Din categoria “Cine se scoală de dimineaţă, etc”

20160422_064225~2__1461296813_109.166.132.45Ora 6, cel mai bun moment pentru a pune în practică ideile lui tata și a mai scrie un pic despre el, mereu îmi place să reamintesc că e cel mai bun tată, cel mai bun om, că face cel mai bun pepene murat și cel mai bun pește la cuptor, că e cel mai iubitor bunic care aduce cele mai bune torturi, cele mai frumoase cărţi și cei mai razboinici roboţi, ca să nu mai spun că atunci când vine găsește timp să repare tot, ultima dată pornind de la ușa de la balcon și ajungând la trotinetele de pe-același balcon, și, desigur, e omul de la care am moștenit gena iubirii necondiţionate, printre alte gene și genomi.

Și, revenind la ce am pus în practică, azi un pămătuf de spălat sticle, făcut din sârmă si fâșii de lavetă prinse cu un nod. Ce simplu poate fi! Când ai asemenea sfătuitor.

De adăugat la CV

De adăugat, dar nu știu unde.

Oricum, de adăugat la CV că obișnuiesc să lucrez ca zidar o dată pe an, pe perioade mai lungi sau mai scurte, cu rezultate așteptate sau neașteptate, dar care nu depind de priceperea sau de stăruința mea într-ale succesului ci de factori perturbatori (pot fi de oricare, începând cu, e.g., copii care au cu totul alte planuri și până la copii care au cu totul alte planuri) și de suprafața peretelui. Suprafața nefiind aici dimensiunea, zidarul din mine este foarte capabil, ci … acele adâncituri / valuri / denivelări date de cei care construiau pereţi la 1900 toamna.

Și gata, am terminat introducerea asta până si pentru mine searbădă.

Deci zugrăvesc. Nu de acum, de azi, ci de vreo lună. Mi-a luat zile bune să ajung la magazin să cumpăr varul, apoi să sortez și curăţ ustensilele rămase de la zugrăveala de-acum un an, apoi tot pe-atât să conving copiii să nu intre în bucătărie odată ce Michelangelo se va pune-n mișcare (aici n-am făcut nicio treabă, au și intrat, au și tras cu mingea, au și verificat cu mânuţele dacă s-a uscat sau dacă e încă lipicios și numai bun de întins pe haine), apoi să încep efectiv. Dar odată pornită, nu mi-a mai stat nimic în cale. Trafalet care mai mult mă stropea pe mine decât zugrăvea? Nu-i nimic, am pensule. Unele un pic mai mari decât cele de pictură ale copiilor, dar ce contează? Am pornit cu alea, apoi cu una salvatoare. Cam cât palma mea de mare și atât de salvatoare încât am zone de bucătărie rămase dungate (vina pensulei, nu a zugravului). Zone pe care le-am lucrat stând precum Mrs. Smith pe un colţ de picior de scaun timp în care o mână zugrăvea (trăgea dungi), o mâna prindea orice obiect care se nimerea să cadă (mai puţin galeria care mi-a învineţit nasul) iar o mâna ţinea găletușa de var, pentru că e destul de greu să stai și în echilibru și să-ţi ţii și gheaţă pe nas și să mai și cobori și urci pe un scaun la fiecare trei secunde pentru că de pe pensulă s-au epuizat cei nici zece ml de var, cu-atât mai greu când cu mâna rămasă liberă faci o tartină, lipești o jucărie sau pui o piesă la puzzle. Sau orice altceva.

Deci, la acest moment în care scriu în loc să curăţ și pun totul la loc în bucătăria vraiște, dilema e supărătoare: unde pun în CV treaba cu zugrăveala, pentru că nu intra nici la employment experience, nici la job related skills, nici la hobbies (o, nu!), nici la education, nici la obiective, nici la interese, nici la driving lic… (“Maaami, ai terminat acolo, mi-e foame!”)

Poze cu crenvurști în zi de sărbătoare

De când am venit, am tăiat liliacul, am sortat lucruri vechi prin garaj, acte in casă, bijuterii în scrinul care a fost al mamei, etc. Azi bunica a zis că nu facem nimic, e sărbătoare. Azi doar stăm. Așa că stăm. Copiii în apă, sunt plecaţi la bazin, bunica în bucătărie – mâncarea bună nu poate lipsi tocmai la zile mari! – iar eu precum purcelul la rotisor. Ba pe-o parte, ba pe alta, așa că am pozat ceea ce văd, crenvurști in curs de bronzare si pagini în care citesc, desigur, despre naivitate, duioșie si chestii care nu au de-a face cu inocenţa, citez. 

Nu-i rău.

20150624_104228__1435133280_109.166.139.105 20150624_104721__1435133327_109.166.139.105

Cu riscul de-a mă repeta, deci…

Stăteam mai devreme în curte și mă minunam de cât de frumos miros crinii bunicii. Și deși eu nu fac poze la flori (la orice fac, numai florile nu mă atrag niciodată, deloc) am scos telefonul (pentru orice altceva aș fi scos aparatul) și am făcut o poză. Care a ieșit… wow (se simte și parfumul, normal). M-am uitat la ea și, mirată, m-am mutat și la una dintre tufele de trandafiri. Doar și ei miros superb… Și nu doar pe înnoptat. La fel, o poză care m-a uimit. Telefonul meu?! De unde până unde? Dar uitându-mă și pe cele făcute zilele trecute, văd că-s la fel. Deci e aerul clar de aici, da, înteleg.

20150623_215248__1435087943_109.166.136.103 20150623_215319__1435087976_109.166.136.103 20150622_093214__1435088031_109.166.136.103

Și în timp ce așteptam să se facă redimensionarea pozelor ca să le pot insera, mi-am dat seama că nici măcar nu zic ceva nou. Tot asta spuneam și într-o iarnă, acum vreo doi ani…

Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.

La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!

Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202