely pleased and its entire being filled with the joy of love. And the boy grew. Sometimes he slept on the tree’s lap, sometimes he ate its fruits and sometimes he wore a crown of the tree’s flowers and acted like a jungle king. To see the boy wearing a crown of flowers and dancing around filled the tree with happiness. It nodded in love, it sang in the breeze. The boy grew even more. He begun to climb the tree to swing on its branches. The tree felt very happy when the boy sat on its branches. But with the passage of time the burden of other duties came to the boy. Ambitions came in so the boy did not come regularly. Still, the tree would wait for him to come. It called from its soul: “Come, come. I am waiting for you.”, as love is an awaiting. But the boy did not come. And the tree felt sad, because love has only one sadness: when it cannot share; love is sad when it cannot give.

The boy grew even more and the days of its coming to the tree became even fewer. One day, as he was passing by, the tree whispered: “Come. I am waiting for you every day…” And the boy answered: “What do you have that I should come to you? What do you have to offer that should make me come to you? I can come only if there is something you can give me.” The tree said: “Will you only come if I give you something? I can give you all I have!” The boy said: “I want to be rich. I need money.” The tree thought deeply and said: “Do one thing. Pick all my fruits and sell them. You can get money this way.” The boy brightened. He climbed up and picked all the fruits of the tree, even the unripe ones were shaken down. The branches broke, leaves fell off. But the tree felt very happy, overjoyed. Getting broken did not diminish the tree’s love. And the boy left without even looking back. But the tree did not take note of that. It had received joy when the boy accepted the offering of its love: to pick and sell the fruits. The boy did not return for a long time. Now he had money and he was busy trying to make more money from that money. He had forgotten all about the tree.

Years passed. The tree was sad. It yearned for the boy’s return like a mother whose breasts are filled with milk but whose child is lost. Her whole being craves her child, longs to find her child so he can lighten her. Such was the inner cry of that tree. After many years, now as an adult, the boy came to the tree. The tree said: “Come to me, come and embrace me!” But the man said: “Stop that nonsense. That was a childhood thing.” The tree still invited him: “Come, swing on my branches. Come dance with me.” The man replied: “Stop all this useless talk! I want to build a house. Are you able to give me a house?” The tree exclaimed: “I live without a house… We do not live in houses… But you can do one thing, you can cut and take away my branches – then you will be able to build a house.” Without wasting any time, the man brought an axe and cut all the branches from the tree. Now the tree was nothing more but a bare trunk. But it was happy. Love is happy even if its limbs are severed for the loved one. Love is giving, love is ever ready to share.

The man built his house and the days passed into years. The trunk waited and waited. It wanted to call out for him, but it had neither branches nor leaves to give it a voice. And still its soul resounded with one call only: “Come. Come, my beloved. Come.”

A long time passed and the man became old. Once, as he was passing by, he stood by the tree. The tree asked: “What else can I do for you? I’d be happy to give you whatever you need.” The old man said: “What can you do for me? I want to go to distant lands to earn more money. I need a boat, to travel.” Happily, the tree said: “Cut my trunk and make a boat from it. I would be veey happy to become your boat and help you go to faraway lands. But please remember to take care for yourself. And come back. I will always be waiting for your return.” The man brought a saw, cut down the trunk, made a boat and sailed away. Now the tree was a small stump.

And after a long time the boy came back again. The tree said: “I am sorry, boy, but I have nothing left to give you… My apples are gone.” “My teeth are too weak for apples”, said the man. “My branches are gone”, said the tree, “now you cannot swing on them…” “I am too old to swing on branches,” replied the man. “My trunk is gone, you cannot climb it…” “I am too tired to climb.” “I am sorry…”, sighed the tree. “I wish that I could give you something… but I have nothing left. I am just an old stump. I am sorry….” “I don’t need very much now,” said the old man. “Just a quiet place to sit and rest. I am very tired.” “Well,” said the tree, straightening itself up as much as it could, well, an old stump is good for sitting and resting! Come, boy, sit down. Sit down and rest.” So the man did. And the tree was very happy.”

(“The Giving Tree” by Shel Silverstein)

Paranteză în paranteză

Stăm la coadă la covrigi si mi se cere tot ce-i în vitrină. Și ștrudel cu vișine și covrig cu miere și nucă și croissant și șirag și ou kinder din magazinul de lângă. De acord. Dar pe rând. Deci fiecare își poate alege o singură chestie. Complicat. Cel mic nu mai știe ce vrea. Adică vrea covrig cu miere și nucă dar… și încă ceva. Se uită la mine cu ochi pleoștiţi, doar-doar mă va îndupleca (se întâmplă de fiecare dată). Înduplecată, zic: “Vrei și ștrudel?” (a câștigat, se foiește bucuros) “Daaaa!!” Și e atât de drăgălaș încât pun placa obișnuită: “Pentru că ești…?”, asteptând răspunsurile obișnuite (că e “mic” (și trebuie să se facă mare), “dulcic” (și privilegiul de-a-l privi trebuie răsplătit), “adorabil” (mai vrei și altceva?), etc.) Și primesc un răspuns care-mi găsește logica de-a dreptul nepregătită (deși acum scriind o văd exact, de ce mănâncă mai mult, de aia … mai viguros și mai mult): “Pârţâit.” Cel mare se întoarce la mine, râde și cu gura și cu faţa și cu tot corpul. Presupun că urmează să facă și ca-n desenele animate, să alerge bezmetic trei ture de cartier chiuind și apoi să se tăvălească pe jos, chircindu-se de râs. O doamnă care se mai nimerește la coadă, văzând că-mi mușc obrajii pe interior să nu râd, se uită sever. Ce mamă mai sunt și eu, nu știu, dar știu că dacă ar exista comisii de evaluare a femeilor înainte să procreeze (vor fi mame bune sau nu, vor aplica principiile educaţiei pentru eleganţă, limbaj respectuos, cavalerism, sau nu?) iar ea s-ar fi nimerit să facă parte dintr-una, eu n-aș fi primit drept să mă reproduc. Și pentru că cel mare prinde întreaga încărcătură a momentului, se gândește să mă ajute. Candid, întrebând: “Vlăduţ, cum esti? Ce-ai spus?”

O zi

Dimineață și fac frigănele și tartine. Trezesc un copil, îl hranesc, îmbrac, las totul pregătit pentru celălalt chiar dacă știu că și la întoarcere îl voi găsi dormind fix cum l-am lăsat, îl duc la școală pe cel trezit (îl trezește ploaia de fapt) și hrănit (știu eu, el nu cred că-și amintește că a mâncat), mă întorc ca să-l găsesc, ca prin minune, și pe cel mic treaz și nu numai treaz dar și foarte responsabil, în lipsa mea încercase să repare și capacul de la toaleta și-mi spune o întreaga poveste despre cum s-a deplasat (poate pentru că a obosit de cât a fost agresat cu ventuza de la periuţa mea?), îl felicit pentru iniţiativă dar mai ales pentru că nu plâns văzându-se singur, mănâncă și el și eu încep să dau telefoane. E ora 8 jumătate și eu încă nu știu dacă grupei lui, la care de o lună nu mai e educatoare, i s-a desemnat în final una. Nu știu dacă îl pot duce la gradiniţă iar eu la 11 am interviu. Bun. Aflu că are și în exact patru minute îl scot pe ușă. În alte patru suntem la gradiniţă și de aici… urmează patru zeci. Plus alte patru zeci. În care stăm să vedem unde sunt repartizaţi. Apoi să-l conving să intre în clasă. Apoi să mă prefac că plec și să mă întorc ca să verific că nu plânge. Apoi să mai vorbesc cu doamne din personal. Apoi să cumpăr surprize pentru când îl iau. Și într-un sfârșit să ajung și eu acasă pentru ca în mai puţin de un sfert de oră să-mi spăl trei rânduri de transpiraţie, să-mi fac părul să stea… cumva, să calc o cămașă, să văd cu ce o potrivesc având în vedere că plouă torenţial și-mi pregătisem cu totul altceva. Reușesc. Ies din casă. Cu trotineta. Taxi dacă mai stau să aștept ajung la interviu pentru a spune doar partea cu punctele slabe. Cireașa de pe tortul oricărui om de HR, punctul culminant și final. Afară plouă un pic mai puţin decât torenţial, dar mă descurc. M-am deprins să merg cu o viteză suuuuuper-sonică și asta îmi salvează și hainele, se confirmă ce am văzut cândva la MythBusters, ploaia căzând pe diagonală udă mai puţin decât cea căzând vertical. Doar că îmi fuge un ciorap până la stadiul la care e tot adunat în vârful piciorului, am o cizmă care stă pe ciorap și pe picior și una care stă direct pe picior. Enervant. Și-mi vine în cap felul în care sunt copiii mei. Celui mic îi pot lasă tricoul pe jumătate scos, o pelincă legată la brâu cu un ac de siguranţă, pantalonii înfundaţi în șosete și pe lângă ei bagată și o legătură de ridichi, totul prins cu un elastic, și n-are ce comenta. Dacă pe tricou e Batman, e fericit. Cel mare, dacă are o singură cută la cămașă, o simte pe piele. Nu poate funcţiona. La fel și eu acum, sunt precum prinţesa cu bobul de mazăre. Doar că eu am în vârful cizmei un kilogram. Și așa ajung, și cu kilogramul și cu starea de bine și nici n-apuc să parchez bine trotineta că trebuie să completez niște fișe. Atât de elaborate de parcă m-aș angaja la NASA. Apoi interviu, toate bune și frumoase, doar că programul de lucru e un pic (de tot) diferit de ce am avut eu în plan. Și e în cealaltă parte a pământului. Din cele patru ore libere și disponibile pe care le am mi-ar lua cinci și jumătate să ajung. Și sunt overqualified. Mulţumiri, la revedere, plec și mă confesez la Luis, dacă tot m-am oprit să iau un ziar. Facem o întreagă discuţie despre discriminare, îmi spune tot istoricul familiei lui de romi și despre cum evreii strâmbă din nas când unui rom îi vine rândul să fie promovat. Etc. Complicat. Trec pe acasă să las ziarul înainte de a se face ciuciulete, în poșeţica mea de interviu abia încape un ac. Grădiniță – unde-mi găsesc copilul încântat. Pfffiu, ușurare. Nu mă vedeam repetând episodul cu statul pe la uși și mâine dimineață. Școală. Acasă. Masă. Somn. Aikido. Parc. Unde mă face fericită să văd că micuţului reparator de toalete nu-i mai este teamă să ia râme în mâna, ba mai mult, le caută pe cele mai mari. Căutăm una mare cât o anaconda timp în care mă distrez cu noua vorba de năduf a celui mare. “Mânca-o-ar lupii carnea calului”. Așa zice tartorul zmeilor în povestea cu Greuceanu. Va urma.

Băieţi, anu’ ăsta nu mai vrem reclamaţii

De fapt formularea conducerii de la S.C. Alex&Comp S.R.L. Galaţi către cei de la departamentele de cercetare, experimente, vânzări, relaţii cu publicul, juridic, managementul eprubetelor, resurse umane, exprimare prin culoare, logistică și tehnologia informaţiei a sunat mult mai elegant. “Doamnelor și domnilor, dat fiind numărul mare de reclamţii primite anul trecut în legătură cu lipsa de aderenţă a vopselelor noastre de ouă la ouă, avem rugămintea ca în acest an, în perioada pre-pascală, să lucraţi sinergic la elaborarea unei vopsele ale cărei calităţi să nu poată fi contestate. În cazul în care acest obiectiv nu este atins, nu se vor oferi primele de Paște. Și se vor face restructurări în masă.”

Și oamenii s-au apucat și au făcut totul ca la carte în așa fel încât nicio gospodină să nu mai poată suna pentru a spune că ea a degresat ouăle dar au ieșit pătate (nu e vina vopselei, deoarece post degresare ouăle SE CLĂTESC CU MULTĂ APĂ! – vom sublinia asta pe ambalaj folosind culoarea roșie!), că ouăle au ieșit colorate tocmai până la gălbenuș (nu e vina vopselei, atenţie la faptul că OUĂLE NU SE FIERB ÎN VOPSEA! – se va scrie de asemenea cu roșu, ba mai mult, cu majuscule chiar) și au pus în vedere, tot cu roșu și cu majuscule, că nu vor fi folosiţi detergenţi care fac peliculă la suprafaţă – dar hei, aici le-a scăpat din vedere (și printre degete probabil prima de Paște) că în tot pomelnicul de instrucţiuni pentru a colora ouă așa cum se face, ciclic și ritualic, de la prima înviere încoace, dacă nu există și o listă a detergenţilor de care să ne ferim pentru că fac “peliculă la suprafaţă”, tot restul care a fost scris ba cu negru, ba cu roșu, ba cu majuscule, ba cu semne de exclamare, E FIX DEGEABA (se vede cu negru dar am scris cu roșu și am pus și semn de exclamare).

Iar eu am scris o parte din acest text (cu roșu) în timp ce așteptam să mi se încălzească ouă fierte care s-au răcit pentru că între momentul fierberii și aducerii lor la tempertaura la care sunt calde, CALDE așa cum am fost instruită ba cu negru ba cu roșu ba cu majuscule ba cu semn de exclamare, pentru că cei de la cercetare si controlul calității au exprimat clar că doar calde trebuie introduse în vopsea şi doar împerecheate câte DOUĂ (cine folosește oale în care intră simultan cinci le va scoate pătate?) în apa FIERBINTE dar care NU FIERBE și în care au fost adăugate exact 5 linguri de oţet (pline ochi sau pe jumătate?) eu am fost brusc ocupată să lupt împotriva secetei globale iar pe plic nu scrie și despre cum se pot reîncălzi ouăle fierte și răcite dincolo de momentul la care ajunseseră să fie exact cum trebuie de calde (nţ, nţ, cei de la Alex&restul au acoperit în sfaturile lor evidentul și au lăsat descoperit fix esenţialul), deci am scris pentru că am așteptat să se încălzească ouăle procedând după cum se vede, pe modelul aducerii la sursa de căldură (în speță apa măsurată și fierbinte dar nu în fierbere în care am OMOGENIZAT BINE vopseaua și precis cele 5 linguri de oţet. De 9 grade.) și al cercului magic. Dar au ieșit frumoase. Cel puţin așa, fotografiate mai de la distanţă.

20160430_161203~2__1462027704_109.166.130.64

20160430_163913~2__1462027741_109.166.130.64(N.B. Niciun pui nu a fost rănit sau a murit pe parcursul filmărilor.)

De adăugat la CV

De adăugat, dar nu știu unde.

Oricum, de adăugat la CV că obișnuiesc să lucrez ca zidar o dată pe an, pe perioade mai lungi sau mai scurte, cu rezultate așteptate sau neașteptate, dar care nu depind de priceperea sau de stăruința mea într-ale succesului ci de factori perturbatori (pot fi de oricare, începând cu, e.g., copii care au cu totul alte planuri și până la copii care au cu totul alte planuri) și de suprafața peretelui. Suprafața nefiind aici dimensiunea, zidarul din mine este foarte capabil, ci … acele adâncituri / valuri / denivelări date de cei care construiau pereţi la 1900 toamna.

Și gata, am terminat introducerea asta până si pentru mine searbădă.

Deci zugrăvesc. Nu de acum, de azi, ci de vreo lună. Mi-a luat zile bune să ajung la magazin să cumpăr varul, apoi să sortez și curăţ ustensilele rămase de la zugrăveala de-acum un an, apoi tot pe-atât să conving copiii să nu intre în bucătărie odată ce Michelangelo se va pune-n mișcare (aici n-am făcut nicio treabă, au și intrat, au și tras cu mingea, au și verificat cu mânuţele dacă s-a uscat sau dacă e încă lipicios și numai bun de întins pe haine), apoi să încep efectiv. Dar odată pornită, nu mi-a mai stat nimic în cale. Trafalet care mai mult mă stropea pe mine decât zugrăvea? Nu-i nimic, am pensule. Unele un pic mai mari decât cele de pictură ale copiilor, dar ce contează? Am pornit cu alea, apoi cu una salvatoare. Cam cât palma mea de mare și atât de salvatoare încât am zone de bucătărie rămase dungate (vina pensulei, nu a zugravului). Zone pe care le-am lucrat stând precum Mrs. Smith pe un colţ de picior de scaun timp în care o mână zugrăvea (trăgea dungi), o mâna prindea orice obiect care se nimerea să cadă (mai puţin galeria care mi-a învineţit nasul) iar o mâna ţinea găletușa de var, pentru că e destul de greu să stai și în echilibru și să-ţi ţii și gheaţă pe nas și să mai și cobori și urci pe un scaun la fiecare trei secunde pentru că de pe pensulă s-au epuizat cei nici zece ml de var, cu-atât mai greu când cu mâna rămasă liberă faci o tartină, lipești o jucărie sau pui o piesă la puzzle. Sau orice altceva.

Deci, la acest moment în care scriu în loc să curăţ și pun totul la loc în bucătăria vraiște, dilema e supărătoare: unde pun în CV treaba cu zugrăveala, pentru că nu intra nici la employment experience, nici la job related skills, nici la hobbies (o, nu!), nici la education, nici la obiective, nici la interese, nici la driving lic… (“Maaami, ai terminat acolo, mi-e foame!”)

(pusă pe șotii) Cobâlţ-cobâlţ la vale cu butoiașul ce se revarsă

Stau la masă cu copilul cel mic. El tura-vura, eu încuviințând amuzată. E atât de încântat de monologul lui încât începe să cânte. Râd, aduce mai mult cu o schelălăială. E tot mai bucuros. Pocnește în masă ca să marcheze tempo-ul, întâi cu mânuţa stângă, apoi … cu dreapta. În care ţine lingura. Lingură pe care abia și-o umpluse cu cereale și lapte. Se uită la mine, eu trag o bucată de hârtie și i-o dau. Șterge și văd foarte clar cum mintea lui înșiră cuvintele: “O. Asta e ceva nou. Mama n-a comentat. Deci să-i dau bice, se pooateee!” E atât de bucuros de noua situaţie încât, plin de avânt, se gândește că iată, a sosit momentul să facă inacceptabilul. Începe să se hâţâne cu scaunul, înainte – înapoi, în timp ce e cu faţa toată întoarsă spre mine (“repede, repede, încă o balansare, asta a rezistat la laptele împroșcat, da’ pentru hâţânare n-are nicicând balamale!”). Dar “asta”, în mod surprinzător, are. Mai mult de-atât, foarte liniștită, se lasă pe spătarul scaunului și… dă-i și balansează. Se uită la mine de parcă tocmai m-aș fi transformat în… (nu știu în ce, dar oricum ceva foooarte bizar), se oprește (eu continui, și în timp ce continui, îi dau dreptate, treaba asta e chiar re-la-xan-tă!), presupun că se întreba ce poate acum să facă, mai stă un pic și-apoi îi vine ideea … să mă ia în braţe. Urmează (acele) rezultate spectaculoase…

***

Cel mare joacă fobal. O ușa de la sufragerie e o poartă, cea de pe peretele opus, cealaltă poartă. Mă uit pe ceas. Are 15′ să-și facă de cap. Trage, întâi sobru, calculat, apoi tot mai încălzit. Înverșunat. Nervos. Știu că la momentul la care voi spune (striga…) “Bogdan, gata, au trecut minutele!” va fi atât de pornit să marcheze încă cel puțin 50 de goluri încât nu-mi va ierta (iar) îndrăzneala de-a-l fi oprit fix când era pe val. Intru în sufragerie și… prind mingea. Se uită la mine de parcă ar vrea să mă transforme în stană de piatră. Definitiv. Și încep să joc, cu mingea la picior mă îndrept spre poartă. Stana de piatră devine brusc zeiţa lui, Pygmalion e fericit, mă urmărește să ia mingea (o, dar e abil ăsta micu!), așa că… o iau cu mâna și arunc. Gooool!! “Ba nu, nu e voie așa, maaaami nu e voie așa aaaaaaa aaaaaaa aaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!” (ok, acum știu toţi oamenii pe o rază de x km că ceva nu e voie așa). A, nu e voie? Nu-i bai. Reluăm, îl las să se bucure un pic de minge, apoi o iau și sub privirea lui stupefiată (“asta tot n-a-nţeles?!”) mi-o bag sub tricou. Dau să intru pe poartă dar sunt urmărită, se aruncă pe mine, copilul joacă acum rugby… cu o femeie însărcinată care ţipă “Bogdan, am bebe în burtă, trebuie să mă lași să marchez, așa se face cu femeile-nsărcinate!!!”. Râd, ne tăvălim pe linia porţii, eu ţip, el și mai tare, printre râsete îi comunic că gata, i-a expirat timpul, dar oprește-te acum dacă poţi. Încă o repriză cu femeia însărcinată.

***

“Ce e?” Așa mă întreabă copilul cel mare când face câte o tâmpenie. Se uită fix în ochii mei și dă drumul întrebării. Calm. Sfidător. Apăsat. “CE E?” De obicei îi spun “nimic” și-mi văd de treaba mea, știu că după ce va sta o vreme și se va gândi (a se citi “înmuia”), va veni să vorbim. Bun. Și se nimeri să-i scap o figurină abia meșterită pe jos. Mă uit în jos, la el, el încă pe jos… și când ridică ochii îl fixez și-l intreb “Ce e?” Calm. Sfidător. Apăsat. … Face o pauză. Și începem amândoi să râdem, râs din acela de necontrolat.

Trei teste simple pentru cei care își doresc copii dar nu știu dacă sunt pregătiţi să îi facă

Testul “oaza din deșertul fără oaze”:

Se ia un ceas și se pune să sune din oră în oră. În cel mai bun caz. Să sune din cel puțin oră în oră zi și noapte, dar nu pentru o zi și o noapte, ci pentru o săptămână. Pentru început. Iar de fiecare dată când sună, cel care îl aude nu se poate culca mai departe sau să-și vadă de treaba în care se găsea prins, ci trebuie să facă un lucru diametral opus. Dacă mergea prin deșert, acum trebuie să înoate. Nu are importanţă cât de departe e prima oază. La sfârșitul săptămânii cei care reușesc să-și aducă aminte ce au mâncat la masa precedentă vor încerca să-și aducă aminte si ultimul vis care a fost format dintr-o succesiune de cel puțin două imagini. Se poate? Ok. Dacă da, se va seta ceasul pentru încă o săptămână, dar de data asta cu intervale razna. Ceasul va suna la un sfert de oră, la o oră și patru minute, peste alte trei minute, peste alte patruzeci, peste unul. Cei care în continuare pot să-și amintească ce au mâncat (cu cinci minute înainte) și care au reușit să facă un duș care să nu presupună să iasă din baie înainte să fi apucat să-și fi scos primul articol articol de îmbrăcăminte, pot continua experimentul. Pentru rezultate sigure, minim trei ani.

Testul “vezi cum e să trăiești în prelungirea unui pahar cu apă”:

Cum era chestia aceea, că e floare la ureche să ţii un pahar plin cu apă cinci minute în mâna dar să te plimbi cu el o oră întreaga e piatră de-ncercare? Bine. Se ia paharul cu apă și se ţine în mâna în timp ce se bat ouăle pentru omletă, se schimbă canale la tv, se învârt clătite, se plivesc straturi, se spală dinţii, se plimbă câinele, se pun sacoșe cu cumpărături în portbagaj, se piaptănă părul de o sută de ori așa cum ne-au învăţat bunicile noastre, se face duș într-un minut (se poate să oprească cineva alarma aia?), se citește o carte (ei, l-ai vărsat, umple-l repede la loc și pune cartea pe calorifer și ia-o când sună cam pentru a patra oară alarma) și mai ales când se doarme. Se va dormi cu mâna pe pahar deoarece paharului nu-i place să stea singur, dacă luni la rând a stat într-o cutie acum mâna care-l ţine trebuie să fie cu mult mai mult decât banala cutie, așadar cel puțin plină de energie (da, exact, tocmai pentru că e noapte), versatilă, catifelată, etc și tot așa mai departe. (Testul va continua pe parcursul a tot cel puțin trei ani.)

Testul “oala sub presiune”:

Faci mâncare o săptămână pentru oameni care de fiecare dată vin înfometați și tot de fiecare dată sunt nemulţumiţi de ce le dai. Și nu-i poţi lăsa flămânzi. Cum-necum, la sfârșitul mesei trebuie să-i ai fericiţi și cu burta plină. Și a, trebuie să le servești nu trei mese pe zi ci trei mese și două gustări si uneori și o gustărică la culcare și mesele trebuie să fie variate și concepute în așa fel încât să nu conţină pesticide, organisme modificate genetic, conservanţi și acopere toată gama de vitamine și minerale în dozele zilnice recomandate. A nu se depăși și a nu se folosi recipiente de plastic.

Cele trei teste pot fi trecute doar cumulativ și cumulate cu alte cel puțin patru.

(d-ale carnavalului)

Masa de prânz. Eu o pregătesc, cei mici se joacă. Unul dintre ei, de fapt, pentru că celălalt mă chiţăie. “Maaaami, unde-i tubuleţul meu de ciocolată, zi-mi unde e! Vreau să mănânc acum!” Îi spun că în primul rând nu știu și în al doilea rând nu i i l-aș da înainte de masă. Eu tai morcov, el smiorcăie. Trec la ţelină, el smiorcăie. Păstăile. Smiorcăială. Verdeaţa. Smio… îi spun că a mâncat-o pe toată. Face ochii mari. “Baaa nuuuuu, n-am mâncat-o, mai aveam TREI!” (accentuează). Și pentru că eu îmi văd de verdeață, se apropie și în timp ce cu o mână își șterge împărătește nasul, cu cealaltă îmi arată trei. Degetul mic și cel mare strânse, cele din mijloc precum un trident. “Veeezi, mai am trei”. Îi zic că eu văd doar trei degete. Încercarea mea de-a-l debusola nu-l deconcertează, el știe doar că vrea ciocolată și că mai are trei. “La masă”. Se conformează printre alte smiorcăieli. Ia o gură de mâncare, întreabă dacă acum poate primi ciocolata. “Nu”. “Baa vreaaau!” Mai ia câteva guri. Grăbit, să încheie odată supliciul și să-și primească acele trei ciocolăţele de care mai știe (doar) el. “Acum?” “Acum.” “Unde sunt?” “Unde le-ai pus, bănuiesc.” Pleacă să le caute. Se întoarce. Nu sunt. (știu că nu sunt, ambalajul l-am aruncat mai devreme eu). Îi comunic (abia acum, crezând că abil, dar se va vedea în continuare cât de ineficient) că ambalajul de MINE găsit, în SUFRAGERIE pe jos, e la gunoi. Și că era gol. Nu se poate. Nu mă crede. Îi spun că n-are încotro. Ba are. Apelează la tânguieli. Mestec o minunată gură de mâncărică de păstăi și mă gândesc că pot alege calea cea lungă sau … o pot scurta căutând în gunoi. În faţa evidenţei va renunţa, nu am îndoieli. Mestecând o nouă gură din minunata mâncare pornesc, cu el aproape lipit de mine și anticipând cu bucurie momentul în care-și va găsi comoara (-n gunoi…). (Nu se va sfii s-o mănânce, pot paria și casa pe el.) Scobesc atent printre coji de banană, resturi de legume. Și ce-o mai fi prin gunoi. El e și mai atent. Atent ca nu cumva să ratez vreun rest. Vrea să i le prezint pe toate, mă disciplinează de parcă aș încerca să-l înșel. “Acolo?” “Nu, nu, e.” Într-un final, e. Gol, bineînţeles. Nu se poate. El a lăsat trei bombonele în el. Îi spun că nu a lăsat. Și că totuși aș vrea să mănânc și eu. Insistă. Îi spun să caute prin sugragerie, pentru că în gunoi s-a convins că e doar ambalajul. Gol. Caută, vine înapoi, smiorcăie, iar pleacă, se mai gândește, pentru că dacă el știe că erau trei… ERAU TREI. Eu îl suspectez pe cel mare, “Le-ai mâncat tu?” “Nu, nu eu.” Nici eu. Dar din pământ din piatră seacă, trebuie să apară trei. “Mami, poate ai pus cutia sus?” (locul unde ei știu că ascund – abil… – dulciuri de ei). “N-am pus-o.” “Mă ridici să văd?” “Cuvântul magic?” (… e încurcat) “Abracadabra?” (râd) “Te rog.” Cel mare clarifică, doct: “Sunt două cuvinte.” (nţ, nţ, i-ai vrut în orice clipă atenţi?) Îl ridic pe cel mic, scobește prin cutie, în fracţiuni de secundă e nemulţumit, înciudat, in denial, plin de speranţă (ultimul colţ) și brusc luminos: “Maaaami, dă-mi paloșul să mă joc!!” … “paloșul” fiind tocătorul de vinete, ascuns și acela de ei.

Ciocolata? Consecvenţa? A, sunt două cuvinte, pardon.

(… iar mama ar fi râs)

Ca la fiecare început de lună, săptămână, zi și moment când efectiv se întâmplă să… (una din cele de mai jos), am redecis să:

– când mâncăm, doar mâncăm. Nu ne scărpinăm (singura excepție, în nas, pentru că, na, și de acolo mâncăm), nu ne suim pe masă, nu sărim de pe scaun, nu aducem jucării ca să le hrănim cu voia sau fără voia lor și nici nu folosim pe post de tacâmuri beţele aduse de afară;

– meciurile de fotbal și baschet din sufragerie se limitează la 15 minute și nu până se trece prin perete. Și prin următorul, la fel.

– pentru fiecare jucărie nouă, renunţăm la una din stoc. (Mami, mami, eu renunţ la toate acum, asta câte înseamnă că luăm???)

– nu cumpărăm mâncare din supermarket, ci doar INGREDIENTE pentru mâncare. Și nu, Bonibon nu e mâncare. Și nici ingredient.

– ne lăsăm părul (și) mai lung. Pentru clarviziune, comunicare telepatică, citirea gândurilor. Pe când Star Wars 8?

– când mergem la cumpărături, chiar avem sacoșele la noi. Și listele. Pe care am notat ingrediente, mâncare și Bonibon.

– ne controlăm. Nu ne e foame pentru că pur și simplu vedem ingrediente (mâncare și Bonibon).

– după ce desfacem ceva ce are ambalaj (o jucărie sau ingredientul Bonibon), ducem ambalajul la gunoi. Și nu, sertarul de șosete al mamei unde de obicei lăsăm linguri cu miere și cotoare de măr NU e gunoi.

– la cumpărături mergem cu SACOȘE ȘI LISTE și nu cu jucării pe-care-să-le-uităm-acolo-și-să-ne-întoarcem-după-ele la noi.

***

A, si-o poză de la un meci. Varul atunci plesnit în acest moment în care eu scriu nu prea mai e.

20160313_114225__1459503956_109.166.134.245