… o carte despre

drumul de la furie, negare, izolare şi până la a asimila şi ordona stări pentru a găsi alinare. O carte despre cum arată şi cât de cumplit de greu se face “alfabetizarea emoțională” a băiatului care trece peste noapte de la copilărie la adolescență şi nu mai regăseşte nimic din ce ştia, totul într-o lume în care familiile mono-parentale devin regula, noțiunea de fericire s-a aşezat pe făgaşul celei de a avea succes, contextul educațional este unul de uniformizare şi… desigur… băieții nu plâng. O carte care vorbeşte despre “cultura cruzimii” ca fiind un indicator clar al unei imposibilități de exprimare. O carte despre copilul – băiat – adolescent – bărbat care nu are mecanisme de autoreglare. Acolo unde un puşti înfuriat va sparge un geam, va călca în picioare un strat de flori, va arunca porecle, insulte, va sfida, câți adulți echilibrați şi deschişi îi vor spune amical “Ai avut o zi proastă? Aşa a fost şi a mea. Hai să luăm o înghețată şi să vorbim despre fotbal.” Sau despre mâncarea lui preferată. Sau despre fata care îi place. Şi de acolo, de la o discuție simplă despre fotbal, despre pizza poate sau despre fata aceea ar ajunge la ceea ce îl doare cu adevărat, pentru că nu face ceea ce face pentru că e “rău” – aşa cum e simplu de catalogat – ci pentru că ÎL DOARE CEVA. Iată o “muncă de teren pentru părinți, profesori, consilieri”, muncă pe care nimeni n-ar trebui să o facă altfel decât alocând timp şi răbdare şi compasiune şi niciodată, dar niciodată, luând-o pe calea cea scurtă.

“Crescându-l pe Cain” e o carte ce aş fi vrut să nu aibă final.

Cu ce exemple ne creștem copiii?

Parcă nu mă mai satur să caut amănunte despre Lindbergh și primul zbor transatlantic și să le povestesc băieţilor despre monoplanul atât de plin de combustibil încât abia s-a putut ridica de la sol, despre începutul cu stângul în firele de telegraf agăţate când cu greu s-a pornit, despre carliga° care avea doar ferestre laterale, despre ce înseamnă un periscop și să-i fac să-și imagineze cam cum ar arăta un zbor în care pilotul trebuie să stea treaz ore în șir pentru că nu e nimeni să-l înlocuiască. Sau trebuie să ghicească direcţia vântului după mișcarea valurilor. Apoi despre ceaţă, despre gheaţa de pe aripi. Să le povestesc despre a face ceva ce nimeni n-a mai făcut. Un temerar și o călătorie impresionantă. La fel cum e cea despre care s-a nimerit să citesc chiar azi dimineaţă: primul zbor în jurul pământului într-o navă care funcţionează pe bază de… soare. O misiune pentru promovarea energiei regenerabile și în care s-au traversat, citez în continuare, patru continente, trei mări si două oceane. Și în care s-a stabilit un record de 118 ore de zbor solo neîntrerupt. Un record pe lângă altele 18 și un exerciţiu de voinţă și încredere încheiat cu niște cuvinte simple. Cuvinte pe care oricine, de la un copil până la… nu știu, chiar și un îndrăgostit, să zicem, (chiar și unul care a ajuns la Tolle sau Nuţă), își dorește să le audă: “The future is clean. The future is you.”

° (later edit) Și dacă tot le-am explicat băieţilor ce înseamnă periscop poate explic și ce înseamnă o “carligă”, n…nu?

O poză pe care n-am făcut-o

Aproape 6, alerg, pustiu, azi nimeni în afară de gardieni. Și dintr-o dată, o imagine din aceea care pare decupată din cărţile de povești. Pe o bancă, o fată cu părul lung-lung, în rochie, cu braţele goale, desculţă și culcată în braţele unui băiat. Incredibil. Imposibil. Alerg pe aleea din spatele lor și nu-i văd, nu le pot ghici chipurile, știu doar că stau nemișcaţi și că ei îi alunecă părul pe bancă, în jos. Alerg cu gândul la ei, doamne, sunt atât de frumoși, aproape mi-e teamă că atunci când împlinesc tura n-o să-i mai văd. Nu pentru că au plecat ci pentru că a fost ireal, o iluzie-n ochii mei. Și-i văd! Sunt acolo, stând exact la fel. Mă mai uit la rochie, neagră cu buline mari, albe, la mâinile ei, moi, la picioare… Are pielea translucidă. Pur și simplu translucidă. Îmi vine să schimb ruta și să alerg prin faţa lor, vreau să văd mai mult din ei, s-o văd. Dar nu schimb ruta, nu pentru că nu așa aș fi gândit, ci din … bewilderment (… singurul cuvânt potrivit acum, pe moment). Le voi face o poză, mă gândesc. Așa, din spate, părul lui închis la culoare, felul liniștit în care își ţine mâna, ea perfectă și moale. Dar cum să le fac poza? Mă strecor în spatele lor? Doamne, nu, îmi aduce a… sacrilegiu. Le spun? Îi rog să-mi dea voie? Le explic cât sunt de frumoși? Cer o adresă de mail? Promit să le-o trimit și lor? Nu. Și nu e “nu” pentru că nu îndrăznesc (deși nu îndrăznesc) ci pentru că mi-e teamă că vorbind lângă ei am să stric tot. Felul în care stau (ea se va ridica încurcată, el se va întoarce uimit și-apoi va răspunde, probabil tot mai uimit pe măsură ce eu conștientizez ce zic și mă pierd) și poate mai ales ce cred eu. Ce vreau eu să cred. Că stau așa, în acel abandon, pentru că nu e nevoie de nimic mai mult, orice cuvânt, orice gest, ar fi superfluu. De prisos. Că au rătăcit toată noaptea căutându-se unul pe celălalt, sunt Maga și Oliveira, trebuie să fie ei! Nu pot fi doar doi oameni ameţiţi după o noapte lungă, poate certaţi și împăcaţi, mai mult epuizaţi decât în abandon. Și cum eu tot mă învârt (la propriu) și scriu în minte enunţuri și caut să mi-i întipăresc, oh, îi văd porniţi. Și realizez că la bifurcarea aleilor urmează să-i întâlnesc, oricât ar fi să încetinesc. Și dacă merg.

… Și nu erau chiar cum i-au văzut ochii mei, dar tot frumoși. Doi oameni veniţi de la ceva festiv, ea nu cu picioare cu piele translucidă ci îmbrăcată în dres, desculţă pentru că avea pantofi de ocazie care probabil la mijlocul ocaziei deja deveniseră insuportabil de incomozi, cu părul într-adevăr foarte lung dar mai închis la culoare decât am văzut eu, mai mult obosiţi decât pierduţi unul în celălalt, însă frumoși. În felul acela blând, simplu, uman, concret.

Dintr-un moment în altul

“Destination vs. direction. The distinction is subtle. A destination is a clear-cut thing; direction is intuitive. A destination is something outside of you. Direction is an inner feeling. You can feel it, you cannot know it. On the other hand, you can know destination but you cannot feel it. Destination is in the future. Once you set it, you start manipulating your life towards it. By fixing a destination your future is no longer a future, it is no longer open. Now you have chosen an alternative. Direction is something alive, is the moment. It knows nothing of the future, but it throbs, pulsates. And out of this pulsating moment the next moment is created. Not by any decision on your part but just because you live this moment and you live it totally and you love this moment wholly and out of this wholeness the next moment is born. It is going to have a direction. And this is not imposed by you, it just happens. So… Direction? One simply lives the moment in deep trust that life will decide. One lives the moment so totally that out of this abandon a freshness is born. And the future starts taking shape. But this shape is not forced into being, it is earned. And that’s it’s beauty.”

(“Intuition. Knowing beyond logic.”, citită hmmm… acum aproape un an. Perioada Osho.)

Deus ex machina

Râd citindu-l pe Jeremy Clarkson așa cum am râs ascultându-l pe Dara O’Briain povestind despre cei care se suie pe bicicletă și se cred brusc sportivi. Aceeași efervescenţă. Parcă scrie dintr-o abundenţă Clarkson! Îmi place la nebunie în orice fărâmă de text, de la titlurile care sunt ex-ce-len-te și până la încheierile (sau aproape încheierile sau chiar introducerile) savuroase unde poate propune orice, de la instituirea de dictaturi, ieșirea pentru revoltă în stradă, agresarea verbală (și de orice fel) a staff-ului liniilor aeriene și până la a face pipi pe geamul mașinii sau business din orice, pe modelul Stonehenge, ori, și mai frumos, mormântul fictivului rege Arthur: Ai niște pietre în fundul curţii? Zi-le oamenilor că-s din locul unde s-a născut James Bond. Preţ bilet pentru a sta câteva minute lângă ele, x £. Aberant? Da, dar hei, lumea e plină de… ăă … oameni “creduli”, să formulăm. Și despre ce nu scrie Clarkson… Despre ce discută femeile când cred că nu sunt auzite (nu, nu e iubire romantică, dulce, ci iubire … “back-end-of-the-internet”) și detaliază treaba asta mai ceva ca eroul de poveste metamorfozat în muscă și ascuns în firidă pentru a auzi ce pun la cale zgripţuroaicele, apoi despre întâlnirile dintre bărbaţi, întâlniri la care el nu participă pentru că business nu înțelege, țigările îl plictisesc, cricketul nu-l interesează iar la palmele amicale peste spate lui îi vine să răspundă cu “a punch to the face”. Sau, memorabil, despre cei împătimiți să fotografieze sau să filmeze, în “Please, carry on filming, I’m only burning to death”. … Și despre multe altele scrie. Glorios. Lipsit de cuviinţă. Măreţ.