O idee de-a mea

Care inițial mi s-a părut genială, așa cum mi se par toate ideile mele, inițial. “Băieţi, facem apă verde?”, “Daaaa!!” – deși habar nu au ce îmi trece prin cap, ar putea fi orice, de la o limonadă cu spirulina și până la a aduce sticle cu apă amestecată cu mătasea broaștei din parc. Și iau tubul de colorant alimentar și le spun să-și toarne în cadă până ajung la nuanţa care le place. Nu se ajunge la acea nuanţă de verde-furtună pe care intuiesc c-o doreau, dar avem apă verde-brotac. Și încep să le vină idei. Geniale, la fel cum sunt și ale mele. Punem și galben! Punem. Și facem o mlaștină! (… da, sigur, turnăm și pământ în ea) Și cumpărăm și colorant roșu și facem baia trolilor, cu sânge și tot felul de chestii plutind prin ea!! (oooo, daa, baia trolilor! Și s-o chemăm și pe Elisabeta Bathory, normal).

Va urma. Potopul, exact.

Trei esee pe care mi-a plăcut să le scriu, pentru că…

… îmi plac copiii mei. Mult. Enorm. Și pentru că îmi place să scriu despre ei. Trei esee pe temă dată pe care am avut bucuria să mi le citească și aprecieze… ei bine da, chiar ea, Patricia Wallner!

December 14th, 2016

The Mind of the Child

– an essay –

My 6 year old son enters the supermarket, heads towards the fruit area, picks a fruits-and-vegetables bag and begins to choose oranges. Slightly squeezes them, looks carefully at their peel. Are they ripe, are they too ripe? With a bag full of oranges he goes to the weighing scale, puts it on, presses the right image, waits for the label to be printed, takes it and sticks it on the bag. Puts the bag into the grocery shopping cart and while taking out the groceries list that he himself, in capital letters, has written, pushes the cart and walks by my side to the local fruits area. Once we’ll get home I know he’ll take the groceries out and put the fruits in the fruit baskets that we keep by the window. In the past six years, he had constructed his physical, functional and biological independence.

My 3 year old son is in a playful disposition. Walks to the fruit baskets, takes out an orange, says ‘Look out, mom!’ and throws it at the ceiling. Then runs to the place where the orange has landed, stoops to pick it, stands back up, laughs, kicks it. His gross motor skills have been perfected to the point of … no return, I think as I happily watch him.

My 2 year old son comes into the kitchen, grasps an orange with his whole hand and opens the juicer’s lid. We sit together at the table, peel the orange and put slices on a plate. We’ll slowly insert them into the mouth of the cold press juicer. He chooses a straw and takes a mouthful of juice. Frowns. Yes, I know, the oranges we had today were not as sweet as usual. He is the unconscious creator perfecting his fine motor skills. Along with his taste preferences…

My 18 months old baby boy points at an orange and says “po-co-ca-la”. I look at him in awe because all of a sudden everything makes sense. That “co-co” that he used for announcing me that he wants his orange juice or that we were passing by the fruit area in the supermarket starts to resemble the conventional “portocala”. These days is all about language and it sounds wonderful.

My exclusively breastfed 6 months baby is now ready for diversification. Or at least so I’ve read and today it’s the big day. With a small glass and a teaspoon I approach his chair and while he babbles at me and makes all these funny faces, I try to dismiss all the annoying questions in my suddenly irrational mind. “What if he does not like it? What if I try another day and he still does not like it? What if he’ll never like anything I give him? What if I’ll have to breastfeed him for my entire life?” And as I continue to ask myself all these questions my boy opens his mouth, takes his first teaspoon of juice, pauses for a second and looks at me as if questioning if I am going to forever remain dumbstruck or if I am going to feed him that thing that tastes interesting. He is sensorially absorbing information. The kind of information that stays with you no matter what.

***

December 15th, 2016

The Importance of Movement

– an essay –

This is the preamble of a letter to my unborn or very recently born daughters-in-law. Or to my somewhat long ago born daughters-in-law, supposing my sons will fall in love and marry women that are older than them. And the things I want to pass on to you are of much importance to me because, you see, they concern my future grandchildren whom I already adore!

So, my dearest, please allow me to tell you that from the moment my son’s and your baby is born, you’ll have to be aware of the beautiful challenge that he or she will represent, you’ll have to anticipate their needs, sense the time they are prepared to move to another stage of development and carefully adapt and prepare the environment that will help them harmoniously and joyously grow.

But first things first, so I’ll start by advising you to never underestimate the importance of a natural birth (even if by the time you’ll read this doctors will prescribe C-sections by default and I, your annoying mother-in-law, have underwent two C-sections myself… but boy was that husband of yours a handsome, spectacular, giant 4600 grams baby boy!), because natural birth is the first major aid in helping babies establish their body scheme, which I hope you already know what it means and are not searching it on the Internet as you are, hopefully, reading this… (but anyway I’ll give you a hint, it’s what helps human beings understand where their bodies begin and end and, in time, through parents’ and grandparents’ love and care, leads to the ability to move through the environment safely, confidently and… joyously – I really feel the need to add!). And once you have completed the birth naturally, or through a C-section if that was best thought, do go for natural feeding, because breast feeding (and I’ve done it, soon after my each C-section, it wonderfully worked!) will make the baby feel loved. Totally, completely, absolutely loved. And if this isn’t enough reason and you’ll find yourself confused in a world that offers a zillion varieties of powder milk and adds promoting the miracles they make, please rely on this piece of information that all mothers should have. Best food to produce myelin is breast milk. And myelin is that fatty white substance that surrounds the axon of the nerve cells, forming a layer that is ESSENTIAL for the best functioning of the nervous system. And it’s by the descent of the myelin from head to those cute little toes and by its movement from the inside to the outside that my gorgeous grandson or granddaughter will hold their head, their shoulders, will reach out for a toy or my nose, will roll, sit, slither, crawl and this happenings will bring along that beautiful moment of functional independence where he or she will be able to walk to the table and pour a glass of water just to keep their little body properly hydrated while climbing on top of your closet in order to reach for that precious artefact that I will offer you when we shall first meet, secretly wondering if you will throw it away that very same special day…

– to be continued –

***

December 18th, 2016

The Adult as a Role Model

– an essay –

Today it’s December 18th, 2016. Exactly four years ago, by the time I’m typing these words, my elder son was being injected his third insulin shot. He was three years and eight months old and had been diagnosed with Type 1 diabetes. One week later, he and his dad came back from the hospital, with dark circles around their eyes and with these all of a sudden long, very thin and almost translucent arms. Watching them play with a solar system toy that I had bought for Christmas seemed so surreal that I kept turning my eyes towards the baby boy that I was breastfeeding. My son’s younger brother. A six months old little being that happily looked me in the eyes giving me strength to cope with… what was it? … the thought that everything was going to be different. And it was different, for a while. We decided that the kids and I will move for a while to the small city were I was born. It was eight hours away from Bucharest and my children were going to see their dad only on weekends, but there they would breath fresh air, eat the best of food, live in a big house with a huge garden and my strict grandma could impose a routine that was now more than ever needed. And, last but not least, it was the place where I hoped I could pull myself together. I had to model strength. And optimism. Do everything as if those four insulin shots a day represent nothing more than a simple routine, something like brushing his teeth or me changing his brother’s diapers. Things were falling apart but it was the time to prove that I can pull everything through. And do it graciously. We went skying, we went sledding, we built snow men, we shoveled snow. And when he was sleeping I used to read Cousens’ books and any other thing that I hoped would help me offer him a life with less insulin. And as spring came in, we moved back to Bucharest where we started to attend nutrition courses and we bought a dehydrator and all those strange looking and smelling ingredients that were going to become a colorful and replenishing alternative to what we were raised to believe that it represents eating. I learned to do kale chips and paradisiac tasting smoothies and sugar-free, diary-free chocolate and biscuits. Before turning five, my son knew what mesquite and turmeric and lucuma were and how to use them. And I learned to do something that I thought I’d never learn. Bread. Good, tasty home-made bread to replace that 100-ingredients-fluffy-GMOwheat-sweet-tasting-supermarket-bread that we used to love.

He grows beautifully. And he lives a life that is not different in the sense that I feared. He eats anniversary cakes at his friends’ birthdays and he totally likes pizza and has his share of lollipops while at school, but he also adores his fresh juices and almonds and home-made goodies. He’s into sports, outdoor activities, he laughs a lot, reads a lot, plays a lot. He’ll soon turn eight and perfectly knows what a healthy, balanced lifestyle involves.

Cu ce exemple ne creștem copiii?

Parcă nu mă mai satur să caut amănunte despre Lindbergh și primul zbor transatlantic și să le povestesc băieţilor despre monoplanul atât de plin de combustibil încât abia s-a putut ridica de la sol, despre începutul cu stângul în firele de telegraf agăţate când cu greu s-a pornit, despre carliga° care avea doar ferestre laterale, despre ce înseamnă un periscop și să-i fac să-și imagineze cam cum ar arăta un zbor în care pilotul trebuie să stea treaz ore în șir pentru că nu e nimeni să-l înlocuiască. Sau trebuie să ghicească direcţia vântului după mișcarea valurilor. Apoi despre ceaţă, despre gheaţa de pe aripi. Să le povestesc despre a face ceva ce nimeni n-a mai făcut. Un temerar și o călătorie impresionantă. La fel cum e cea despre care s-a nimerit să citesc chiar azi dimineaţă: primul zbor în jurul pământului într-o navă care funcţionează pe bază de… soare. O misiune pentru promovarea energiei regenerabile și în care s-au traversat, citez în continuare, patru continente, trei mări si două oceane. Și în care s-a stabilit un record de 118 ore de zbor solo neîntrerupt. Un record pe lângă altele 18 și un exerciţiu de voinţă și încredere încheiat cu niște cuvinte simple. Cuvinte pe care oricine, de la un copil până la… nu știu, chiar și un îndrăgostit, să zicem, (chiar și unul care a ajuns la Tolle sau Nuţă), își dorește să le audă: “The future is clean. The future is you.”

° (later edit) Și dacă tot le-am explicat băieţilor ce înseamnă periscop poate explic și ce înseamnă o “carligă”, n…nu?

Conducta spartă

Am un copil care la 4 ani fără câteva zile se dezbracă și se îmbracă singur din cap până-n picioare și unul care a învăţat abia pe la 6 și jumătate. În același timp, copilul care abia după 6 a priceput cum stă treaba cu hainele, la un an și un pic, știa alfabetul. Arată-mi A. Și-mi arăta. L. Îmi arăta. X. D. etc. Tot alfabetul. Copil care a mers de la 9 luni și apoi rostea fără probleme tongue twisters la doi și un pic. Dar care nu făcea puzzle. Nici pe la 5 ani. Spre deosebire de celălalt, care se lupta cu cele de 100 de piese de dinainte de-a-i ieși prima măsea. Și am un copil drăgăstos și unul pe care dacă-l pup pe obraz, îmi cere să mă uit în altă direcţie (Mami, uite … – ceva, orice) pentru a se șterge. Delicat, se gândeste să nu mă rănească. Așa e dragostea la el. Și luându-i pe fiecare cum sunt și fiind mai mult decât sigură pe mine că-i iau perfect cum îi iau, m-am trezit lăudându-l pe cel mic pentru o faptă bună. Una dintre cele din care cel mare face zilnic. Dar lăudând de parcă în toată viaţa mea nu mai pomenisem asemenea faptă și nici că urma să mai pomenesc. Și… surpriză. Iată-mi copilul cel mare izbucnind cum nu l-am văzut niciodată. Doar și el face. Și la fel cum face a făcut și alt lucru. Și altă dată. Și la fel cum cel mic se așează pe tron o dată la trei zile și eu îi cânt osanale, el merge zilnic. Și el se îmbracă singur. Și el face puzzle-uri complicate. Și el nu mănâncă doar mere, ci și alte fructe. Și se spală pe dinţi fără să-l trimit eu. Și duce trotinetele la lift. Și-mi scrie listele pentru cumpărături. Și pune și produsele în coș. Pentru că EL știe unde sunt. Și pe el nu-l duc dimineaţa în braţe la masă. Și nu-l ţin nici seara la culcare. Și cu el nu râd când spune că “se răsturnă” în loc de “răstoarnă”. Nu, nu râd. Pe el, când a spus ceva alandala, l-am corectat. Mereu. Pe el l-am vrut doar perfect. Însă cu el râd când cel mic doarme la masă, cu el fac gluma “hai să-i punem piper în lapte”. Și lui îi spun că-i bărbatul casei când administrează plecările, venirile, intrările în lift, ieșirile. Și dimineaţa, înainte să-l depun la masă pe cel mic, cu el dau pagina la calendar și-i explic vorba de înţelepciune chinezească. Și, în termeni medicali, lui îi explic de ce sar într-un picior de bucurie când cel mic își ia la subraţ veșnicul catalog lego și, cam o dată la trei zile, se îndreaptă spre zona unde merg singuri împărații. Doar că eu merg cu el. Și cânt osanalele. Nu contează. Pentru cel mic mă bucur o dată la trei zile și-l laud următoarele trei, pe el… niciodată. Nu fac un eveniment din faptul că el când își ia catalogul lego mai și citește de la lego duplo până la lego technic, “exact ca-n realitate”. Și da, nu fac. Pentru că eu cu el am o altfel de relaţie. Specială. Ne înţelegem peste capul celui mic, avem glumele noastre, privirile noastre, proverbele chinezești, listele lungi de cuvinte, enciclopedia, acum că-l duc în braţe pe cel mic la masă (și că m-aș așeza și eu cu el numai ca să-i mai simt corpușorul acela mic și încărcat de somn aproape și să-i văd tot de-aproape obrajii bucălaţi și genele lungi și pleoapele acelea care se deschid cu greu, abia dupa ce guriţa spune răsfăţat și prelung “maaaami… adzi avem iapte cu ţeiale? (lapte cu cereale)”) chiar mai contează? Da, contează. A trebuit însă să-l văd stând în pragul ușii de la baie, ţipând la mine toate lucrurile pe care ȘI EL le face, mai bine, mai des, mai fără să i se ceară, din nou peste capul celui mic (așa cum procedăm noi, ca iniţiaţii, în relaţia noastră atât de specială) pe care oricum când are catalogul în braţe nimic nu-l mai interesează, ca să pricep eu că faptul că ne facem cu ochiul, că avem un fel anume de-a ne zâmbi, că-l bat cu mâna pe spate, încurajator sau cu recunoștință, ca pe-un om mare, că împărtășim aceeași nevoie pentru același gen de lucruri, nu înseamnă că nu are și el nevoie de laude SIMPLE. COPILĂREȘTI. De pupăceală. Chiar dacă o să se steargă. Că are nevoie de toate lucrurile mărunte. Și am priceput la zeci de minute (și ani, din câte se pare…) distanţă, după ce epuizasem toată matematica replicilor și-a explicaţiilor, punctual, pentru fiecare reproș i-am dat dovada a cât îmi pasă, când, năucită, m-am ridicat din înţepeneala de pe marginea căzii și l-am luat în braţe. Așa cum ai lua un animal. Nu ai cuvinte de niciun fel, poţi doar să-l lași să simtă că-ţi aliniezi inima la aceeași bătaie. Și lacrimile la aceeași conductă spartă.

(concluzii obţinute prin presare la rece)

I’ll take sweet, any day over sour, 

Mouth-watering pastries depend on the flour. 

Dessert usually comes, at the end of the meal, 

Sugary sensations, the taste is surreal.

Belgian chocolate truffle cake,

Cures every single, emotional ache. 

Some may say, it’s a bit too rich, 

I’m in love, I’ll never switch.

(AnitaPoems.com)

D’ale carnavalului, continuare

Stăm la masă. Copiii au fiecare câte un pahar cu suc, fiecare cu pai. Și aud: “Mami, îmi dai tu paiul?” Mă uit la pahar, are pai. Îl întreb ce alt pai. “Paiul spre gură, mami.” Și totul capătă sens. Vârful paiului e îndreptat spre cealaltă parte a casei. Și-i e greu să întindă o mâna ca să-l întoarcă. Maaaare-i grădina… iar bărbatul femeii prăpăstioase din povestea cu drobul de sare s-ar fi bucurat de reconfirmări trecând și pe la noi.

Alt episod: “Vă fac pâinea prăjită sau o las așa?” Cel mare: “Mie așa. Durează mai mult să o mestec dacă e tare.” Și-apoi va fi prea obosit ca să-și mai întoarcă și paiul. Normal.

Episod cu încălţarea. Încălţarea se face folosind încălţător. Nu din respect pentru încălțăminte ci ca să nu se pună problema șireturilor. Mai nou, nu se mai pune nici problema ariciului, pentru orice fel de încălțăminte se folosește încălţător. Acum nu se mai pune nicio problemă. Deloc.

Tăierea unghiilor. Tai la un picior și aștept copilul să se repoziționeze în spațiu pentru a mi-l da și pe al doilea. Dar nu. Vrea să mă mut eu în zona celuilalt picior. Stă precum acele de la ceas când arată 2 fără 20, cu un supererou ţintuit pe podea iar fixarea unei pelerine e muncă migăloasă și nu permite alte mișcări. Fiind cu șiret. Aici mâinile își fac treaba cu aplicaţiune. Și nici gând de încălţător.

Trimite tata cozonac. “Cozonac de la bunicu’, cozonac de la bunicu’!!” Și vin amandoi val-vârtej, parcă văd un banc de piranha ce va devora cozonacul înainte s-apuc să mă uit la el. Dar nu. Val-vârtejul celui mare se transformă în luarea tacticoasă a unei furculiţe și… așteptare cu felia în faţă. “Ce aștepţi? Și ce faci cu furculița?” “Taie-mi te rog bucăţi. Le mănânc cu furculiţa ca să nu mă mai spăl pe mâini.” Compresă. Bisturiu. Pensă Kocher. Foarfecă Lister. Închideți pacientul în locul meu, vă rog.

În prezenţa, în absenţa

FOT5557__1465557632_109.166.134.67

În această primă imagine, copilul meu urmărește atent, concentrat, serios, impresionat, imperturbabil, (și așa mai departe, adjective-adverbe-superlativizante), executarea de corpuri geometrice de către doi colegi. În prezenţa învăţătoarei.

20160610_135055__1465557658_109.166.134.67În această a doua imagine copilul meu nu se vede pentru că, anticipând, n-a acceptat să-l transform în model (subiect de glume) pentru eternitate, dar pornind de la imaginea colegului de clasă împreună cu care preschimbaseră șerveţele umede în ochelari-hologramă pentru a alerga prin clasă, peste scaune și bănci, cu vederea înceţoșată (de ce să fie simplu când poate fi cel puţin complicat?), se construiește una în care se suprapun “două perechi de ochelari hologramă”, o banderolă de Rambo, o cască de Captain America, se continuă cu o pelerină de super-erou… și gata rezerva de șerveţele a clasei. În absenţa învăţătoarei.

Cum se confecționează un ceas care să arate mereu doar timpul potrivit? 

În trei pași:

1. Se taie un cerc dintr-o bucată de carton, folosind pentru desenarea lui o farfurie sau un compas. Iar pentru tăiere, o foarfecă. Și un antialergic pentru sensibilitatea la senzaţia aceea infernală pe care numai cartonul tăiat sau piersicile necurăţate de coajă o pot da.

2. Folosind un echer sau o riglă, se punctează orele principale, nord – sud – vest – est, apoi cele teoretic ne-principale. Eu am alternat culori. Apoi, cu aproximaţie, se punctează minutele dintre cifrele desenate. Adică să fie câte 5, dar nu neapărat la distanţe milimetric egale. Sau neapărat, dacă se lucrează sub supravegherea unui copil care are ochi de controlor de calitate.

3. Prinderea. Ei bine aici m-am surprins pe mine însămi cu o idee pe care eu o consider un einstein-ism pur. Am prins acele ceasului trecând prin ele și prin doi nasturi (unul pe faţă, unul pe spatele cadranului) aţă de cusut. Mișcarea are o precizie elveţiană iar rezultatul este nemaipomenit de drăguţ. (Cum adică “ba nu”?)

20160607_093653~2__1465403965_109.166.128.7620160607_094714~2~2__1465403995_109.166.128.76

Neunundneunzig Luftballons

Viaţa căpitanului Kirk este în acest moment compusă din aceeași doi copii și același ceas, dar ceas care nu mai sună așa: ora 6,30 – trezire, 7,30 – plecare, 11,30 – a doua plecare, 14,30 – culcare, 17 – trezire si a treia plecare, 21 – Micuţa carte a junglei, 22 – culcare iar printre cele enumerate tot restul de viaţă-administrare, ci așa: 5:30 – trezire, 5,35 – TREZIRE (Kirk nu poate nici să-și deschidă pleoapele), 5,40 – TREZIREA!!!! (Kirk este complet înțepenit și se roagă să fie vineri sau joi, te rog, doamne!), 5,45 – Kirk se autoextrage din pat și oprește alarma, mic dejun și pregătit patru bagaje (Kirk, copiii căpitanului, aikido/fotbal sau “maaami, azi pot lua la mine ursul cel mare?”), 7,10 – plecare, … …. …. … (un interval în care căpitanul nu mai știe dacă trăiește sau dacă visează), 17 – plecare după copii, 18 – antrenament copii și timp pentru căpitan să comprime într-o oră verificare de mesaje, citit pe diagonală (sin. primul și ultimul rând, “Bună ziua” și “O zi cât mai frumoasă!”), tentative de scris și planuri pentru o altă viaţă. Bun. Și în tot acest amalgam în care nu se mai disting zilele între ele (e vineri deja?) are we there yet?, are we there yet?, are we there yet? are we there yet?) și nici trotinetele copiilor și nici căștile lor și nici bagajele lor (mami, de ce-am avut eu azi la școală ursul cel mare?) și nici măcar copiii între ei (dar nu, încă n-a sunat vreo educatoare să-ntrebe ce caută printre copii de grupa mijlocie unul c-un cap mai mare și nici învățătoarea să reclame un copil care nu se vede din bancă) azi am primit cadou și două baloane. “Le vreţi sau le lăsăm? (… îi întreb, dându-mi o șansă) Mai avem și acasă!” (ba nu, nu mai avem și știu că știu și ei și ei știu că știu și eu), bineînțeles că le vor și la fel de bineînțeles că oprim să mai luăm și apă (“mami, mi-e sete, ia o sticlă maaare!”) și dacă luăm apă luăm și încă cinci-șase chestii și le bag pe toate în sacul cu echipamente unde au intrat și cele două baloane umflate dintre care … unul … se sparge… “Al cui e?!” chiţăie copilul cel mic. “Al lui Bogdan!!”, răspund dintr-o respiraţie. Bogdan e complet dezinteresat (după ce a fost foarte interesat să le adăugăm la bagaje), cel cu chiţăiala se relaxează. (Și-acum mai am o jumătate de oră la dispoziţie în care ori să produc un balon verde, ori să-l vopsesc pe cel albastru, ori să inventez o explicaţie la explicaţie la explicaţie la explicaţie adunat cu infinit și înmulțit cu infinit în perioadă.)