Alternative fair(y tale)

Azi, în loc de Țăndărică, am fost să-i mai vedem pe cei de la Zurli. La Teatrul de Arte. Prima dată când mergem acolo, frumos loc și numai bun pentru întins pernuțe și cântat cântecele. Piesa a fost despre iepurașii de Paște, un lup hrăpăreț și Zâna Florilor, o povestioară haioasă îmbinată cu o reușită punere în scenă (scenă e un fel de-a zice, știindu-se deja că spectacolele marca Zurli sunt în primul rând interactive, actori-copii-părinți laolaltă). Și încă o dată am ajuns la concluzia că cei mai fermecători și luminoși oameni sunt cei care lucrează în teatru. Bani mai puțini dar joie de vivre la cote înalte.

Și, la ieșire, nimerind în plin Alternative Fair, ne-am delectat cu prăjituri de casă (mamă-mamă ce negrese bune am mâncat!), ne-am jucat cu o pisică fără coadă (am explicat adaptând pe loc povestea cu ursul și vulpea buclucașă), am vorbit cu tineri artizani iar eu am probat bijuterii handmade și haine recondiționate, micii lăudăroase căzându-i cu tronc cele din ultima imagine – skulls, guns & roses, pourquoi me réveiller?, cum își spuneau Werther și Charlotte odată.

20150404_105508[1]__1428145697_89.39.40.202 20150404_114054[1]__1428145753_89.39.40.202 20150404_133413[1]__1428145790_89.39.40.202

Tic-tac

În liceu aveam o dirigintă pe care o fascina ideea de colecție. Spunea că a colecționa lucruri (indiferent de care-ar fi, de la șervețele de masă și până la timbre poștale) este apanajul oamenilor deosebiți. A se vedea subtilitatea logicii în favoarea ei, logica pe care eu însă am văzut-o abia târziu. Plus că la vremea la care ne era ea dirigintă eu nu colecționam nimic. Nici cercei, nici haine, nici ceasuri la reducere, nici flori presate și nici măcar iubiți. La vremea aceea eu doar citeam, pentru mine, era vremea lui Balzac. Și a primelor încercări de a fuma.

Mai târziu, când veneam acasă din studenție, mergeam mai mereu cu părinții în vizită la o vecină de bloc, ea trecea printr-o perioadă mai delicată cu mariajul ei iar mama fiind o ființă blândă și un bun ascultător, își făcuse un loc în viața doamnei din vecini. Doamnă, vorba vine, era o tipă care arăta mai bine și decât mine, deși mă depășea la vârstă cu mulți ani, dar care chiar și așa, fusese părăsită pentru una abia ieșită din liceu. Și abia trecută de optsprezece ani. Bun, și doamna despre care scriu avea două lucruri. Trei de fapt. Un magazin de suveniruri în care vindea de toate, de la bijuterii ieftine la bufnițe perforate din lemn, o colecție impresionantă de fuste de blugi-rujuri-și-parfumuri și încă o colecție, care pe mine mă fascina. Ceasuri. Multe ceasuri. Și toate doar ceasuri originale. Spectaculoase. Fiecare altfel, de la culorile inedite și curelele interesante și până la mecanism. De fiecare dată când mergeam la ea, le priveam. Mama și ea vorbeau, eu mă uitam la ceasurile ei. Și în mintea mea naivă de copil-aproape-om care asistă, vrând-nevrând, la o dramă, s-a născut ideea că au colecții de ceasuri doar oamenii care se despart…

Acum, uitându-mă prin dulap, văd că s-au strâns și la mine vreo câteva ceasuri. Nici pe departe atât de multe și de senzaționale ca ale ei. Cum ar veni, printr-o logică simplă și copilărească, n-ar trebui să am nicio secundă teama că s-ar putea ca timpul să se scurgă tic-tac și să vină și pentru mine vremea de-acel trist și agonizant splittin’ up…

image

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.