Alternative fair(y tale)

Azi, în loc de Țăndărică, am fost să-i mai vedem pe cei de la Zurli. La Teatrul de Arte. Prima dată când mergem acolo, frumos loc și numai bun pentru întins pernuțe și cântat cântecele. Piesa a fost despre iepurașii de Paște, un lup hrăpăreț și Zâna Florilor, o povestioară haioasă îmbinată cu o reușită punere în scenă (scenă e un fel de-a zice, știindu-se deja că spectacolele marca Zurli sunt în primul rând interactive, actori-copii-părinți laolaltă). Și încă o dată am ajuns la concluzia că cei mai fermecători și luminoși oameni sunt cei care lucrează în teatru. Bani mai puțini dar joie de vivre la cote înalte.

Și, la ieșire, nimerind în plin Alternative Fair, ne-am delectat cu prăjituri de casă (mamă-mamă ce negrese bune am mâncat!), ne-am jucat cu o pisică fără coadă (am explicat adaptând pe loc povestea cu ursul și vulpea buclucașă), am vorbit cu tineri artizani iar eu am probat bijuterii handmade și haine recondiționate, micii lăudăroase căzându-i cu tronc cele din ultima imagine – skulls, guns & roses, pourquoi me réveiller?, cum își spuneau Werther și Charlotte odată.

20150404_105508[1]__1428145697_89.39.40.202 20150404_114054[1]__1428145753_89.39.40.202 20150404_133413[1]__1428145790_89.39.40.202

Despre binele zilnic. Despre (ne)fericire. Despre trai

Acum ceva vreme povesteam despre o fostă colegă de-a mea care a renunțat la avocatură pentru a deschide drumul către ceva care se cheamă, nici mai mult nici mai puțin, consultanța filosofică. Într-un interviu, ea spunea: Ei bine, pe zi ce trece constat că foarte puțini oameni au o filosofie de viață, oricât de elementară și că cei mai mulți dintre noi trăiesc oarecum inerțial, într-un trist imediat, fără perspective prea îndepărtate de prezent. La începuturile ei grecești, filosofia era acea preocupare despre cum se trăiește bine, corect, virtuos chiar, însă apoi, cu timpul, ea a devenit o prințesă abstractă, închisă într-un turn de fildeș rezervat exclusiv elitelor intelectuale. Se pare că a venit timpul să eliberăm prințesa, iar Făt Frumosul apt să o facă este chiar consultanța filosofică.

Și, ca pentru a da o definiție digerabilă acestei noi dar de fapt vechi mâncări de pește, formula lucrurile astfel: Consultanța (sau consilierea) filosofică este acel dialog pe care îl poți purta cu un filosof despre acele mari întrebări ale vieții, da, acelea care de regulă sunt luate peste picior de către amicii de bere (gen: Ce faci? Mă gândesc la nemurirea sufletului/ sensul vieții/ de ce există ceva mai degrabă decât nimic…). Aceste mari teme, care sunt tratate, în general, cu dispreț și ironie, văzute ca niște chestiuni lipsite de consecințe practice și, prin urmare, puse la index, sunt, pentru alții, poate mai sensibili, subiecte care le tulbură somnul. Marile angoase vin, de fapt, din mari întrebări rămase fără răspunsuri. Filosofia nu oferă neapărat acele răspunsuri ferme, însă, așa cum scria Lou Marinoff, ne ajută să punem întrebări profitabile.

Întrebări profitabile sau nu, ideea este că noi, și eu care scriu și tu care citești și de fapt cam toți cei pe care îi cunoaștem atât eu cât și tu facem parte dintr-o lume care a uitat. A uitat să se oprească, să se uite în jur, să ridice ochii în sus, să se așeze, să privească, să… stea. Și mai frumos decât mine, o spune ea: Cred ca oamenii nu caută să fie fericiți, ci caută doar să le fie bine, bine-le ăla de toată ziua. Cred că nu-și pun întrebări, nu se distanțează de ei înșiși și (cred că pe asta o am de la domnul Andrei Pleșu) nu-și mai fac timp pentru contemplație. Adică pentru stat degeaba în fața unei ferestre prin care vezi cum au înflorit copacii primăvara sau pentru ascultat cum se ceartă niște vrăbiuțe afară. Cred că ține de ceea ce am văzut și învățat de la părinții noștri, că statul degeaba e rău, că munca adevărată e numai aia cu mâinile sau, în varianta contemporană, aia din fața computer-ului, că, în general, nu mai e timp de citit sau de vorbit sau de ascultat, pur și simplu, muzică. Cred că suntem obsedați de acțiune și de informație nu mereu relevantă. Asta cred ca e în neregulă cu noi, luați la grămadă.

Da, exact. Uitându-mă înapoi la viața mea, așa cum era ea acum câțiva ani față de cum este ea acum îmi dau seama că da, nu știam să trăiesc. Mi se părea că a trăi înseamnă să am bani. Să mă trezesc dis de dimineață, să mă dichisesc și să-mi petrec o zi întreagă printre oameni la fel de dichisiți ca și mine, fixați în scaune ergonomice și NE-privind niciodată pe geam. Între un geam îmbrăcat în jaluzele verticale și nu în draperii si perdele vintage butterfly lila, nu exista alegere, aveam un monitor în față și metri cubi de aer condiționat de respirat. Și nu se punea problema de lumină filtrată, difuză sau cu iz suav de blândețe, în clădirile de sticlă viziunea e dată de lumina rece a spoturilor din tavan iar cei de la facility management nu investesc într-o eficiență ce e direct proporțională cu pretul unor corpuri mai fancy de iluminat… Cum ar veni, eu și noi restul, munceam. La fel de steril precum era și locul în care stăteam.

Acum însă, îmi pot permite să stau. Îmi pot permite să visez. Îmi pot permite să mă gândesc la mine, la cei din jur, la viața mea. Chiar, tu când te-ai gândit ultima dată la ea?

***

Iar pentru un ambient care îmbie la viață frumoasă, la TRAI, există printre altele, retrobutique. Te-as indemna sa le vezi toate produsele și chiar dacă nu-ți vor fi pe plac, să-ți reamintești sau măcar să-ți imaginezi că se poate trăi și altcumva…

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Sub semnul împrumutului

Prin 2004, Shania Twain era în topuri cu o melodie ale cărei versuri sunau așa:

We live in a greedy little world / that teaches every little boy and girl / To earn as much as they can possibly / then turn around and spend it foolishly / We’ve created us a credit card mess / We spend the money that we don’t possess / Our religion is to go and blow it all / So it’s shopping every Sunday at the mall […] / When you’re broke go get a loan / Take out another mortgage on your home / Consolidate so you can afford / To go and spend some more when you get bored…”

N-aveam pe atunci credite făcute dar nici mult timp nu a trecut până să ne începem periplul printre rate, grafice de rambursare, drumuri la bancă, timp pierdut la ghișee apoi considerabil mai puțin în fața monitorului, dar cu aceleași implicații de pierdere.

Am început entuziasmați cu un credit de nevoi personale și ne-am renovat cap-coadă apartamentul, apoi am făcut altul pentru a ne lua mașină. Mașina am vândut-o, am închis creditul, dar am făcut altul, pentru altă mașină. Apoi au urmat două imprumuturi nebancare la Provident, mici, dar tot imprumuturi se cheamă. Totul culminând cu două carduri de credit, carduri care s-au dovedit, de departe, cea mai neinspirată alegere…

Uitându-mă înapoi, mă tot întreb dacă am fi putut proceda altfel. Dacă în loc să facem o renovare totală am fi făcut lucrurile pe bucăți, azi termopan, mâine faianța din baie, peste o lună plăci de izolare și gresie în bucătărie, abia peste un an parchet nou și tot așa… apoi dacă în loc de două mașini schimbate ne-am fi mulțumit cu una, dacă în loc de-a face credit online la Provident aș fi împrumutat pe termen mult mai lung și fără nicio dobândă de la tata iar dacă în loc să ne întindem la nesfârșit în baza cardurilor de credit am fi ales să facem lucruri mai mici și în realitate cu-adevărat reconfortante.

Mă întreb, dar nu am un răspuns. Bunicii nu s-au împrumutat ca să își ridice casa iar pe vremea străbunicilor tot ce se făcea era din bani agonisiți și nu pus sub semnul parafelor, giranților și garanțiilor materiale. Cum și de ce ne-am schimbat noi, nu știu așadar să spun…

Case closed, mystery solved! – sau despre simplitatea procesului decizional atunci când vine vorba despre a cumpăra o mașină…

A fost o vreme când fumam. Fumam orice se nimerea, cumpăram Rebel pentru că îmi plăceau pachetul și reclama din Club A, dar la fel de bine puteam cumpăra Viceroy, L&M sau Pall Mall pentru că toate erau la fel, n-am fost niciodată în stare să disting care-i una și care-i cealaltă, toate se aprindeau la un capăt și se stingeau la celălalt și oricum serveau scopului unic de a-mi afirma libertatea, împreună cu pletele roșii și pantalonii rupți mai peste tot…

Și m-am gândit la țigări pentru că, pe undeva, pentru mine, ele intră în aceeași categorie cu mașinile. Dacă mă întreabă cineva dacă îmi place o nu-știu-care mașină, întreb simplu: nu tot acolo te duce? Ce să zic, poate că nu mă las cuprinsă de frenezia farurilor ce nu-ți dau pace și te urmăresc pân’ te-ai văzut acasă iar terminologia push start and smart entry, ce vine la pachet cu acronime gen IPA, HAC, DRL, VSC, TRC, rezervate pour les connoisseurs, mă face să râd pentru că mie mașina-mi pare doar… un rău necesar!

Copilăria mi-am petrecut-o fără mașină iar amintirile mele din adolescență se leagă de tata care punea muștar în rezervorul unui ARO care, chipurile, trebuia să ne ducă la mare dar se oprea la fiecare zece minute, de drumurile săptămânale de la Gura-Humorului la Suceava și invers, iar mai târziu, de fratele meu care s-a angajat la o reprezentanță auto și a început să vorbească doar despre mașini pentru ca apoi, având o dată treabă prin București, să mă ia și pe mine acasă într-un drum de seară, într-o mașină top line - precum mi s-a spus atunci cu emfază, mașină “accesorizată” cu-un șef taciturn ce a citit tot timpul ziare… Țin minte și acum lucrul ce m-a hipnotizat: colțul hârtiei desfăcute ce sta aproape nemișcat, fie că eram la deal, fie că eram la vale, fie că frânam, fie că acceleram… A fost un drum făcut cu geamurile închise, cu muzică în surdină și într-o atmosferă mereu aceeași, lucruri ce mi se păreau nefirești, obișnuită fiind cu brmmm – brrrrmmm – brrrrmmmmmm și tot felul de pocnete, bufnituri, vâjâieli și tras pe dreapta la marginea drumului… Pentru că da, eu una știam doar de geamul deschis vara și de aerul încins de radiator iarna, de mirosul de benzină și de portiere ce trebuiau trântite pentru a se închide…

Apoi am fost spectatoare la epoca tunning-ului. Pornind de la un Fiat Coupé și sfârșind cu o Toyota Supra ce avea numărul TOY, fratele meu a transformat mașină după mașină, a participat la saloane, concursuri, a făcut țara-n lung și-n lat pentru o singură pasiune: mașinile. Am apreciat dar… tot n-am înțeles!

Și tot cu neînțelegerea am rămas atunci când, ajunși la casa noastră, a venit vremea să ne luăm și noi mașină iar cuvintele de dragoste și sărutul de bună dimineața au fost înlocuite pentru o perioadă de cruise control, halogen, proiectoare, senzori, panou de bord, consolă… grea alegere dom’le și muuuuultă bătaie de cap față în față cu liste de specificații complexe precum polinomul de gradul trei, apoi multe ezitări și telefoane interminabile… Totul pentru o mașină!

N-am înțeles atunci și nici nu cred că voi înțelege vreodată… Dă-mi mie bani de o mașină – nu, nu de un Lamborghini, ci de-o mașină pe care s-o conduci pe orice drum și fără să-ți fie frică s-o lași parcată! – și lasă-mă zece minute c-un calculator și-un telefon și să vezi ce simplu îmi este să aleg!

Google – cuvinte cheie “cea mai vândută mașină” (pe principiul simplu că dacă o cumpără atâția, or fi știind ei ceva!) – search! Rezultat: Toyota Corolla. Bun, o știu de pe stradă, dar oricum dau căutare de imagini, ocazie cu care aflu de… noua Corolla! Pfiuuu, ce ușurare, ce bine că au făcut-o mai frumoasă!

Toyota (2)

Bun, exteriorul ca exteriorul, daaaaar interiorul?! E cozy, e plăcut? Zic “plăcut” pentru că pe mine mă interesează senzația per total și nu detalii precum volanul din piele și ornamentele cromate… Și uite-așa dau peste reclama care mă face să mă îndrăgostesc! De Garfield cel kamikaze, dar ce mai contează, retina sensibilizată e direct legată de centrul nervului decizional!

 

Iar acum… piatra de’ncercare: o fi ea frumoasă și prietenoasă, daaaaaar… e sigură la drum?! Citesc mai multe articole, mai întâi de testele de siguranță trecute (unul e mai buclucaș dar situația-i sub control!), apoi trec la specificații dar mă pierd în argoul cu note valvematice așa că iau telefonul păstrat la îndemână… O conversație de câteva minute în care bifăm pe-o listă fictivă da, e bine că are, da, e bine să aibe, oaaaaa, oaaaaaa, câte airbaguri!, după care închid și sun la reprezentanță (hai s-o văd și-n carne și oase! - pardon, tablă și pistoane), banii dați și… o mașină cumpărată fără bătaie de cap și nopți nedormite de grija unui cal putere în plus sau a unuia în minus… Case closed, mystery solved!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Strada Speranței, la parter… sau despre Timișoara Încălțăminte

Strada Speranței, la parter, se traduce aici prin Șoseaua Ștefan cel Mare, nr. 30, bloc 26, parter. E locul unde speranța multora de a găsi ceva de calitate la un preț decent se împlinește.

Despre un magazin de încălțăminte voi scrie, deoarece într-o lume în care brand-ul înseamnă nu neapărat calitate, dar cu siguranță un preț halucinant, e bine să se știe că mai există lucruri frumoase, excelent lucrate, la prețuri accesibile.

Magazin este mult spus. De fapt este vorba despre un spațiu mare cât o sufragerie de bloc comunist, unde sunt adăpostite cel puțin o sută de modele de încălțăminte de damă, vreo 30 de modele de genți și tot atâtea de încălțăminte bărbătească. Piele. Doar piele. Lăcuită, întoarsă, perforată, accesorizată, fixată pe calapoade comode indiferent de înălțimea și de forma tocului… piele care te îmbie să probezi, să stai la taclale cu doamnele din magazin, să cumperi și să te gândești cu plăcere la faptul că, în toamnă, tot acolo vei găsi încălțămintea care să-ți placă, fără însă a-ți usca buzunarul!

Mai jos, poze, pentru a vă putea face o idee.

 12 10

9 8

11 13

2 6

3 4

5 7

O afacere rentabilă

În periplul nostru anti-diabet am aflat foarte multe lucruri. Printre care, despre posibilitatea vindecării diabetului prin consumul de hrană vie.
 
Nimic hazardat în această promisiune.
 
Am mers mai departe și ne-am interesat în legătură cu programele ad-hoc oferite de un centru specializat.
 
Pe site, lucurile sună astfel:

21 DAY REVERSING DIABETES

 
Dr. Cousens’ Reversing Diabetes Naturally Protocol is a medically-supervised nutritional therapy program for type 1 and type 2 diabetics, as well as pre-diabetics who do not want to live their lives codependent to Insulin and other medication drugs. 
During the program participants reverse the negative genetic expression of diabetes to a physiology of health and well-being.  A series of workshops empower the participant to become proficient at integrating plant-source only live foods into their daily lives, therewith continuing to reducing the metabolic inflammation naturally. 
Supported by scientific research, Dr. Cousens’ clinical results make this protocol the most comprehensive and successful diabetes reversing programs in the world.
 
Întrebarea mea a fost: Bun, acolo ne arată ce-și-cum, și… apoi? Un răspuns rezonabil a fost că se formează obișnuința. 
 
Așadar, entuziamați, am inițiat un dialog cu cei care pun la dispoziție programele miraculoase.
 
Și de aici începe partea distractivă:- tariful orar al unei consultații este de 490 $, iar o consultație durează minim o oră și jumătate.- pe lângă recomandările referitoare la dietă, se impune consumul unor anumite suplimente al căror preț variază între 1800 $ și 4500 $ pe lună. Reconfortant este că ni s-a specificat faptul că aceste sume sunt aferente tratamentului necesar unui adult, pentru un copil costurile fiind mai reduse. Cu cât, se va decide la momentul respectiv…

- costurile de cazare pe perioada programului sunt 50$ pe noapte pentru copil și de 199 $ pe noapte pentru adultul însoțitor. Cu mențiunea că ni se va face un discount de 30%. Și cu o a doua mențiune – care mi-a atins un punct sensibil… – sălile de baie sunt la comun. Solicitarea uneia private angajează costuri suplimentare. 

La final, cum altfel, disclaimer-ul bine-cunoscut: ni s-a pus în vedere faptul că nu există o garanție a succesului acestei cure, că vindecarea poate exista, poate să fie partială sau…. poate să nu existe.

***

Este sau nu “sănătatea” o afacere rentabilă?! :-)