Mix de pronume & viaţa pe catalige

I-am spus lui Henry: “Am acceptat totul, te-am acceptat așa cum ești, ţi-am acceptat scopul, nevoia de credinţă, nevoia de libertate. Nu am încercat niciodată să te îngrădesc. Te vreau liber. […] Cred în tine și în ceea ce faci, dar nu aștept fericirea ca pe un panaceu. Când ai bani, îi ai doar pentru o zi. I-i dai lui Joe într-un acces sentimental de beţiv. Dar nu mă deranjează. Așa ești tu. Așa e viaţa. Nu pot să-ţi cer să joci toate rolurile. Îmi place fantezia în care trăim. Sunt mai fericită trăind visul nostru dement.”

Henry a spus: “Cred că în felul nostru dement, fantastic, noi vom ajunge mai departe decât ajung alţi oameni prin mijloace realiste.”

Îmi place Henry lucid, în cuvintele astea. În timp ce pe Anaïs o prefer doar exaltată.

Astfel de oameni

Eu am aflat de Mitologiile lui Roland Barthes nu din discuții academice de la lansări de carte sau cenacluri literare, cum poate-au aflat alții, ci frunzărind într-o zi Şapte Seri la metrou. Şi ce scria acolo mi-a fost de-ajuns ca să-mi iau, în aceeaşi zi, şi Mitologiile şi A Lover’s Discourse, şi apoi tot ce-am mai găsit scris de el. Şi ce se zicea în săptămânal despre articolele lui R.B. din Mitologii am găsit citat şi pe copertă şi am citit cu aceeaşi încântare pentru că cele câteva rânduri sunt pentru mine una, prin ele însele, o foarte reușită descriere a unui tip de om-raritate: “Mitologiile lui Roland Barthes sunt încă modelul felului în care, în cuvinte, cartofii prăjiți sunt mai gustoşi, vinul roşu sec, mai sec, streapteas-ul, mai erotic, Turul Franței, mai eroic, Spania, mai periculos de frumoasă, detergenții, mai puri, wrestling-ul, mai spectaculos, margarina, mai sănătoasă, scriitorul, mai zeu decât un star, automobilul, mai etanş decât o catedrală. Mitologiile barthesiene au un singur defect: sunt atât de bine scrise încât, dacă rațiunea existenței ar fi stilul, toate firmele de publicitate ar trebui să se închidă imediat.” (Alexandru Matei)

Ei bine da, subscriu, se întâmplă să existe astfel de oameni care fac glumele nesărate să fie fix sarea-n bucate iar pe cele teribile, de-a dreptul necesare, oameni care fac anormalul firesc, pârțurile savuroase, hainele neimportante, pizza divină, caloriferele reci excesiv de calde, maşinile mici mai mult decât încăpătoare, şosetele scămoşate să pară moi şi pufoase, absurdul, cu noimă, matematica încă şi mai bizară, trândăveala deloc d-eb-i-lit-a-ntă, oameni care fac drumurile să pară prea scurte, cuvinte aparent sinonime să aibă sensuri îndepărtate, distanțele mari, mici, toanele perfect acceptabile, noțiunea de bun-simț tot mai încăpătoare, gheața mai rece, ploaia o sublimare, tăcerile justificate iar polițiştii anoşti să capete ambivalențe de Barbă Albastră.

(QuickMemo+)

De scris poate într-o zi despre gelozie care n-are ce căuta acolo unde există un simţ al sacrului exacerbat, pornind de la o subliniere pe care abia mai dăunăzi o făceam: “Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât nu o va interesa niciun alt bărbat”. (Henry Miller către Anaïs Nin)

Thus spoke Silent Bob, by Kevin Smith

“A tremendously influential philosophical work of the late nineteenth century, Thus Spake Zarathustra is also a literary masterpiece by one of the most important thinkers of modern times. In it, the ancient Persian religious leader Zarathustra (or Zoroaster) serves as the voice for Friedrich Nietzsche’s views, which include the introduction of the controversial doctrine of the Übermensch, or “superman.” Although later perverted by Nazi propagandists, the Übermensch was conceived by Nietzsche to designate the ultimate goal of human existence as the achievement of greatness of will and being. He was convinced that the individual, instead of resigning himself to the weakness of being human and worshipping perfection only possible in the next world (at least in the Christian view), should try to perfect himself during his earthly existence, and transcend the limitations of conventional morality. By doing so, the Übermensch would emerge victorious, standing in stark contrast to “the last man” — an uncreative conformist and complacent hedonist who embodies Nietzsche’s critique of modern civilization, morality, and the Christian religion. Written in a passionate, quasi-biblical style, Thus Spake Zarathustra is daring in form and filled with provocative, thought-provoking concepts. Today, the work is regarded as a forerunner of modern existentialist thought, a book that has provoked and stimulated students of philosophy and literature for more than 100 years. ”

Aşa scrie pe Amazon despre cartea lui Neitzsche şi iată cum pornind de la un titlu care mi s-a părut perfect pentru a scrie despre Clerks, o comedie mixed with drama, alb-negru, anii ’90, am găsit şi text care poate foarte bine vorbi şi despre filmul în sine. Aşa grăit-a Silent Bob (“You know, there’s a million fine-looking women in the world, dude. But they don’t all bring you lasagna at work. Most of ‘em just cheat on you.”) – mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!!! – şi aşa se poate vorbi despre Clerks, ca despre o lucrare de o influență covârşitoare care desfide limitele moralițății convenționale, ale conformității necreative şi ale hedonismului complacent pentru a aduce în lumină un erou care a trecut prin iad cu toate cercurile lui (gumă de mestecat băgată în lacăte, o prietenă care aparent numărase până la 3 – cu tot cu el – dar de fapt până la 36 – fără el, client suferind de ceea ce se cheamă “shell-shock” şi manifestându-se prin căutarea oului perfect, client cu hemoroizi – printre altele…, un prieten care-i şochează toți clienții (superb acest Randal cu felul lui de-a vorbi neîntrebat sau de a nu răspunde când e întrebat, cu felul lui de-a agasa, de-a irita, e un fel de Silent Bob, în aparență indiferent dar de fapt privitorul atent, superprietenul, supraconştiința), un priveghi la care răstoarnă sicriul cu moarta în el, apariția fostei, amenda, dilemele, metafora vieții lui – el mic şi făcând pe el din cauză că toaleta avea capac şi a-l ridica ar fi perturbat întreaga ordine) pentru a transcede victorios şi a ajunge să întruchipeze noul om. Un film creat cu pasiune, în stil cvasi-simbolic, Clerks este un film îndrăzneț în formă (şi fond) şi cu replici pline de concepte provocatoare (so it’s called snowballing…) şi thought-provoking: “You want to blame somebody? Blame yourself! “I’m not even supposed to be here today.” You sound like an asshole! Jesus, nobody twisted your arm to be here. You’re here of your own volition. You like to think the weight of the world rests on your shoulder, like this place would fall apart if Dante wasn’t here. Jesus, you over-compensate for havin’ what’s basically a monkey’s job. You push fuckin’ buttons! Anybody could waltz in here and do our jobs. You, you’re so obsessed with making it seem so much more epic, so much more important than it really is. Christ, you work in a convenience store, Dante, and badly I might add. I work in a shitty video store, badly as well. You know, that guy Jay’s got it right, man, he has no delusions about what he does. Us – we like to make ourselves seem so much more important than the people that come in here to buy a paper or God forbid, cigarettes. We look down on them as if we’re so advanced. Well, if we’re so fuckin’ advanced, what are we doin’ working here?!”

Deci “Clerks”, iată un tip de existențialism care ar trebui să fie consumat pentru încă cel puțin o sută de ani.

Cunoaștere, autocunoaştere şi simboluri, pe înţelesul copiilor

În programul de la Țăndărică sunt mai nou două piese de teatru cu totul altfel faţă de ce-am văzut până acum. De unde toate spectacolele la care noi am fost (și am fost cam la toate, pentru noi Țăndărică e un fel de second-home) se învârt în jurul dualităţii bine-rău și a unei tematici care încurajează prietenia, altruismul, curajul, corectitudinea, etc., acum, în premieră, “Eu, Oblio” și “Cine sunt eu?” vorbesc despre autocunoaștere, înțelegerea lucrurilor în profunzime, simboluri.

“Cine sunt eu?”. Trei personaje, o plapumă mare cât scena, albă și 50 de minute care se învârt în jurul unei întrebări pe care nici măcar oamenii mari nu și-o prea pun. Și ca să nu fie prea abstract se ia o pisicuţă care, neștiind cine e și care e locul ei, a pornit printr-o pădure (pădure-simbol, călătorie iniţiatică, temă centrală și-n Oblio). Și în pădure are impresia că e ba un iepuraș (dar hei, ei nu-i place varza și n-are nici coada scurtă și nici urechile lungi, deși poate sări ca el), ba o veveriţă (și se reia ciclul comparaţiilor), ba un arici (la fel). Și așa cum ea caută să înţeleagă ce e, la fel caută și cei trei actori care manevrează plușurile. Nici ei nu știu cine sunt, oare sunt gorile, copaci, rinoceri? Și piesa se termină cu pisicuţa găsindu-și drumul spre casă cu ajutorul unui corb (simbol), cu cei trei actori având o bază de cunoaștere creată, ei știind acum că sunt doi baieţi și o fată, că numele lor sunt Mihai, Dan, Tina, și cu cuvintele: “N-am să mă mai pierd niciodata pentru că știu cine sunt.”

“Eu, Oblio”. Spectacol cu un povestitor, marionete, proiecţie de imagine pe trei ecrane și multe, multe nuanţe. Care este diferența dintre “sens” și “rost”, dintre “a te întrece” și “a te juca” (“Tu, vrei să te întreci cu mine?! Nu, eu vreau SĂ MĂ JOC cu tine.”), ce înseamnă a vedea (“Cine ești tu? Eu sunt un om de piatră. N-am văzut niciodată un om de piatră. Sunt foarte mulţi oameni de piatră în jurul tău, trebuie doar să înveţi să îi vezi. (…) Vezi ceea ce vrei să vezi și auzi ceea ce vrei să auzi.” – un fel de “beauty is in the eye of the beholder”), care este ROSTUL singurătății (“Trebuie să stai mult timp singur dacă vrei să AUZI lumina”), că a fi diferit nu e un stigmat, călătoria iniţiatică (desigur), simbolistica pietrei, a spiralei, a păsării, a șarpelui, și, să nu uit, rolul jocului (exact ca-n “Micul Prinţ”, oamenii se pierd când uită să se joace). Frumoasă punere în scenă și cu priză la copii. Un 2 în 1, ca să spun așa. Și un spectacol reușit și o modaliate de-a-i deschide de foarte devreme spre cine sunt și ceea ce pot fi.

Și niște poze de la Oblio.

20160109_111154~2__1452366320_109.166.130.135

20160109_113629~2__1452366287_109.166.130.13520160109_113832~2__1452366262_109.166.130.135

Umor argentinian. Para mălăiață suită la rang de artă.

Cine n-a citit “Şotron” de Cortázar, să citească. Şi cine nu l-a citit pe Kazuo Ishiguro, să-l citească. Scriam mai pe la începutul anului despre “Nocturne”, unde într-una dintre povestioare personajul principal, un tip trecut de prima tinerețe, sensibil, cult, inteligent, se apucă să devasteze o cameră din perspectiva unui labrador “împuțit, incontrolabil şi posibil ucigaş”, ei bine în “Şotron” am găsit exact acelaşi gen de umor în descrierea unei situații. Şi avem în a doua parte a Şotronului un triunghi de personaje, de fapt un pătrat, adică soț – soție (frumoşi, trăind îmbinați unul cu celălalt) şi iubit – iubită-fantomă replicată în soția soțului care se nimereşte să fie şi cel mai bun prieten, un sărut dat de către iubitul iubitei fantomă soției celui mai bun prieten, sărut dat nu oriunde ci în morga unui spital de nebuni, printre congelatoare cu morți şi într-o noapte în care morga spitalului fusese singura alegere posibilă pentru a discuta simbolistică şi despre suprapuneri de imagine, şi urmarea sărutului, mărturisirea pe care i-o face soția soțului în paralel cu pregătirile pe care le face iubitul iubitei fantomă pentru a primi ofensiva soțului care probabil se va pregăti să-l omoare. Pregătire care implică un bărbat trecut de 40 de ani (iubitul iubitei fantomă care aduce perfect cu soția celui mai bun prieten, etc) ce înjghebează într-una dintre camerele spitalului (de nebuni, n.b.) un sistem de pârghii, rulmenți, scrumiere, lighene cu apă (inventivitate gen Macaulay Culkin în “Singur acasă”) menit să-l oprească pe soțul femeii-sărutate-în-morgă-la-ceas-de-noapte suficient timp pentru ca el să se poată afunda şi mai tare în “râurile metafizice” în care trăieşte în timp ce se bălăbăne pe pervazul ferestrei şi meditează la asemănarea dintre Talita (soția) şi Maga (iubita posibil înnecată), la ansamblul de circumstanțe, noțiunea de kibbutz, posibilitatea anulării graniței dintre starea de veghe şi somn, jocul oglinzilor, simbolistica şotronului, substituiri, Dostoievski. Şi multe altele. Soțul vine însă cu gânduri paşnice (de asemenea un briceag ascuns în mâneca de la haină) şi odată sistemul de sfori, rulmenți, scrumiere activat iar el ud fleaşcă la picioare pentru că mecanica lucrurilor îl împinsese cu picioarele prin cel puțin unul dintre cele cinci (parcă) lighene cu apă situația să permită o discuție despre istoria filosofiei, mandale, nebunie, iubire, sinucidere cu unul aşezat pe un scaun iar celălalt bălăbănindu-se în continuare pe acel pervaz de fereastră. Frumos. Şi apoi mai e scena cu cei trei (aceiaşi trei) care într-o zi toridă de vară, de lene să coboare şi să urce trei etaje pentru a-şi înmâna o cutie de cuie fără utilitate şi nişte ceai pentru mate, încropesc un sistem de punte care să le unească cele două camere aflate la distanță de o stradă din două bârne, bârne pe care Talita, într-un exercițiu de echilibristică şi într-o căldură pe care niciun exercițiu de autosugestie nu o poate domoli, goală pe sub un halat verde de baie, trebuie să le lege între ele cu o sfoară, asta fără să cadă în stradă, fără să scape ceaiul şi cuiele, fără să-şi dezamăgească soțul, fără să se îndrăgostească. Desigur, totul e o metaforă, puntea e acolo, chemarea e din amble părți ale punții către femeie şi de la femeie către ambele părți ale punții şi desigur mai e şi forța gravitațională care perturbă şi mai tare întreaga mecanică.

Cam aşa e “Şotron” în partea a doua. În prima e mai puțin umor şi un alt gen de dragoste, jazz, alcool, fum de țigară, mate, intâlniri întâmplătoare dar care servesc doar construirii ideii de fatalitate, scena cu bebeluşul mort în pătuț în timp ce în rest totul e acel jazz-alcool-fumdețigară, cântăreața bătrână, urâtă şi neapreciată, ploaia … oh, scena cu ploaia, “îşi ridică fața şi lăsă ploaia să-l ude până la piele, aşa nimeni nu şi-ar da seama, cu fața şiroind de ploaie nimeni nu şi-ar da seama… la răstimpuri deschidea buzele şi bea ceva sărat ce-i curgea pe piele” şi dragostea, dragostea, dragostea. Forțată pentru a dovedi că nu există, că totul e în afară, abstract, imposibil, dar dincolo de toate e ea, e centrul, e Maga. … Mai puțin umor cum ar veni dar să nu uit scena cu cubul de zahăr: “În sfârşit, nu-i uşor să vorbeşti de Maga, care la ora asta umblă, desigur, prin Belleville sau Pantin, privind cu luare-aminte pe jos până găseşte o bucată de cârpă roşie. Dacă nu dă de ea o va ține aşa toată noaptea, va scormoni prin lăzile de gunoi, cu ochii sticloşi, încredințată că va păți ceva groaznic dacă nu găseşte dovada asta a răscumpărării, semnul iertării sau amânării. Ştiu ce înseamnă asta pentru că şi eu ascult de astfel de semne, şi mie-mi vine uneori rândul să caut o cârpă roşie. Încă din copilărie, de cum scap un obiect pe jos trebuie să-l ridic, cu orice preț, căci dacă n-o fac o nenoricire, nu mie, ci cuiva drag, al cărui nume începe cu inițiala obiectului cązut. Partea proastă e că atunci când scap un obiect pe jos nimic nu mă poate opri şi nici n-are rost să-l ridice altcineva, fiindcă oricum nenorocirea se întâmplă. În multe rânduri am trecut drept nebun din pricina asta şi e drept că sunt nebun când mă reped să adun de pe jos un creion sau un petic de hârtie care mi-a scăpat din mână, ca în seara aceea cu bucățica de zahăr în restaurantul de pe rue Scribe, un restaurant elegant cu o mulțime de oameni de afaceri, târfe cu vulpi argintii şi perechi căsătorite bine întemeiate. Eram cu Ronald şi Etienne iar mie mi-a căzut o bucățică de zahăr ce s-a oprit sub o masă destul de departe de a noastră. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost cum a ajuns cubulețul acolo, fiindcă în general bucățelele de zahăr se opresc de cum cad pe jos, din rațiuni paralelipipedice evidente. Dar aceea se purta de parc-ar fi fost un bulgăre de naftalină, ceea ce mi-a sporit teama, şi am ajuns să cred că pur şi simplu mi-o smulsese cineva din mână. Ronald, care mă cunoaşte, s-a uitat spre locul unde a ajuns bucățica şi a izbucnit în râs. Asta m-a speriat şi mai tare şi, pe deasupra, m-a înfuriat. Un chelner s-a aproliat crezând că îmi căzuse ceva de preț, un Parker sau dantura falsă, dar în realitate nu făcea altceva decât să mă enerveze, şi atunci m-am pus în patru labe şi am început să caut zahărul printre pantofii oamenilor curioşi nevoie mare, bănuind, pe bună dreptate, că era vorba de ceva important. La masa aceea se aflau o grăsană roşcată, o alta mai puțin grasă dar la fel de curvă, şi doi oameni de afaceri sau cam aşa ceva. Primul lucru de care a fost să-mi dau seama a fost că zahărul nu se vedea pe nicăieri, şi când te gândeşti că-l văzusem sărind pe lângă pantofii lor (care se mişcau neliniştiți ca nişte găini). Colac peste pupăză pe jos era un covor şi, cu toate că era dezgustător de uzat, zahărul se ascunsese printre fire şi nu-l puteam găsi. Chelnerul se lăsă şi el în picioare pe partea cealaltă a mesei şi iată-ne, doi patrupezi foindu-ne printre pantofii găină care acolo sus se porniseră pe-un cotcodăcit nebun. Chelnerul era mai departe convins că era vorba de un Parker sau de un ludovic de aur şi când am ajuns de-a binelea sub masă, într-un soi de mare intimitate şi penumbră, iar el m-a întrebat şi eu i-am răspuns a făcut o mutră iar mie frica îmi strângea stomacul şi în cele din urmă m-a cuprins o adevărată disperare (chelnerul se ridicase furios) şi m-am apucat să înhaț pantofii femeilor şi să mă uit dacă nu cumva zahărul se lipise în scobitura tălpii şi găinile cotcodăceau, oamenii cocoş îmi ciuguleau spinarea, auzeam hohotele lui Ronald şi ale lui Etienne în vreme ce mă mişcam de la o masă la alta… (…) astfel de întâmplări se petrec în fiecare zi.”

Şotron, Nocturne, pentru că aşa scriu Cortázar şi Ishiguro despre “l’insupportable”.

O

O, cum sună saxofonul lui Jan Garbarek și o, cum sună o parte din poemul cu care se încheie “A Love Noire”: ‘grace (…) it respects what it can’t immediately understand, it seeks to accept, without fear, all that makes a man himself’. Într-o zi, poate-am să scriu mai multe despre cartea asta.