Legat de mine, dragostea mea…

Venirea unui copil pe lume presupune, în zilele noastre, amenajarea unei camere speciale, dotate cu: masă de înfășat, patut de bebe cu carusel atașat, cădiță cu suport, termometru și înălțime reglabilă, un dulăpior special compartimentat, un covoraș pentru activități, o pernă pentru alăptat…

Și, desigur, achizitionarea unui carucior de copil care să corespundă în mod obligatoriu standardului ECE R44/04 și de asemenea să respecte neapărat și standardul EN 1888, un cărucior care sine qua non trebuie să aibă un cadru ultra-ușor din aluminiu, un suport pentru picioare ajustabil în 31 de poziții, un spătar ajustabil în 43 de poziții, un sistem de blocare a roților din spate precum și unul pentru pivotarea roților din față la 360 sau poate chiar la 790 de grade, un coș spațios pentru cumpărături, apărătoare de ploaie, învelitoare pentru piciorușe, port biberon izoterm, apărătoare de țânțari, umbreluță cu filtru UV atașată la copertina reglabilă și detașabilă…

Și-mi vine în minte scena finală din Apocalypto, unde patru “sălbatici” se retrag din calea “civilizației”, tatăl ducând – într-o pânză legată în jurul pieptului – bebelușul nou-născut… O lume idilică unde copiii cresc alături de părinți și nu printre jucării colorate și frumos aranjate în paturile special concepute pentru copii

***

Este bine știut faptul că femeile din triburi izolate din locuri (încă) sălbatice ale lumii își poarta copiii legați de ele, mai mult de atât, se pare că în acele colțuri unde civilizația nu a ajuns, nici noțiunea de colici nu este cunoscută… Cum ar veni, altfel crește un copil care imediat după ce s-a născut este așezat fain-frumos într-un pătuț viu-colorat, sub atenta monitorizare a unui digital-video-baby-monitor și altfel unul care este în permanență învăluit de căldura mamei. O zic eu. Și vorbesc din experiența mea.

back-to-the-future1   back-to-the-future2   back-to-the-future3

Online, în căutarea verii ce-aproape a trecut…

Nemăsurată mai e curiozitatea femeii!

Departe fiind de sezonierul modei, de “ceea ce se poartă”, de culori sau forme în trend, tributară firescului și lucrurilor ce-mi vin mie bine dar jubilând la gândul că toate-mi vin, nu pot, nu pot ca totuși să nu-mi petrec timp atingând umerașe virtuale, verificând propuneri, idei de accesorii și de potrivire… pentru că nu, nu diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei femei ci, din fericire sau poate din păcate, sunt ele, ele-hainele!

Și nu-i spun superficialitate, de frica etichetei ce nu avantajează, ci întorc lucrurile în favoarea mea: se cheamă… pretext de senzualitate! Iar lucrurile odată compartimentate, încep periplul, pornind invariabil cu rochiile deoarece, principial vorbind, detest pantaloni, cu toate că îi port, plătind astfel propriul tribut la ușa deschisă de Coco, Coco cea care sfidând bărbații, de fapt și-a defeminizat semenele….

Și uite-așa, iau rochiile la puricat: cum cade, cum vine, cum se-mbină și cum îmbie, ce culoare, ce minune… Nu una, ci zece, o sută, le evaluez pe toate și n-o las necercetată nici pe cea ce n-are de-a face nici cu felul meu de-a fi și nici cu anotimpul și nici cu vârsta și nici măcar cu gusturile mele, atipice de altfel…

Rareori mă decid, dar căutarea e la loc de cinste. O panglică legată altfel, o eșarfă petrecută nu-știu-cum, o îmbinare neconvențională, iată ceea ce caut. “Moda” e acolo, trendsetter-ul sunt eu!

Iar odată scopul atins, în căutarea verii ce-aproape a trecut, extind căutarea spre cea mai puțin versatilă “haină” ce există. Haina ce nu îmbracă, ci dezbracă, ce nu acoperă, ci descoperă, e haina ce, oricât de inteligent ar fi croită,  n-o poate ajuta pe femeie să fie mai frumoasă decât e – ghimpele de pe trandafir, temutul costum de baie! Dar (încă) recunoscătoare naturii și timpului – prea darnice cu mine! – dau fără frică click, cu fiecare imagine însă reamintindu-mi că trebuie să prețuiesc mai mult ceea ce sunt, ce am, ceea ce e…

Case closed, mystery solved! – sau despre simplitatea procesului decizional atunci când vine vorba despre a cumpăra o mașină…

A fost o vreme când fumam. Fumam orice se nimerea, cumpăram Rebel pentru că îmi plăceau pachetul și reclama din Club A, dar la fel de bine puteam cumpăra Viceroy, L&M sau Pall Mall pentru că toate erau la fel, n-am fost niciodată în stare să disting care-i una și care-i cealaltă, toate se aprindeau la un capăt și se stingeau la celălalt și oricum serveau scopului unic de a-mi afirma libertatea, împreună cu pletele roșii și pantalonii rupți mai peste tot…

Și m-am gândit la țigări pentru că, pe undeva, pentru mine, ele intră în aceeași categorie cu mașinile. Dacă mă întreabă cineva dacă îmi place o nu-știu-care mașină, întreb simplu: nu tot acolo te duce? Ce să zic, poate că nu mă las cuprinsă de frenezia farurilor ce nu-ți dau pace și te urmăresc pân’ te-ai văzut acasă iar terminologia push start and smart entry, ce vine la pachet cu acronime gen IPA, HAC, DRL, VSC, TRC, rezervate pour les connoisseurs, mă face să râd pentru că mie mașina-mi pare doar… un rău necesar!

Copilăria mi-am petrecut-o fără mașină iar amintirile mele din adolescență se leagă de tata care punea muștar în rezervorul unui ARO care, chipurile, trebuia să ne ducă la mare dar se oprea la fiecare zece minute, de drumurile săptămânale de la Gura-Humorului la Suceava și invers, iar mai târziu, de fratele meu care s-a angajat la o reprezentanță auto și a început să vorbească doar despre mașini pentru ca apoi, având o dată treabă prin București, să mă ia și pe mine acasă într-un drum de seară, într-o mașină top line - precum mi s-a spus atunci cu emfază, mașină “accesorizată” cu-un șef taciturn ce a citit tot timpul ziare… Țin minte și acum lucrul ce m-a hipnotizat: colțul hârtiei desfăcute ce sta aproape nemișcat, fie că eram la deal, fie că eram la vale, fie că frânam, fie că acceleram… A fost un drum făcut cu geamurile închise, cu muzică în surdină și într-o atmosferă mereu aceeași, lucruri ce mi se păreau nefirești, obișnuită fiind cu brmmm – brrrrmmm – brrrrmmmmmm și tot felul de pocnete, bufnituri, vâjâieli și tras pe dreapta la marginea drumului… Pentru că da, eu una știam doar de geamul deschis vara și de aerul încins de radiator iarna, de mirosul de benzină și de portiere ce trebuiau trântite pentru a se închide…

Apoi am fost spectatoare la epoca tunning-ului. Pornind de la un Fiat Coupé și sfârșind cu o Toyota Supra ce avea numărul TOY, fratele meu a transformat mașină după mașină, a participat la saloane, concursuri, a făcut țara-n lung și-n lat pentru o singură pasiune: mașinile. Am apreciat dar… tot n-am înțeles!

Și tot cu neînțelegerea am rămas atunci când, ajunși la casa noastră, a venit vremea să ne luăm și noi mașină iar cuvintele de dragoste și sărutul de bună dimineața au fost înlocuite pentru o perioadă de cruise control, halogen, proiectoare, senzori, panou de bord, consolă… grea alegere dom’le și muuuuultă bătaie de cap față în față cu liste de specificații complexe precum polinomul de gradul trei, apoi multe ezitări și telefoane interminabile… Totul pentru o mașină!

N-am înțeles atunci și nici nu cred că voi înțelege vreodată… Dă-mi mie bani de o mașină – nu, nu de un Lamborghini, ci de-o mașină pe care s-o conduci pe orice drum și fără să-ți fie frică s-o lași parcată! – și lasă-mă zece minute c-un calculator și-un telefon și să vezi ce simplu îmi este să aleg!

Google – cuvinte cheie “cea mai vândută mașină” (pe principiul simplu că dacă o cumpără atâția, or fi știind ei ceva!) – search! Rezultat: Toyota Corolla. Bun, o știu de pe stradă, dar oricum dau căutare de imagini, ocazie cu care aflu de… noua Corolla! Pfiuuu, ce ușurare, ce bine că au făcut-o mai frumoasă!

Toyota (2)

Bun, exteriorul ca exteriorul, daaaaar interiorul?! E cozy, e plăcut? Zic “plăcut” pentru că pe mine mă interesează senzația per total și nu detalii precum volanul din piele și ornamentele cromate… Și uite-așa dau peste reclama care mă face să mă îndrăgostesc! De Garfield cel kamikaze, dar ce mai contează, retina sensibilizată e direct legată de centrul nervului decizional!

 

Iar acum… piatra de’ncercare: o fi ea frumoasă și prietenoasă, daaaaaar… e sigură la drum?! Citesc mai multe articole, mai întâi de testele de siguranță trecute (unul e mai buclucaș dar situația-i sub control!), apoi trec la specificații dar mă pierd în argoul cu note valvematice așa că iau telefonul păstrat la îndemână… O conversație de câteva minute în care bifăm pe-o listă fictivă da, e bine că are, da, e bine să aibe, oaaaaa, oaaaaaa, câte airbaguri!, după care închid și sun la reprezentanță (hai s-o văd și-n carne și oase! - pardon, tablă și pistoane), banii dați și… o mașină cumpărată fără bătaie de cap și nopți nedormite de grija unui cal putere în plus sau a unuia în minus… Case closed, mystery solved!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Superblog

În martie am ratat startul cu o săptămână. Acum am tot amânat, pe principiul las’ că mai e timp, până am ajuns în ultimele 20 de minute rămase pentru înscriere… Acestea fiind spuse, particip la SuperBlog, asta presupunând că își revine pagina lor pentru a-mi putea înscrie… gloriosul anunț!

superblog

Ba tu ești, ba tu…

Ca un bun samaritean ce mă consider, ieri am distribuit un anunț de vânzare a unei mașini. Mașina foarte bună, frumoasă, condusă chibzuit. Proprietarul? Un prieten drag de-al nostru.

N-am apucat bine să difuzez mesajul, că apare și primul comentariu.

- I-a condus nevastă-sa, nu?

Eu, familiarizată cu stilul interlocutorului, dau să răspund parafrazând un mesaj sexist de-al omului. Pentru Women think about love, men just love, eu am scris, folosind același registru, Men drive, women just think about it

N-apuc însă să postez comentariul, că vine răspunsul de la prietena proprietarului mașinii, vizibil nemulțumită de implicațiile întrebării ireverențioase: Nu, “nevastă-sa” nu conduce, d-aia! Foarte spiritual!!!

Bărbatul, arhicunoscător într-ale mașinilor, răspunde pașnic: Nu trebuie să te superi. Ambreiajul schimbat la 40 000 înseamnă că s-a condus cu piciorul pe ambreiaj, caracteristică feminină.

Vine și replica: Serios? De când e asta o caracteristică feminină? Mai bine citeai și vedeai că e o caracteristică a mașinilor mari. Dar, mă rog

Simțind furtuna, încerc să calmez spiritele: Măi, nu vă aprindeți. Ideea este să se vândă mașina, eu nici nu am permis, dar am zis să fac o faptă bună!

Peste capul meu, discuția continuă: Pentru că femeile sunt cele care fac asta (smily). Este studiu făcut de Opel, în service-urile din toată lumea. Ești prea războinică, relaxează-te. Femeile sunt varză la volan, indiferent cât de tare te enervează asta.

Replicile ce au urmat sunt:

Ideea este să se vândă mașina, dar nu să fim misogini încercând să-i găsim un stăpân. Nu e obișnuită cu misogini.

Eu nu sunt aprins deloc, doamna de față văd că are probleme cu semnele de exclamație.

Tu ești varză că citești și gândești aberații!

Mă implic din nou în discuție: V-ați întâlnit. Feminista și misoginul. Nu știu cât de varză sunt femeile la volan, dar cert este că atunci când am pășit pe trecerea de pietoni și sunt cu doi copii și cu câinele în lesă iar regula este că doar bărbații încetinesc și mă lasă să trec, încep să am semne de întrebare vis-a-vis de ce înseamnă o femeie la volan. Nu mi s-a întâmplat chestia asta o dată sau de două ori, asta este regula. Cât despre mașină a condus-o doar B., care conduce bine din câte știu eu.

Ce-a urmat de aici, nu poate fi povestit. Nici imaginat. În timp ce eu am culcat un copil și administrat situația într-o casă ce arăta ca lovită de taifun, discuția a continuat. Ca într-un meci de ping-pong, s-au aruncat apelative și invective ce nu pot fi (de)scrise aici. Telefonul suna, sms-uri cum că să șterg conversația, eu habar nu aveam la ce s-a ajuns…

Un adevărat bâlci, cu personajele de rigoare: comediantul aruncător de petarde, femei ultragiate, bărbați ce aruncă mănușa. Pe de-o parte cinstiții, pe de-o parte mișeii… iar victimă colaterală, chipurile întreaga feminitate.

Nu știu cum conduc femeile. N-are importanță. Halucinant însă cum mai mulți oameni, dintre care toți onești și devreme acasă, au putut face dintr-o simplă întrebare o dispută de proporții epice.

Dacă vânzarea unei mașini poate conduce la o conversație atât de violentă de genul ești un/o…, ba tu ești… pentru simplul motiv că Opel a tras niște concluzii ce nu susțin egalitatea dintre femei și bărbați, nu pot spune decât că sunt cel puțin dezamăgită…

Upgrade

El, ora 3 dimineața, cu ochii în calculator. Ea, adoarme bebelușul trezit în noapte, apoi trece prin bucătărie pentru un pahar cu apă și-i spune: aham… dar nu-mi place font-ul ăsta.

El, după o lună în același ritm, îi spune: Uite, e gata, ce zici? Ea se așează tacticoasă, dar, după nici două secunde, începe: nu-mi place cum se vede cu gri. Ce-i cu poza asta aici? Unde ți se pare ție că ar fi related articolul ăsta cu ăsta?!… etc.

El, ce vrei tu e din 2000 toamna, dar fă-mi o listă și modific…

Și-a tot modificat… și modificat… și modificat. Și-așa s-a ajuns la ce se vede.

P.S. Restul se va face… din mers!

Cum se face astăzi responsabilizarea…

Am fost desemnată cea mai verde dintre cei verzi. Deschizătoare de drumuri (curate, fără capace), minte luminată (de becuri ecologice), știți voi… Clasamentul este aici.

Mai mult decât atât, impulsionată încă de ieri, am onorat invitația primită și am participat la evenimentul GreenBiz.

Pe scurt, ce-am reținut:

  • proiectele ambițioase mor pe drum – a se vedea centura verde a Bucureștiului…
  • există o asociație non-profit care se ocupă în principal de colectarea și de reciclarea becurilor și care încurajează orice firmă, din orice colț al tării, să acționeze (prin intermediul lor dacă nu altfel) în mod responsabil – cel puțin când vine vorba despre aruncarea becului ce se arde…
  • există o fundație ce acordă finanțări în valoare de 3.000-7.000 de lei pentru inițiative cu impact în comunitate – aici a fost difuzat filmulețul despre care am scris mai devreme, cel cu reinterpretarea ingenioasă a conceptului de piesă vestimentară!
  • ceea ce mâncăm nu mai este ceea ce a fost odată… pentru cei ce locuiesc în marile orașe, viitorul este scump. Dar BIO!

Ceea ce mă surprinde pe mine este faptul că trăim vremuri în care organizarea de astfel de evenimente devine absolut necesară. Pentru trezirea conștiinței. Altădată, a trăi responsabil era o chestiune de educație…

cum-se-face-responsabilizarea1  cum-se-face-responsabilizarea2

Despre diplome, schimbare & drumul meu spre ele

Nu sunt omul evenimentelor. Nu particip la petrecerile cu firma, nu merg în team-building-uri. În general vorbind, nu-mi place nimic din ceea ce este menit să aducă oamenii împreună pentru discursuri, aperitive suedeze, cafele și bla-bla-uri. Pentru simplul motiv că mă obosește chiar și gândul de a trebui, prin forța împrejurărilor, să par interesantă, să ies în evidență, să emit idei epocale.

Acum mai bine de o săptămână, confirmasem că particip la gala de premiere a finaliștilor SpringSuper Blog. Nu am mai mers, deși îmi petrecusem jumătate din ziua anterioară la deparazitare – a se citi înfrumusețare – special pentru a merge și străluci printre cei mai buni. În același stil și cu același entuziasm trecător, zilele trecute am răspuns la o invitație de a participa la festivitatea de premiere a blogger-ilor care au scris articole referitoare la violența împotriva copiilor… cu toate acestea, dimineață, când V. m-a întrebat la ce oră începe, am mormăit că e la 10,30, dar că nu știu dacă merg. A fost un duș rece să-l aud spunând: În stilul ăsta, nu mai ajungi niciodată…

Deci…
8,30 – l-am grăbit pe B. cu masa, l-am îmbrăcat pe fugă și am pornit spre grădiniță.
9 – pe drum, și-a exprimat dorința de a cumpăra flori pentru educatoare. N-aveam niciun sfanț așa că am fugit de mânuță la bancomat, apoi ne-am întors… Hai să alegem. Iau 9 fire, făcusem un calcul aproximativ al doamnelor de la grădiniță, de la cea care-i primește dimineața până la doamna de la bucătărie. Dau să plătesc, când îmi spune că pentru educatoare vrea una diferită… și alege un boboc de lalea violet. Pe de-o parte încântată de alegerea lui, pe de-o parte cu ochii pe ceas, plătesc, reamintindu-i cu drăgălășenie că ne cam grăbim.
9,10 – încă pe drum. Între două fluturări de floare, îmi cânta lent un cântecel cu iepurașul de paște… Avansam în ritmul melodiei…

in-stilul-asta1 in-stilul-asta2

9,20 – la grădiniță. Începe să dea florile. Îl ajut să desfacă firele lungi – nu precum bunul samaritean ci la modul bun, cine mai este la rând, repede, și dvs. una, da, cine urmează, da, poftim, haideți, haideți, au mai rămas 7, repede, repede, da, încă 5, vă rog, haideți la flori, încă 3, da’ haideți odată!
9,30 – gâfâi pe drum spre casă. Realizez că pantalonii care se potrivesc la bluza pe care intenționam să o port sunt la spălat, așa că intru repede în magazinul de la parterul blocului și-mi iau unii noi.
9,40 acasă. Intru val-vârtej la duș și dă-i și luptă… cu părul încâlcit, sprâncenele nepensate, unghiile cu lacul cam trecut.
10 – deja mă usuc pe păr; o rog pe bonă să-mi calce ea pantalonii ca să pot sări în ei și să fug.
10,10 – totul ok, pantalonii îmi vin perfect dar parcă stau un pic suspect, neavând insă o oglindă mare, plec așa. În prima vitrină – chiar cea de unde i-am cumpărat – văd cum stă situația. Nu e bine deloc – picioarele mele sunt precum două grisine învelite în folie de plastic, peste tot încrețituri, peste tot valuri-valuri. Intru din nou, iau o pereche de pantaloni lycra negri, mă schimb în ei… altă treabă! :-) Îi las pe cei din folie de plastic la vânzătoare, să-i țină până mă întorc, împreună cu bancnota la care nu a avut rest… și, pentru că era singura, fug la bancomat să scot alți bani – de taxi de această dată!
10,20 – în taxi.
10,40 – ajung, cu întârziere… semnez, intru.

***

Și-acum, trecând peste partea de hihihihi-hahahaha-uite-că-am-reușit- să-mă-mobilizez-și-eu, cum a fost? Excelent. Impuls pentru a schimba ceva.

Cine-au fost vorbitorii? Gabriela Alexandrescu, președintele executiv Salvați Copiii România, Mireille Rădoi, directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare, scriitorul Mircea Cărtărescu, Diana Stănculeanu, psiholog în cadrul Organizației Salvați Copiii, Cristian China-Birța, ambasadorul campaniei “Copii fără etichete”, noi, bloggerii, un consilier școlar, o mamă ce venise împreună cu fiul ei… Am primit diplome, am citit fragmente din articole scrise de alții.

in-stilul-asta3 in-stilul-asta4

Da… dincolo de toate, un eveniment la care scopul nu a fost să strălucim care-mai-de-care, așa cum m-am temut. Ci să conștientizăm că lucrurile TREBUIE – dar mai ales că POT – să se schimbe!

Simplu ca bună ziua!

Tot și totul se evaluează. Proiecte, performanțe, totul începe cu o evaluare, se desfășoară sub imperiul evaluărilor, există prin … evaluare. Încă de la primul țipăt, copilul este evaluat. Primește un scor. Apoi de la grădiniță înainte, o ține tot într-o evaluare. Pe măsură ce crește – evaluat de alții, începe la rândul lui să evalueze, să se auto-evalueze, să-și evalueze Relația, relațiile cu cei din jur, ajunge să-i evalueze pe cei care l-au evaluat…  Simplu sau complicat, trăim, în mod cert, era evaluării.

Până mai deunăzi, habar nu aveam că și un blog se evaluează. Împinsă de împrejurări, am ajuns la punctul la care a trebuit să zic cât valorez… Păi cum așa, cât valorez?! Am întrebat în dreapta și-n stânga, noroc că mi-a dat cineva un pont cum că există ceva ce se cheamă stake tag, locul unde printr-un simplu email unde poți afla cât/cum/ce valorezi.

Bună ziua, bună ziua, am trimis un email, am primit un email și uite-așa am intrat în rândul lumii fluturând “rezultatul analizei asupra potentialului de advertising pentru blogul dumneavoastra”.

Este vorba despre cifre – că tot îmi plac mie… – referitoare la prezenta în social media (sic!), interactivitatevaloare traficfidelitate, valoare SEO – iată doar câteva dintre cuvintele recent intrate în vocabularul meu, cuvinte care se traduc prin ceva bine de știut: potentialul de advertising al blogului.

Iar acum că știu cum stau, nu-mi rămâne decât să… scriu. Să scriu în continuare, cu vervă – mereu, inspirație – când am și… cu urechea ciulită la ofertele de cumpărare de servicii ce se publică în mod regulat! :-)

Simplu ca bună ziua!

Game over… până la toamnă!

De pe Facebook citire:

Dragi SUPERbloggeri – si din punctul meu de vedere astfel sunteti toti – am reusit sa pun si eu calificativele acum. Mi-a fost tare-tare greu de jurizat pentru ca ati avut – cu 2-3 exceptii – toti articole in tema. Si ca sa fiu cat mai obiectiva, nu m-am uitat pe acest grup sau pe pagina de ceva timp si nici in clasament pentru ca voiam sa fie note strict pentru proba. Sunt sigura ca unii se vor supara de calificative, altii se vor bucura. Munca de jurizare nu e niciodata usoara. Eu va spun insa tuturor ca a fost o deosebita onoare pentru mine sa am prilejul de a juriza o rubrica a acestui minunat concurs, devenit competitie cu traditie, frumos creat si gestionat de minunata Claudia Patrascu. Va multumesc din suflet tuturor ca ati participat si pentru ca aici pot scrie doar un numar limitat de cuvinte, va spun de pe acum ca o sa gasiti in aceasta noapte – ori maine de dimineata, dupa cum ma lasa fi-miu – un articol la mine pe blog despre SuperBlog, despre jurizare si o sa vedeti voi despre mai ce. Pana atunci, chapeau in fata tuturor celor care au inscris articole in aceasta proba si in competitie in general!

Hahahahahaha, așadar au mai fost vreo două oi negre, nu numai eu! Amuzată de gândul că fac parte dintre “excepții”, intru să văd dacă am luat 0 puncte din 100 sau dacă am luat totuși 1 punct – pentru poza articolului, desigur! :-D

Ei bine…. am luat 73 de puncte!!! Și încă ceva, chiar și mai surprinzător: nu am coborât în clasament, tot pe locul 63 am rămas!!!

Concluzii:

– competițiile sunt bune pentru piele – emoția scrisului și suspansul așteptării cresc producția de colagen
– competițiile sunt bune pentru curaj – mai ales atunci când regulile pot fi încălcate
– competițiile sunt bune pentru self-esteem – dacă nu ar fi fost cele 60 de puncte pierdute din cauza înscrierii tardive în competiție, blogul meu s-ar fi clasat undeva pe locul 48 – printre primii 50 adică, așa cum mi-am dorit! :-p

Mai jos, cei mai buni dintre cei buni:

  1. irealia
  2. there’s someone in my head but it’s not me
  3. blueblog
  4. sareadinbucate
  5. somnulescu – cel mai odihnit blogger din România

Laude lor precum și tuturor celoralalți, de la fiecare se poate învăța câte ceva!