… o carte despre

drumul de la furie, negare, izolare şi până la a asimila şi ordona stări pentru a găsi alinare. O carte despre cum arată şi cât de cumplit de greu se face “alfabetizarea emoțională” a băiatului care trece peste noapte de la copilărie la adolescență şi nu mai regăseşte nimic din ce ştia, totul într-o lume în care familiile mono-parentale devin regula, noțiunea de fericire s-a aşezat pe făgaşul celei de a avea succes, contextul educațional este unul de uniformizare şi… desigur… băieții nu plâng. O carte care vorbeşte despre “cultura cruzimii” ca fiind un indicator clar al unei imposibilități de exprimare. O carte despre copilul – băiat – adolescent – bărbat care nu are mecanisme de autoreglare. Acolo unde un puşti înfuriat va sparge un geam, va călca în picioare un strat de flori, va arunca porecle, insulte, va sfida, câți adulți echilibrați şi deschişi îi vor spune amical “Ai avut o zi proastă? Aşa a fost şi a mea. Hai să luăm o înghețată şi să vorbim despre fotbal.” Sau despre mâncarea lui preferată. Sau despre fata care îi place. Şi de acolo, de la o discuție simplă despre fotbal, despre pizza poate sau despre fata aceea ar ajunge la ceea ce îl doare cu adevărat, pentru că nu face ceea ce face pentru că e “rău” – aşa cum e simplu de catalogat – ci pentru că ÎL DOARE CEVA. Iată o “muncă de teren pentru părinți, profesori, consilieri”, muncă pe care nimeni n-ar trebui să o facă altfel decât alocând timp şi răbdare şi compasiune şi niciodată, dar niciodată, luând-o pe calea cea scurtă.

“Crescându-l pe Cain” e o carte ce aş fi vrut să nu aibă final.