A fost odată un om

De fapt, a fost odată o cutie. Sau mai bine aşa: “A fost odată o cutie care era a unui om care ştia să viseze atât de frumos”. Şi în cutie erau câteva lucruri, o bluză gri, nişte şosete la fel de gri, un elastic negru, câteva bețe de scorțişoară, un pachet de gumă, de-acum gol, pentru că de-atât fusese nevoie, de un pachet, şi de fapt nici măcar de toate lamele de gumă din el, alte câteva pungi goale, dar pline de înțeles, nişte măsuri de bucătărie, prinse pe un inel, prea mare pentru a fi purtat pe deget, cu dragoste, şi prea mic pentru încheietura mâinii, unde ar fi fost purtat la fel, şi… cam atât. Erau doar câteva lucruri într-o cutie mică dar cât, oh, cât de plină de sens. Din când în când omul le scotea, privea, apoi ținându-le strâns, închidea ochii şi, aşa cum dai pagină după pagină într-o carte, aşa dădea sens după sens şi acolo unde sensurile se terminau, construia, dădea culoare şi închis acolo, printre visele lui, se strângea în sine cât să încapă şi el, să încapă şi el în cutiuța aceea, aproape goală de lucruri dar atât de plină de imagini şi sens. Şi mai era ceva ce omul ducea cu el şi lua în cutie în lungile lui visări, mai era o foaie pe care fuseseră scrise, abrupt, toate literele din alfabet. De câte ori le văzuse cu ochiul minții, fiecare buclă, fiecare linie în sus, coborâtă, apoi din nou, erau cuvinte formate dar care nu mai contau, era de fapt un desen, o înşiruire de semne care doar pentru el ar fi putut avea… sens. Sens aşa cum avea elasticul negru. Sens aşa cum aveau pungile goale.

A fost odată un om.