Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Zi de duminică, zi de târg

Mă gândeam că ar trebui să-mi fac o categorie distinctă, târguri și expoziții, pentru că văd că nu las să-mi scape nimic la acest capitol. Pe zi ce trece pare-se că-mi descopăr o curiozitate tot mai mare pentru lucrurile mărunte, făcute de mâini de oameni, muncite, gândite, ca să nu mai spun că e dublată cu prisosință de plăcerea de-a mă fâțâi printre tarabe, pe genul acela de alei înguste și pe care se înspică umbra cu soarele.

Și, ca să scurtez introducerea și să ajung mai repede la partea convingătoare, cu poze, să spun repede că am fost azi, într-un final, la un târg care e permanent și se organizează de când lumea cred, și anume la cel din Agronomiei. Doar auzisem de el și văzusem frânturi trecând cu mașina sau cu tramvaiul, dar de oprit, n-am oprit niciodată. Ei bine, e minunat! Am găsit de toate, de la suc de cătină la fagure de miere și ouă de rață și urdă cu mărar, am văzut că au și găini de curte la vânzare, plus ulei de floarea soarelui presat la rece și tot felul de creme după rețete naturale, plus că am mâncat de parcă am fi fost într-o poiană, la țară. Loc de alergat pentru copii, copaci pentru cucu-bau, iarbă cosită, mese din lemn și cergi întinse pe jos, plus o mâncare făcută pe foc de lemne, bună cum rar am mâncat. Și ieftină de nu mi-a venit să cred, am impresia că nici la cantinele stundențești nu se mai mănâncă cu-atât de puțini bani! Pentru lămurire, să precizez că am dat incredibila sumă de 30 de lei pentru două porții de sarmale cu mămăligă și ardei iute, o porție de pomana-porcului, tot cu mămăligă, o porție de fasole cu cârnat, dar cârnat de parcă ar fi fost făcut de tataie, din porc crescut în curte și apoi tăiat ca la carte, tranșat și condimentat cu cimbru și usturoi, e-x-a-c-t-c-u-m-t-r-e-b-u-i-e, plus o porție de varză murată cu boia. A, și să nu uit de pâinea de casă, care a intrat tot în fabuloasa sumă de care povesteam! Iar despre ciocolata în două culori sau despre caramele ca pe vremea copilăriei nu mai zic, căci parcă plănuiam ca, pentru a trăi cel puțin 150 de ani și arăta ca o floare, mă voi feri cât oi fi și-oi trăi de tot ce-ar putea fi făcut cu zahăr…

Cum ar veni, a fost frumos-frumos iar în weekend-urile însorite, acolo ne vom petrece parte din timp, plus că îmi voi cumpăra mere și suc de sfeclă și măr, nepasteurizat (dacă îl fac eu, nimeni nu-l bea…), apoi brânzeturi într-adevăr tradiționale, zacuscă atunci când mi se termină cea venită de la la tatalili, urdă și caș și miere, neapărat!

DSC_0856__1430063310_89.39.40.202 DSC_0859__1430063355_89.39.40.202 DSC_0861__1430063379_89.39.40.202 DSC_0862__1430063402_89.39.40.202 DSC_0863__1430063428_89.39.40.202 DSC_0865__1430063456_89.39.40.202 DSC_0866__1430063478_89.39.40.202 DSC_0868__1430063505_89.39.40.202 DSC_0869__1430063531_89.39.40.202 DSC_0875__1430063561_89.39.40.202

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Brm, brrrm, brrrrrrmmmm & E-I-E-I-OOOOOOO………

Am doi băieți deci nu ne este străin nimic din ceea ce face zgomot. De la parada anuală de 1 Decembrie și până la spectacolele aviatice, cursele de mașini sau acrobațiile pe motocicletă și chiar defilările abracadabrante cu vehicule ingenioase organizate de cei de la RedBull, acolo unde sunt zgomot, adrenalină și fum, suntem și noi.

Iar dacă acasă citim la nesfârșit din enciclopediile pentru preșcolari, răsfoind la nesfârșit paginile cu tractoare, freze de zăpadă, secerătoare și mașinile agricole în general, ei bine în parc, primăvară de primăvară îi urmărim îndeaproape pe oamenii desemnați să tundă iarba, să curețe tufele și să taie crengile moarte din copaci. Suntem spectatorii fideli, în ultimii cinci ani, pot spune cu mâna pe inimă că o reprezentație n-am ratat!

Mda, presupun că suntem la un pas distanță de la a ne interesa ofertele de Black Friday de la O-Mac, pentru că, până una alta, cu pozele cu tractoare și motofierăstraie de pe O-Mac.ro ne-am familiarizat…. Unde mai pui că mai deunăzi scriam aici pe blog povestea unei sărbători de Paște de-acum vreo douăzeci de ani și ziceam că la cum merg lucrurile e tot mai evident că vom începe să luăm tot mai mult în calcul tipurile și prețurile la generatoare de curent!

Dar până una-alta și mai precis până la a face acel pas de-a ne muta în gospodăria de la mamaie și tataie, unde e loc de tuns, cosit, arat și semănat, ei bina acasă la noi, la bloc, old MacDonaldAndrei has a farm. De la gărdulețe pentru grajduri și copaci miniaturali, tractorașe și remorci, mașinuțe de tuns iarba și neapărat o mie de văcuțe, găini, curci și porci, bonus șoareci, păianjeni și lilieci, le-avem pe toate. Deci, cum ar veni… la noi vine așa:

With a cluck cluck here
And a cluck cluck there
Here a cluck, there a cluck
Everywhere a cluck cluck
With a baa baa here
And a baa baa there
Here a baa, there a baa
Everywhere a baa baa
With a neigh neigh here
And a neigh neigh there
Here a neigh, there a neigh
Everywhere a neigh neigh
With a quack quack here
And a quack quack there
Here a quack, there a quack
Everywhere a quack quack
With a oink oink here
And a oink oink there
Here a oink, there a oink
Everywhere a oink oink
With a moo moo here
And a moo moo there
Here a moo, there a moo
Everywhere a moo moo

Old MacDonaldAndrei has a farm
E-I-E-I-OOOOOOO………

image

Vorbim chineza

Dacă e să vorbim despre bani și despre facerea și păstrarea lor, la mine lucrurile stau așa: am un card BRD, expirat. Cel pe care îmi intrau salariile când lucram ca angajat model iar pe care acum s-au adunat indemnizațiile și alocațiile copiilor. Nu m-am obosit să-mi fac drum prin Victoriei și să-l iau pe cel nou. Nu-i rău să se strângă niște urme de bani. Spun asta pentru că la cât de mulți sunt, poate prin 2030 și ceva vor putea copiii mei să meargă la Disneyland. Să-i ducă pe copiii lor, nu pentru altceva.

Apoi am un cont la Raiffeisen. Depun bani frecvent, dar nu am un card atașat. Ideea e să-i depun, nu să-i cheltuiesc aiurea de fiecare dată când mi se pare c-am găsit în vreun magazin obscur ceva interesant.

Și mai am un cont la Transilvania. Acolo îmi intră bani automat, mi-i depune curierul de la Fancourier odată ce-a încasat rambursul pentru comenzile de ciocolată. Aici am si card și primesc și notificări prin sms, deci știu foarte clar pe ce și când și cum mă pot baza.

În rest, țin banii la ciorap. Într-un plic verde mai exact, dar care nu anulează ideea de ciorap. În care pun și tot felul de carduri de fidelitate, se cam adună văd, eu fiind un fervent cumpărător de chestii on-line. Chestii însemnând ierburi și prafuri cu denumiri care de care mai ciudate și din care fac eu mâncare, mâncare cu specific alandala – fusion – experimente – talmeș-balmeș mai mult sau mai puțin raw-vegan.

Și dacă tot am povestit despre carduri și de ce e casa mea numai bună de spart, am dat printre altele peste ceva care se cheama imprimanta termica. Adică ceea ce folosesc cei care fac carduri, din câte deduc. Până acum, cum s-ar zice, nimic neobișnuit. Dar pentru descrierea minunii care a revoluționat umanitatea cea păstrătoare de bani în sân, la ciorap și saltea, ei bine, pentru mine în calitate de necunoscător al jargonului tehnic, iată chineză și nu altceva: Bazata pe modelele Zebra P110i si P120i, ZXP Seria 3 ofera o viteza de imprimare crescuta, de pana la 180 carduri pe ora, optiuni de encodare, interfata Ethernet (optional) precum si caracteristici fizice de securitate. Iar despre mine cu insecuritatea mea psihică și alte dandanale, revin altcândva…

Alt elogiu pentru antreprenoriat

Am mai povestit aici cum arată viața mea de antreprenor. Este poate mai greu, sunt mai puțini bani, nu sunt atât de siguri precum salariul fix intrat în cont la fiecare sfârșit de lună, dar este plină de satisfacții. Și de lucruri pe care trebuie să le învăț. Nu se pune problema să mă opresc, să mă plafonez, să mă blocheze vreun coleg în a promova. Sunt eu și doar eu. Deciziile mele se răsfrâng în banii pe care îi câștig, în mulțumirea de la sfârșitul zilei, în lecțiile învățate și în pașii pe care trebuie mereu să îi fac.

Zilele trecute îmi povestea soțul meu despre șeful lui, Enterprise Sales Manager, care va pleca. De voie, de nevoie, nu mai contează, contează doar senzația pe care o dă orice plecare. O știu și eu prea bine, am lucrat și eu și-n firme mari, și-n multinațională. E senzația că nu știi ce te așteaptă, că nu știi ce va urma, senzație care există și-n antreprenoriat, unde lucrurile sunt și mai puțin sigure și noțiunea de certitudine nu prea există. Însă cine e pe cont propriu știe un lucru: că deși depinde de un profit și de niște bani, este în voia sa. Orice decizie, indiferent în ce măsură dictată de circumstanțe, se ia cu propriul cap. Nu e vorba de șoc, de surpriză, de furia de-a fi sau a nu fi ceva în funcție de moftul și de plăcerea cuiva.

Cam așa stau lucrurile, în mare. Antreprenoriatul înseamnă curaj, provocare, asumare. În rest, fie că vorbim despre joburile din Bucuresti sau despre joburile din Brasov, a fi consilier de credit, jurist sau manager de proiect, e la fel cam peste tot. Omul care-și cauta un job in Baia Mare sau în Paris, e tot un pion. Și fie că vorbim despre managers sau despre CEOs, se cheamă tot executanți.

Extrem de cunoscut

Scenariul de mai jos mie îmi sună mai mult decât cunoscut.

oatmeal

Se întâmplă mereu. Dar vă spun, MEREU. Scris cu majuscule.

Am de trimis o comandă de ciocolată și curierul care trebuia să vină în intervalul 6 p.m. – 8 p.m. sună la ușă la ora 6 fără cinci minute trecute fix. Și se grăbește, normal, doar de aceea-i curier! Pun pariu că într-o viață viitoare a fost porumbel. Iar eu am de printat hârtia personalizată, etichetele de lipit pe cutia plină de bunătăți yum-yum, plus factura de atașat, iar imprimanta nu poate printa pentru că nu mai are, fix, fix, dar fix acum, cyan! Sau dacă are cyan nu are magenta sau dacă le are pe ambele singur primesc mesaj că am de-a face cu un paper jam! Scenariul e apocaliptic, copiii cei doi pe care îi am sigur vin și ei să ceară ceva, curierul dă ochii peste cap, mie îmi vine să plâng și să-mi smulg părul de cosânzeană din cap. Colac peste pupăză mai sună și telefonul, unul dintre acelea la care trebuie să răspund amabilă, drăguță și volubilă și nu de parcă sunt o butelie veche pe bază de gaz…

Fac ce fac, improvizez cu ce am, de la ambalaj și până la bonul de casă ce iese alene din casa de marcat, îmi cer scuze de la curier, plasez comanda și-i spun bye-bye. Apoi continui cu cerutul de scuze și de la Doamne-Doamne pe care în mintea mea nervoasă sigur l-am supărat, apoi de la internetul care cu conexiunea lui mereu prea leneșă comparativ cu viteza mea sigur m-a scos și el din sărite. Dar care, acum și de regulă mă scoate din criză și anormal. Intru pe site-ul de-acum preferat, Cartuseria pe numele lui de botez, îmi comand un toner nou și mă întreb, pentru a mia oară, dacă aș comanda mai multe o dată, oare asta m-ar scuti de ciclicul necaz? Probabil că nu, sigur printr-un echilibru al sorții la ora X când am nevoie ca totul să meargă brici voi rămâne fără curent. Sau își va rupe curierul piciorul sau voi scăpa tăvițele cu ciocolată încă în stare lichidă pe jos sau cine știe ce altă catastrofă dătătoare de lucruri peste cap se va întâmpla….

Hmmmmm, mai vrea cineva să facă schimb cu mine și cu viața mea?

(sursa foto: The Oatmeal)

Despre binele zilnic. Despre (ne)fericire. Despre trai

Acum ceva vreme povesteam despre o fostă colegă de-a mea care a renunțat la avocatură pentru a deschide drumul către ceva care se cheamă, nici mai mult nici mai puțin, consultanța filosofică. Într-un interviu, ea spunea: Ei bine, pe zi ce trece constat că foarte puțini oameni au o filosofie de viață, oricât de elementară și că cei mai mulți dintre noi trăiesc oarecum inerțial, într-un trist imediat, fără perspective prea îndepărtate de prezent. La începuturile ei grecești, filosofia era acea preocupare despre cum se trăiește bine, corect, virtuos chiar, însă apoi, cu timpul, ea a devenit o prințesă abstractă, închisă într-un turn de fildeș rezervat exclusiv elitelor intelectuale. Se pare că a venit timpul să eliberăm prințesa, iar Făt Frumosul apt să o facă este chiar consultanța filosofică.

Și, ca pentru a da o definiție digerabilă acestei noi dar de fapt vechi mâncări de pește, formula lucrurile astfel: Consultanța (sau consilierea) filosofică este acel dialog pe care îl poți purta cu un filosof despre acele mari întrebări ale vieții, da, acelea care de regulă sunt luate peste picior de către amicii de bere (gen: Ce faci? Mă gândesc la nemurirea sufletului/ sensul vieții/ de ce există ceva mai degrabă decât nimic…). Aceste mari teme, care sunt tratate, în general, cu dispreț și ironie, văzute ca niște chestiuni lipsite de consecințe practice și, prin urmare, puse la index, sunt, pentru alții, poate mai sensibili, subiecte care le tulbură somnul. Marile angoase vin, de fapt, din mari întrebări rămase fără răspunsuri. Filosofia nu oferă neapărat acele răspunsuri ferme, însă, așa cum scria Lou Marinoff, ne ajută să punem întrebări profitabile.

Întrebări profitabile sau nu, ideea este că noi, și eu care scriu și tu care citești și de fapt cam toți cei pe care îi cunoaștem atât eu cât și tu facem parte dintr-o lume care a uitat. A uitat să se oprească, să se uite în jur, să ridice ochii în sus, să se așeze, să privească, să… stea. Și mai frumos decât mine, o spune ea: Cred ca oamenii nu caută să fie fericiți, ci caută doar să le fie bine, bine-le ăla de toată ziua. Cred că nu-și pun întrebări, nu se distanțează de ei înșiși și (cred că pe asta o am de la domnul Andrei Pleșu) nu-și mai fac timp pentru contemplație. Adică pentru stat degeaba în fața unei ferestre prin care vezi cum au înflorit copacii primăvara sau pentru ascultat cum se ceartă niște vrăbiuțe afară. Cred că ține de ceea ce am văzut și învățat de la părinții noștri, că statul degeaba e rău, că munca adevărată e numai aia cu mâinile sau, în varianta contemporană, aia din fața computer-ului, că, în general, nu mai e timp de citit sau de vorbit sau de ascultat, pur și simplu, muzică. Cred că suntem obsedați de acțiune și de informație nu mereu relevantă. Asta cred ca e în neregulă cu noi, luați la grămadă.

Da, exact. Uitându-mă înapoi la viața mea, așa cum era ea acum câțiva ani față de cum este ea acum îmi dau seama că da, nu știam să trăiesc. Mi se părea că a trăi înseamnă să am bani. Să mă trezesc dis de dimineață, să mă dichisesc și să-mi petrec o zi întreagă printre oameni la fel de dichisiți ca și mine, fixați în scaune ergonomice și NE-privind niciodată pe geam. Între un geam îmbrăcat în jaluzele verticale și nu în draperii si perdele vintage butterfly lila, nu exista alegere, aveam un monitor în față și metri cubi de aer condiționat de respirat. Și nu se punea problema de lumină filtrată, difuză sau cu iz suav de blândețe, în clădirile de sticlă viziunea e dată de lumina rece a spoturilor din tavan iar cei de la facility management nu investesc într-o eficiență ce e direct proporțională cu pretul unor corpuri mai fancy de iluminat… Cum ar veni, eu și noi restul, munceam. La fel de steril precum era și locul în care stăteam.

Acum însă, îmi pot permite să stau. Îmi pot permite să visez. Îmi pot permite să mă gândesc la mine, la cei din jur, la viața mea. Chiar, tu când te-ai gândit ultima dată la ea?

***

Iar pentru un ambient care îmbie la viață frumoasă, la TRAI, există printre altele, retrobutique. Te-as indemna sa le vezi toate produsele și chiar dacă nu-ți vor fi pe plac, să-ți reamintești sau măcar să-ți imaginezi că se poate trăi și altcumva…

Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image