“going primitive”, ta-daaam!

Consider că până la acest moment am făcut trei lucruri importante pentru copiii mei. Unu, că îi încurajez să facă ceea ce vor (desigur, atâta timp cât asta nu presupune să-mi transforme deshidratorul în mașină de spălat), doi, că i-am învătat ce înseamnă să mănânce sănătos (chit că amândoi știu exact ce gust are iaurtul Danone cu Darth Vader sau Yoda pe ambalaj) și trei, că ferindu-mă de bone și alte ajutoare au crescut foarte legaţi unul de celălalt. Vrând-nevrând au fost non-stop împreună iar din asta a rezultat o relaţie cum puţini părinți pot spune despre copiii lor că au.

Bun. Și dacă mi-am propus să ajung la lucruri importante făcute pentru ei măcar câte să pot număra pe degetele de la o mână, am trecut la numărul patru gustul pentru natură. Fiind prima generaţie născută intre betoane există riscul să nu-și mai dorească să iasă dintre ele, dacă doar asta vor vedea în majoritatea timpului, nu-i așa? Așa-i. Deci am purces la scormonit internetul în căutarea cortului perfect, a saltelelor perfecte si a sacilor de dormit perfecţi. Iar după aproape două ore de asimilat detalii tehnice și făcut comparaţii am sfârșit prin a comanda nu ceea ce era perfect, ci ceea ce se găsea în stoc la magazinele online. Iar azi a venit și comanda. Bucurie mare, emoţii, preiau pachetele, mă uit la ceea ce am intuit că trebuie să fie cortul și îl desfac (așa am citit pe site-urile de camping că se face, îl desfaci de acasă și te familiarizezi cu el, nu dai lupta când ești deja terminat de la drum și cărăratul bagajelor!) gândindu-mă că la cât de mic e sigur mi-au încurcat comanda (cort de 3 pers., cu spaţiu de depozitare și un mic acoperiș) și am unul de o persoană, una anorexică chiar. N-a fost așa, normal, a fost cortul ales și atât de mare încât acum am toată sufrageria plină cu el.

De-acum rămâne să văd unde mergem. Și cum mă voi descurca. Dar cum timpul a dovedit că absorb teorie cu o precizie de 100% și că o pot pune în practică într-un procent egal (hai, de 98%, de dragul sincerității), mă îndoiesc că va urma să povestesc pe aici cum am ajuns în camping și mi-am dat seama că am cumpărat saltele gonflabile dar pompă nu am comandat (iată de unde se scade un procent) și că nu am nici ciocan pentru a bate cuiele (…) și că nici beţe de rezervă nu am și nici soluţie de ţântari și nici baterii pentru lanterne și… dușul unde îl fac?

20150717_141328__1437136871_109.166.129.243 20150717_141627__1437136920_109.166.129.243 20150717_142426__1437136954_109.166.129.243

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

La vie en ro(se)

Franța.

În acest moment, trei apropiați de-ai mei sunt ori în Franța, ori cu plan de plecare. Cu un plan de relocare, mai precis!

1. Bunica. Bunica mea cea activă. E acum în Franța. Și nu, nu pornită în vreun city-break in Paris pentru că deh, vârsta nu-i permite să stea departe de casă mai mult timp, ci e în Franța pentru o lună și jumătate! Pe undeva pe lângă Paris, într-un orășel cochet, la o amică de ei (da, bunica mea are amice și amici!). Se plimbă, vizitează, fac shopping, gătesc, se relaxează. La vie en rose.

2. Un amic. Mă refer acum la un amic de-al meu, nu de-al bunicii. Amic care e chiar acum în Paris, doar că în interes de serviciu. Deci aș putea spune că nu-i prea câștigat… Dar chiar și așa, tot respiră aerul fermecat!

3. Cyfer. Călin Cyfer. The blues man. Frugivorul. Călătorul. Începând cu 1 octombrie, va locui în Franța. Dar nu oriunde în Franța, ci… în sud. Visul tuturor boemilor. Și-al meu. Când voi crește mare.

N-are sens să visez acum la cum ar fi să-mi fac un sejur prelungit (la nesfârșit!) în Paris, nu cred că m-aș putea îmbiba de cultură, istorie și romantism cu doi copii ce-s precum argintul viu, poate doar să-i duc pe ei la Disneyland și să mă întorc să-i iau… peste vreo câțiva ani, după ce voi fi bătut fiecare stradă și vizitat fiecare colțișor! Un fel de win-win. Desigur, absurd și complet nefezabil.

Deci ce-mi rămâne să fac e să iau în calcul variante de lipsite de provocare, precum Baile Felix, într-o variantă cu loc-de-joacă-pentru-copii-internet-wireless-plata-cu-cardul-echitație-fermă-foișor (hai că nu sună chiar atât de rău!) sau și mai bine, Baile 1 Mai, să facem chestii simple, de relaxare, cam cum ar fi pentru… pensionari. :-D

Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…

Chipurile la mare, la soare…

Dimineața, devreme.

– … neața… Ce faci așa, cu noapte-n cap?

– Încerc să fac o rezervare.

– Ce cauți?

- Last minute holidays.

– …

– Turcia. Noi n-am fost niciodată în vacanta in Turcia... Verifici tu pașapoartele?

… (verific pașapoartele).

– Am găsit mai multe variante. Te uiți și tu?

– Pașaportul meu e expirat.

– …. n-avem timp să-l reînnoim. Hai atunci în Grecia, ce zici, să caut vreun last minute Grecia?

– Eu zic să mai dormim.

Eu dorm, el caută.

Câteva ore mai târziu, ne dăm din nou binețe. Eu roză ca o floare, el cu ochii înroșiți.

– Hai să facem bagaje.

– (?!?!?!?!) Hai…

Și uite-așa, hei-rup, hei-rup, urmează o jumătate de oră de genul “cooperativa munca în zadar”, noi facem teancuri, copiii trag de ele, noi îi abțiguim, lor nu le pasă și, pe la orele 9 trecute fix, pregătiți ca pentru o mutare în casă nouă și nu pentru o vacanță, încărcăm în mașină un vagon de haine și de alte nimicuri și băgăm, în sfârșit, cheia în contact.

Patru ore de drum zboară ca gândul, jucăm fazan, numărăm motociclete, stâlpi, panouri solare, floarea soarelui, avioane, nori și gânduri mai mult sau mai puțin răzlețe. Suntem ca și ajunși, mai avem doar de găsit hotelul.

O oră și jumătate mai târziu, suntem … tot în căutarea hotelului. GPS inutil, hartă la fel, telefoane date la recepție – la fel de inutile, nu din cauză de bariere lingvistice sau de dezinteres sau lipsă de amabilitate a staff-ului ci din cauză de lipsă de coordonate logice și precise din partea turiștilor. Noi adică.

După altă jumătate de oră de drumuri la fel de haotice, lucrurile par să se lege între ele și descindem transpirați la poarta raiului. Poartă a raiului unde întrebăm de recepție dar ni se spune că o recepție nu există, acolo nefiind un hotel. Da’ ce #%*¥?!#%¥ e (vă rugăm frumos să ne spuneți), că în rezervare așa-i zice?!

Dincolo de neînțelegerea (asupra) cuvintelor, mai trecem prin 10 verificări, 10 transpirații, alte 10 încercări nereușite de a potoli micii împielițați și, deja sleiți de efort, suntem conduși spre ceea ce-a fost rezervat.

Dar cum cine râde la urmă, râde mai bine, așa ne-au râs și nouă ochii brusc scăldați în lumina a mai bine de 100 de metri pătrați de spațiu perfect și impecabil și neasemuit și inimaginabil, feng-shui și artă și tehnologie toate la un loc, de-am stat privindu-ne și întrebându-ne mirați: și-acum ce facem, mai mergem și… la plajă?!

Dragul meu corp, te rog…

Dragul meu corp,

Îți scriu acest mesaj în speranța unei mai bune înțelegeri. Încep prin a-ți spune că sunt fericită să te am într-o minunată stare de funcționare, dar totuși, te rog dă-mi voie să te întreb și să-ndrăznesc să-ți cer unele lucruri…

Primul ar fi… legat de forța gravitațională. Te rog spune-mi de ce ai lăsat ca anumite părți din tine să o pornească într-o direcție descendentă deși eu am cumpărat pentru tine cele mai fistichii și promițătoare echipamente de protecție și susținere, fie că a fost vorba de plimbările zilnice, fie de ocazii speciale. Primăvară, vară, toamnă, iarnă, te-am ajutat cu sârme, bureți și prinderi versatile, deci te rog spune-mi de ce tu, pe mine, m-ai lăsat la greu… Iartă-mi nerecunoștința și îndrăzneala, dar haide să facem un târg: dacă eu îți promit pentru această vară un absolut-superb costum de baie, dar nu unul oricum, ci un costum de baie intreg, care să-ți flateze și alte părți pe care tu, indolent și nereceptiv la veghea mea constantă, le-ai tratat cu lipsă de grijă și respect, îmi promiți și tu că vara viitoare eu voi putea, în al nouălea cer de fericire fiind, reveni la minimalistele și atât de încântătoarele triunghiuri prinse pe o ață?

Al doilea lucru ar fi cel legat de numărul de centimetri din talie, care talie și care număr de centimetri refuză să dea înapoi spre magicul număr 60, oricât de mult te-aș munci, masa și oricât de puțin aș mânca… Deci haide să mai facem o învoială: deci dacă eu, plusând la promisiunea de mai sus, te voi cuprinde și alinta în corsete cum nimeni n-a văzut, vei face tu oare efortul de-a transforma pâinea rotundă și pufoasă a mijlocului meu în splendida baghetă franțuzească?

În așteptarea răspunsului tău, rămân în continuare atașată ție, sclava ta pe vecie și pe nedrept tributară hachițelor tale…

Semnat,

Mintea cea lucidă și (poate) mult prea pretențioasă

Strictul necesar. În loc de aspirator, Veliko Tarnovo, cascada Hotnitsa și Arbanasi

Weekendul trecut am fost la Veliko Tarnovo. Nu pentru că am fi tributari sfântului Valentin ci pentru simplul motiv că alegem să trăim… fără anumite lucruri. Povestea a început așa: joi seara, în timp ce dădeam canapele la o parte, adunam jucării și manevram cu dexteritate mătura, Valentin – altul decât vedeta zilei de 14 februarie – îmi spune, pentru a mia oară, că poate un aspirator ne-ar ușura munca. Pentru a mia oară, pledez pentru strictul necesar: într-o casă cu covoare ce pot fi rapid scuturate, o mătură este mai mult decât suficientă în lupta cu firimiturile și cocoloașele de praf! Și-mi închei apologia cu cuvintele: în loc să dăm banii pe aspirator, mai bine mergem un weekend la Brașov! Moment în care Valentin se întoarce brusc la mine și-mi spune… păi hai!

Atât mi-a trebuit! Devenită subit mai sprintenă decât un titirez, am terminat ce era de terminat și am luat internetul la puricat. Cazare în Brașov. Valentin propune Bran. Bun, cazare Bran. Puține oferte pentru că, na, este ziua – transformată în weekendul – îndrăgostiților… Ne gândim la drum și la probabilitatea de a sta mult în coloană pe Valea Prahovei. Și uite așa, din două vorbe, am tăiat de pe listă Brașovul/Branul și am optat, încă o dată, pentru Bulgaria. Și bine am făcut!

Bine am făcut, pentru că Veliko Tarnovo este o încântare! La pas, răsfățați de un soare dulce, ne-am bucurat de fiecare piatră, de fiecare cotitură. Ne-am oprit în fiecare mic atelier artizanal și ne-am minunat de fiecare perete pictat. Pentru că în Veliko Tarnovo, chiar și grafitti-ul are o cu totul altă dimensiune…

 photo 1 (6) photo 2 (5) photo 2 (6) photo 1 (3)

photo 1 (4) photo 2 (4) photo 4 (3) photo 5 (3)

photo 3 photo 2 photo 3 (5) photo 4 (5)

photo 2 (3) photo 4 (2) photo 4 photo 5 (5)

Dimineața celei de-a doua zi ne-am petrecut-o la cascada Hotnitsa. Cascada pare un colț rupt din rai. Nu lipsesc sticlele aruncate și resturile de la grătare, însă priveliștea, priveliștea este splendidă! Nu este vorba despre o uriașă cădere de apă, este însă vorba de un loc care arată precum… o îmbrățișare. Un semicerc de piatră cuprinde în el o apă în care îți vine să te scalzi și să uiți în ea tot ceea ce are legătură cu ce ești, ai fost sau vei fi. Este un loc care te golește de gânduri și te încarcă de bine. Ne-am spus că vom reveni, în vară, pentru scăldat – dar dacă printre zeci sa poate sute de mașini parcate, miros de mici și turiști pe jumătate goi vom mai regăsi senzația de împlinire, rămâne de văzut…

photo 1 (7) photo 3 (6) photo 4 (6) photo 5 (6)

Apoi am pornit în Arbanasi. Unde ne-am plimbat, doritori de colb curat și de frumosul de care dai la fiecare pas. Am intrat și la muzeu și-am petrecut acolo două ore, bucurându-ne de liniștea celor câteva încăperi ce-ți dau gustul traiului de altădată, dar și de curtea plină de nuci cu miezul dulce, de ghiocei și tot felul de vase așezate prin iarbă, pe lângă ziduri și arătând, încă o dată, care-i felul de-a fi al bulgarului: gospodar și cu un simț acut al frumosului.

photo 4 (8) photo 1 (9) photo 2 (9) photo 5 (8)

photo 1 (10) photo 1 (11) photo 2 (10) photo 2 (11)

photo 3 (9) photo 3 (10) photo 3 (11) photo 4 (10)

photo 4 (9) photo 4 (11) photo 5 (9) photo 5 (11)

Au fost două zile perfecte. Două zile care ne-au reconfirmat faptul că “a avea” nu se aseamănă nici pe departe cu “a face”.

Hai-hui prin Varna… de ce ei pot iar noi nu?!

Pe mine Varna m-a cucerit. Ai ce vedea, ai pe unde te plimba, ai ce mânca. Oriunde ai merge și orice ai face, ai un sentiment de… bine, ca să-i spun așa.

Să luăm, pentru început, acvariul. Un spațiu ce mi-a părut mai mic decât cel al acvariului din Constanța este perfect amenajat și întreținut iar peștii par să se simtă excelent (da, excelent, oricât de hazardat ar suna!) în acvariile lor, acvarii pe care le-am tot pozat, nu neapărat pentru pești cât pentru diversitatea de culori, pietricele, plante, rămurici și tot felul de chestii care presupun că sunt sunt acolo pentru a-i face să se simtă cât mai… acasă!

IMG_2694 IMG_2696 IMG_2697

IMG_2701 IMG_2711

IMG_2713 IMG_2717 IMG_2720

IMG_2725 IMG_2733 IMG_2734

IMG_2721 IMG_2723 IMG_2736

Apoi este muzeul marinei. Acolo unde băieții s-au extaziat văzând vapoare adevărate sau machete, eu am văzut un spațiu de-a dreptul feng shui. De luminozitatea încăperilor la combinarea coloristică a exponatelor, de la galbenul clădirii la curtea cu pavele și băncuțe, totul e… prietenos. Iar dacă o femeie spune despre un loc unde sunt adunate elicoptere, torpile, ancore, mine, cârme că este “prietenos”, hmmmm, înseamnă că ceva este diferit față de regula muzeelor mai mult sau mai puțin reci și gri…

WP_20130829_001WP_20130829_002

WP_20130829_017 WP_20130829_033 WP_20130829_038

WP_20130829_007 WP_20130829_011

Iar acum, să vorbim despre grădina zoologică! Mică, dar cu viețuitoare ce nu au pene lipsă, priviri triste și țarcuri murdare și urât mirositoare, așa cum am văzut la noi și așa cum am mai scris, de altfel, aici pe blog… Da, mică, dar în care găsești și lupi și vulpi și lei și tigri și-o cămilă și-un urs simpatic, urs ce stă și te privește c-o privire șugubeață, așezat tacticos în fund! Iar aici, în loc să fii tentat să le întinzi animalelor o bucățică de mâncare, poți contribui la bunăstarea lor prin donații – pe care te simți obligat să le faci, dat fiind prețul infim al intrării!!!

IMG_2764 IMG_2765 IMG_2766

IMG_2773IMG_2779IMG_2800

IMG_2801IMG_2803IMG_2805

IMG_2808 WP_20130828_073

Mâncarea. Pare-se că bulgarii nu-și bat joc (nici) când vine vorba de mâncare. După o săptămână de mâncat în cele mai diverse forme și locuri, am ajuns la concluzia că nu trebuie să avem niciun motiv să ezităm să cumpărăm și să comandăm de peste tot. Fie că este vorba de vreo terasă de pe stradă, de un restaurant, de un bistro micuț, de mall sau de vreo tonetă, totul este gustos și nu-ți dă senzația de prăjitură făcută din prafuri amestecate, de legume ofilite sau de carne ce-a depășit cu o zi-două termenul de garanție. Iar dacă adaugi prețurile semnificativ mai mici decât cele de la noi… păi asta da afacere!

WP_20130825_007 WP_20130825_019

WP_20130827_002 WP_20130829_086

Plimbarea. Ca idee, ce faci cu vreo 20 de motociclete de pe vremea lui Pazvanti? Laterala unei alei! Iar acesta este doar un (alt) exemplu al inventivității bulgarului și a felului lui de a face lucrurile astfel încât să placă ochiului…

WP_20130829_047 WP_20130829_048 WP_20130829_049

WP_20130829_052 WP_20130829_053 WP_20130829_056

 WP_20130829_055 WP_20130829_059 WP_20130829_060

Nu știu ce să spun… dar parcă-mi vine în minte întrebarea aceea care este laitmotivul fiecărei veri: De ce tot mai mulți români preferă să-și petreacă vacanțele pe litoralul bulgăresc?! Da, chiar, oare de ce…?

De la all-inclusive la mic-dejun inclus, de la apartament la cameră dublă, de la resort exclusivist la pitorescul unui oraș port

După aproape trei zile de vacanță am ajuns la concluzia că există viață și dincolo de resorturile exclusiviste unde stai în apartamente ultra-spațioase și poți să mănânci de dimineață până seara… Ah, am scris “există viață și dincolo de….”? Am vrut să spun există viață mai ales dincolo de…!!!

Prin analogie, lucrurile arată cam așa…

burta