Proba salatei

Ce trebuia să facă Harap-Alb, să-i ducă lui Verde Împărat salată din Grădina Ursului ca să scape cu viaţă din urzelile spanului? Ei bine, la fel într-un restaurant. Nu ești chef dacă poţi pune pe un platou trei langustine aranjate în formă de octogon și picta în jurul lor, dintr-o sosieră cât o pipetă, ansamblul Stonehenge sau Calea Lactee, ci dacă poţi face… tot. De la platoul care să lucească-oglindă și până la a spăla frunză cu frunză un camion de salată. Iar azi, într-o vană de rockstar în care ar fi încăput zece plus mine, vorba lui Chad Kroeger, am spălat de babiţe, lipitori, miriapozi și pământ adevărat, de ţară, salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. Salată. (la noapte voi visa că înot în salată… asemeni lui Pluș, “într-un borcan de miere acum și nu contează pe care drum!”)

De adăugat la CV

De adăugat, dar nu știu unde.

Oricum, de adăugat la CV că obișnuiesc să lucrez ca zidar o dată pe an, pe perioade mai lungi sau mai scurte, cu rezultate așteptate sau neașteptate, dar care nu depind de priceperea sau de stăruința mea într-ale succesului ci de factori perturbatori (pot fi de oricare, începând cu, e.g., copii care au cu totul alte planuri și până la copii care au cu totul alte planuri) și de suprafața peretelui. Suprafața nefiind aici dimensiunea, zidarul din mine este foarte capabil, ci … acele adâncituri / valuri / denivelări date de cei care construiau pereţi la 1900 toamna.

Și gata, am terminat introducerea asta până si pentru mine searbădă.

Deci zugrăvesc. Nu de acum, de azi, ci de vreo lună. Mi-a luat zile bune să ajung la magazin să cumpăr varul, apoi să sortez și curăţ ustensilele rămase de la zugrăveala de-acum un an, apoi tot pe-atât să conving copiii să nu intre în bucătărie odată ce Michelangelo se va pune-n mișcare (aici n-am făcut nicio treabă, au și intrat, au și tras cu mingea, au și verificat cu mânuţele dacă s-a uscat sau dacă e încă lipicios și numai bun de întins pe haine), apoi să încep efectiv. Dar odată pornită, nu mi-a mai stat nimic în cale. Trafalet care mai mult mă stropea pe mine decât zugrăvea? Nu-i nimic, am pensule. Unele un pic mai mari decât cele de pictură ale copiilor, dar ce contează? Am pornit cu alea, apoi cu una salvatoare. Cam cât palma mea de mare și atât de salvatoare încât am zone de bucătărie rămase dungate (vina pensulei, nu a zugravului). Zone pe care le-am lucrat stând precum Mrs. Smith pe un colţ de picior de scaun timp în care o mână zugrăvea (trăgea dungi), o mâna prindea orice obiect care se nimerea să cadă (mai puţin galeria care mi-a învineţit nasul) iar o mâna ţinea găletușa de var, pentru că e destul de greu să stai și în echilibru și să-ţi ţii și gheaţă pe nas și să mai și cobori și urci pe un scaun la fiecare trei secunde pentru că de pe pensulă s-au epuizat cei nici zece ml de var, cu-atât mai greu când cu mâna rămasă liberă faci o tartină, lipești o jucărie sau pui o piesă la puzzle. Sau orice altceva.

Deci, la acest moment în care scriu în loc să curăţ și pun totul la loc în bucătăria vraiște, dilema e supărătoare: unde pun în CV treaba cu zugrăveala, pentru că nu intra nici la employment experience, nici la job related skills, nici la hobbies (o, nu!), nici la education, nici la obiective, nici la interese, nici la driving lic… (“Maaami, ai terminat acolo, mi-e foame!”)

Chestii noi

I-am descoperit şi eu pe Vasile Ernu (şi mi-am comandat tot ce a publicat) şi pe Cosmin Bumbuț, fotograful cu o sumedenie de premii care încep cu “cel mai bun…”, “cea mai bună…” dar care din punctul meu de vedere e cel mai bun prin așa ceva:

2014-12-15-17-32-28-2 2014-05-23-06-10-55 2014-11-16-16-04-02

(sursa foto)

Şi am descoperit şi cafeaua de cicoare. Care are un gust infernal, dar pe lângă nişte turtă dulce cu multă scorțişoară, a sfârşit prin a-mi plăcea.

20150801_114208__1438426247_109.166.133.202

Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202

Talent. Isprăvi. Glorie. Prussian blue

Pentru cinci minute de strălucire a copiilor pe scenă noi ne ardem ani buni din viață, dar hei, se merită cu prisosință! Deci, azi iar emoții, iar stat cu sufletul la gură, dar a-i vedea cei doi năzdrăvani țopăind și dând din mânuțe în lumina reflectoarelor e un moment de glorie absolută. Cel mare foarte stăpân pe situație, cel mic în stilul fie-cum-o-fi-oricum-n-are-importanță, cu bluza ieșită din pantaloni și cravata fugită într-o parte, apoi mândru de medalie dar aruncându-și diploma pentru un balon rătăcit pe sub scaune, iată rezumatul dimineții. Cu pozele de rigoare.

DSC_0551__1428311673_89.39.40.202 DSC_0552__1428311743_89.39.40.202 DSC_0596__1428311872_89.39.40.202

Și, după cum ne așteptam și doream, au venit și figurinele de ipsos despre care povesteam ieri, cele de la ipsoart. Așa că ne-am pus pe treabă.

DSC_0599__1428311955_89.39.40.202 DSC_0602__1428312002_89.39.40.202 DSC_0606__1428312042_89.39.40.202

 Și, ca de obicei, mă aștept să urmeze peretele. Unul dintre ei, la libera alegere.

DSC_0540__1428312211_89.39.40.202

Apoi mai mult ca sigur așternutul.

DSC_0545__1428312269_89.39.40.202

Și, fără doar și poate, propria persoană.

DSC_0515__1428312321_89.39.40.202

(later edit) Iată rezultatul. Și astfel am dedus că micul suprarealist are o culoare preferată: Prussian blue. Pentru un iepure c-o blană ce-ar face până și-o albastră de Rusia invidioasă!

DSC_0609__1428313769_89.39.40.202

Deschiderea ochilor

Dacă am înscris copilul la club de fotbal nu înseamnă că nu va face și pian. Pe lângă chitară. La fel, dacă ieri am fost la teatru și la târg de mici artizani, azi am bifat salonul auto-moto, ediția… a câta o fi fost. Dacă stau bine să mă gândesc, acest gen de ieșiri sunt ca număr la egalitate cu cele făcute în scopuri declarat educative. Și fără a cădea acum în divagații despre parenting, un lucru zic – de fapt doar reconfirm beneficiile dintr-o afirmație care ar trebui să fie o mantra pentru părinți: Nu e niciodată prea devreme. Și nici prea mult! Deci, mergem în continuare pe stilul eclectic, le arătăm de toate urmând ca ei să aibă de unde alege. Dacă unul va vrea să fie cascador iar celălalt olar, atunci așa să fie. Planul meu e unul mare și simplu: să-i încurajez să descopere ce sunt și ce vor. Și-n rest le va fi excelent.

Deci, SAM. Ca de obicei, nenumărate mașini, lucioase, perfecte, spectaculoase, azi și unele de epocă. Și încă o dată am ajuns la concluzia că la fel ca în arhitectură, nu se compară ce-a fost ieri cu ce e azi. Presupun că a prinde suta în 10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 secunde crește numărul de globule albe, endorfine și tot felul de fluide prielnice corpului dar formele aerodinamice nu au nimic din șarmul generos al celor clasice. Iar cine a văzut cum arată un Dusenberg Torpedo Convertible Berline … ăăăă… hmm… nu prea mai are cuvinte.

Alte atracții (la partea cu mâncatul atracție e mult spus, dar acum hai…) pe lângă care am trecut și ne-am implicat au fost pictatul pe ipsos – iată încă o afacere de familie care m-a încântat (se cheamă ipsoart, am și comandat pentru cei mici iepurași și ouă care ne vor fi livrate la ușă chiar mâine!), am schimbat numere de telefon cu coordonatoarea, mamă și ea, plină de înțelegere și de candoare, era acolo mai mult de drag decât ca să-și promoveze business-ul – mâncatul de tot felul de nenorociri de tip grill-fast-food dar la care am nimerit un mujdei autentic și de-a dreptul senzațional (semăna cu-al lui tata, am mâncat porție triplă!), cascadorii cu motocicletele și atv-urile, mașini și motociclete tunate – aici am stat destul de mult, în amintirea celor pe care le rula fratele-meu-maestru-de-ceremonii acum deja destul de mulți ani, apoi concertul celor de la Hatemode – nu sună chiar rău și mi-au adus în minte perioada când tata de nevoie învățase să discearnă între death metal melodic, progresiv și ska punk, și, în cele din urmă dar nu la final, admirat hostesses și notat mental ponturi pentru a arăta realmente impresionant.

Cam atât. Mai jos, poze pentru jurnal.

20150405_105848__1428254391_89.39.40.202 20150405_105910__1428254410_89.39.40.202 20150405_105924__1428254433_89.39.40.202 20150405_105929__1428254457_89.39.40.202 20150405_110002__1428254476_89.39.40.202 20150405_110044__1428254496_89.39.40.202 20150405_110134__1428254521_89.39.40.202 20150405_110504__1428254547_89.39.40.202 20150405_111730__1428254608_89.39.40.202 20150405_112506__1428254627_89.39.40.202 20150405_112603__1428254652_89.39.40.202 20150405_113012__1428254670_89.39.40.202 20150405_113031__1428254688_89.39.40.202 20150405_115915__1428254574_89.39.40.202

Interesele. Filosofia dintr-un pliant

În fiecare zi, vin pliante noi. Zilnic avem cutia poștală plină de pliante. Nu-i rău însă, nu ne plângem, mai grav ar fi dacă ar fi plină de facturi. Și, revenind la pliante și la cei doi locuitori maturi ai apartamentului numărul 41, avem de-a face cu doi oameni cu două stiluri diferite. Unul (eu) le scoate din cutia poștală și le aruncă direct în cutia de carton ce servește pe post de coș de gunoi și care șade frumos la doi metri mai încolo, celălalt (mon mari) le scoate, se oprește cu teancul în fața panoului de cutii poștale, îl desface pe primul, se uită, îl frunzărește cap-coadă, mai face trei pași, îl desface și pe următorul, și, dacă e cu mine și-mi simte privirea dezaprobatoare în coastă, pornește cu pas vioi dar tot trăgând cu ochiul printre paginile rămase deschise iar dacă nu e cu mine (cazul ideal) lucrurile se petrec, cel mai probabil, așa: dă visător pagină după pagină în timp ce se îndreaptă alene spre lift, cheamă liftul fără să ridice ochii, bâjbâind cu degetele de la mâna liberă după buton (noroc că stăm într-un bloc comunist cu un lift la fel de comunist și cu un buton unic și la fel de comunist), apoi se urcă domol în lift și după ce închide absent ușile și apasă la fel de absent și tot pe pipăite butonul cel mai de sus, continuă să frunzărească. Iese din lift și se îndreaptă agale spre ușa casei, profitând la maxim de timpul rămas până ce ușa se va deschide iar chiotele și pupicii de bun-venit vor fi însoțiți de sfârșitul tragic al pliantelor, pliante preluate nemilos de către mine și aruncate la fel de nemilos. Tot de către mine, da.

Astăzi însă, împotmolită fiind într-un aluat, pliantele au scăpat. Și cum frământam eu de zor numai ce aud o voce binevoitoare în spatele meu: uite, pe ăsta să-l păstrăm, te va interesa. Mai mult din curiozitate decât din interesul indicat mi-arunc o privire ca să văd ce, în numele tuturor sfinților, m-ar putea interesa! Și văd un pliant de la Covera.ro deschis la ghivece de flori și vase de yena și alte tot felul de vase de gătit, plus ustensile de bucătărie la amestec probabil cu aplice și jucării la discount. Nu zic nimic. Dar în mintea mea se petrecea al treilea război mondial. Cum adică să mă intereseze pe mine să-mi cumpăr tigăi?! Oale și ulcele te fac! Și în timp ce am continuat să frământ cu înverșunare la aluat și să fac forme în el de parcă aș fi mânuit un cuțit de tranșat și nu niște banale forme cu inimioare, steluțe și ursuleți, gândeam revoltată că și dacă îmi petrec majoritatea timpului bucătărind și grădinărind, asemenea interese nu mă definesc deci e umilitor ca cineva să creadă că un pliant cu cratițe m-ar putea interesa, eu sunt o ființă superioară, gândesc așa cum respir, citesc într-o zi cât alții într-un an, scriu, visez, am dorințe profunde, ce mai încolo-încoace, sunt un spirit creator în toată puterea cuvântului, iar el, nerecunoscătorul, îmi înmânează spre studiu, analiză și sinteză pliante cu reclame la grătare și țepușe pentru porc la proțap! Jignită! Atât de jignită și atât de singură în lumea mea…

Dar, desigur, cum orice pahar are și o jumătate plină și orice norișor se poate îndepărta cu un bobârnac, ne-am împăcat. Nu pentru că ar fi făcut el un foc de tabără și artificii din banalul pliant sau pentru că și-ar fi dat seama cum funcționează fluxul alambicat al gândirii mele având o săptămână la cină pliante în loc de “the usual vegan stuff” (ce oricum pentru el are gust de carton sau de hârtie cerată, în cel mai bun caz!), ci pur și simplu pentru că eu am realizat că femeia care bucătărește din pasiune e precum în cărțile cu povești, un mic creator, un… artizan! Iar magia, oricât de magie ar fi ea, vine la castron, oricât de prozaic ar părea. Castron căruia, întâmplător, i se poate face reclamă într-un pliant. Care pliant mie, total neîntâmplător, îmi fusese înmânat cu drag.

***

Și da, se cheamă tot un fel de cazuistică, dar, vrând-nevrând supraviețuirea depinde de ea.

2, 3, galben, magic

Acum vreo două luni copilul cel mic zicea doi pentru orice putea fi numărat, deși avea și noțiunea de unu și pe cea de trei. El avea doi ani, fratele mai mare tot doi, un măr era două mere și o râmă tot două râme. Acum a trecut la trei. Are trei ani. Caracatița are trei picioare, chiar și cele din cărțile de colorat pentru copii, care sfidând concluziile anatomiei au doar patru în loc de opt, apoi dacă îi dau două nuci de cocos el îmi spune că sunt trei și tot așa. Îl las. Nu simt nevoia să-l corectez. Nu simt că dacă aș insista că sunt DOUĂ nuci și nu TREI l-aș învăța ceva. Nu l-aș învăța nimic de fapt. Poate doar aș pune bazele acceptării pe negândite și a înghițitului informației pe nemestecate. Deci, copile, dacă ție acum ți se pare că orice e “3”, dacă trei rezonează cu imaginația ta mare și cu candoarea ta, atunci trei să fie.

Magic.

Pe de altă parte, copilul cel mare desenează soarele dungat. Nu galben și eventual cu raze, ca-n cărțile cu prinți și prințese, ci colorat intens și mai ales nu cu galben. Sunt de acord cu el, îl încurajez chiar. Cu enciclopedia în față, el nu desenează soarele “rotund și galben / se prevede printre nori etc” ci face un melanj folosind toate culorile sistemului solar. Încântător. Îl ador. Nu vreau o mașină de reprodus imagini, prefer un suprarealist.

Magic.

image image image image