Cu ce exemple ne creștem copiii?

Parcă nu mă mai satur să caut amănunte despre Lindbergh și primul zbor transatlantic și să le povestesc băieţilor despre monoplanul atât de plin de combustibil încât abia s-a putut ridica de la sol, despre începutul cu stângul în firele de telegraf agăţate când cu greu s-a pornit, despre carliga° care avea doar ferestre laterale, despre ce înseamnă un periscop și să-i fac să-și imagineze cam cum ar arăta un zbor în care pilotul trebuie să stea treaz ore în șir pentru că nu e nimeni să-l înlocuiască. Sau trebuie să ghicească direcţia vântului după mișcarea valurilor. Apoi despre ceaţă, despre gheaţa de pe aripi. Să le povestesc despre a face ceva ce nimeni n-a mai făcut. Un temerar și o călătorie impresionantă. La fel cum e cea despre care s-a nimerit să citesc chiar azi dimineaţă: primul zbor în jurul pământului într-o navă care funcţionează pe bază de… soare. O misiune pentru promovarea energiei regenerabile și în care s-au traversat, citez în continuare, patru continente, trei mări si două oceane. Și în care s-a stabilit un record de 118 ore de zbor solo neîntrerupt. Un record pe lângă altele 18 și un exerciţiu de voinţă și încredere încheiat cu niște cuvinte simple. Cuvinte pe care oricine, de la un copil până la… nu știu, chiar și un îndrăgostit, să zicem, (chiar și unul care a ajuns la Tolle sau Nuţă), își dorește să le audă: “The future is clean. The future is you.”

° (later edit) Și dacă tot le-am explicat băieţilor ce înseamnă periscop poate explic și ce înseamnă o “carligă”, n…nu?

De sus în jos

Etajul 10. Eu. Scrum de ţigară pe jos și o cutie, semn că tocmai a fumat un vecin. Si doamnele care îmi spun de … (să fie deja 10 ani?) cum e pe-afară. Mereu e-n sensul rău. “Plouă, să știţi.” Nu-i nimic.” “E cumplit de cald.” “Ei, mulţumesc, mă descurc.” “Bate tare vântul.” “E ok…”. Niciodată nu e “o vreme splendidă, atât de frumos încât mergeţi cu încredere și nu vă grăbiţi să veniţi”. Etajul 9. Mobilă scoasă pe hol și un covoraș care ajunge până în zona treptelor. Și pe care-l evit. A stat un câine pe el, ani la rând. Gipsy îl chema. Un câine mare, fără un ochi, blând. Mereu urca un etaj când mă auzea că plec sau că vin. Se lungea pe jos și aștepta. Nu să-i dau ceva de mâncare ci să-i zic “Ce faci Gipsy?”… dădea din coadă și se uita la mine. Cu ochiul lui. Blând, atât de blând, bun. Etajul 8. Calendarul. Mereu la zi. Și liniște. E un etaj unde nu sunt copii. Și nici oameni mari. Nu știu. Etajul 7. Mâncare. Mereu miroase a mâncare aici. Mâncare bună, cu sos, după una din uși se face ostropel, se fac ardei umpluţi. Mi-e poftă oricum. Etajul 6. Alarma. Ora 7 dimineaţa, e un ceas care sună. Ora 10 seara, sună. O vreme m-am întrebat dacă a murit cineva. A murit prin somn și alarma n-a mai fost cine-o opri. M-am gândit că după câteva zile, dacă nu se va nimeri cineva într-o vizită, se va simţi. Pe hol. Miros. Dar nu. Sau poate se simte dar nu reușesc eu să disting. Ardeii umpluţi de la 7, știu. Etajul 5. Caţelul care latră și daca respir. Cum o fi? Cum o fi pentru cei care-l au? Să te trezești cu noaptea-n cap pentru că pe covorașul de la intrare s-a oprit un gândac. Unul mic-mic. Sau pentru că are cineva tren noaptea și pune valize în lift. 6, 5, 6, 5. Alarma. Căţelul. Alarma. Căţelul. Fac un efort ca să nu respir. Etajul 4. Posterul pe care scrie că un copil înfofolit e un copil bolnav. Hârtie îngălbenită și o mămică din aceea ca-n cărţile de îngrijire ale mamei. Femei din anii ’70, apretate, cochete, coafate chiar și când întind haine la soare. Și un copilaș bucălat, genul acela care poate fi și o fetiţă dar și un băiat. (Ce scria prin carţile mamei…? A, să ne clătim părul cu apă de ploaie. Și de măștile din castravete. Și albuș. De bicarbonat. Și de pulverizarea de bere pe păr, pe post de fixativ. Etc.) Etajul 3. Aici nu e niciodată nimic. Jumătatea etajului 8, îmi dau seama scriind. Etajul 2. Mizerie. Semi-întuneric. Nu îmi place niciodată aici. Etajul 1. Oameni binevoitori și un apartament cu un perete tapetat cu o imagine de la mare. Niște palmieri, nisip. Îmi place la ei, îi știu. Parter. Afară. Trag aer adânc în piept dar e la fel de cald ca și sus.

O poză pe care n-am făcut-o

Aproape 6, alerg, pustiu, azi nimeni în afară de gardieni. Și dintr-o dată, o imagine din aceea care pare decupată din cărţile de povești. Pe o bancă, o fată cu părul lung-lung, în rochie, cu braţele goale, desculţă și culcată în braţele unui băiat. Incredibil. Imposibil. Alerg pe aleea din spatele lor și nu-i văd, nu le pot ghici chipurile, știu doar că stau nemișcaţi și că ei îi alunecă părul pe bancă, în jos. Alerg cu gândul la ei, doamne, sunt atât de frumoși, aproape mi-e teamă că atunci când împlinesc tura n-o să-i mai văd. Nu pentru că au plecat ci pentru că a fost ireal, o iluzie-n ochii mei. Și-i văd! Sunt acolo, stând exact la fel. Mă mai uit la rochie, neagră cu buline mari, albe, la mâinile ei, moi, la picioare… Are pielea translucidă. Pur și simplu translucidă. Îmi vine să schimb ruta și să alerg prin faţa lor, vreau să văd mai mult din ei, s-o văd. Dar nu schimb ruta, nu pentru că nu așa aș fi gândit, ci din … bewilderment (… singurul cuvânt potrivit acum, pe moment). Le voi face o poză, mă gândesc. Așa, din spate, părul lui închis la culoare, felul liniștit în care își ţine mâna, ea perfectă și moale. Dar cum să le fac poza? Mă strecor în spatele lor? Doamne, nu, îmi aduce a… sacrilegiu. Le spun? Îi rog să-mi dea voie? Le explic cât sunt de frumoși? Cer o adresă de mail? Promit să le-o trimit și lor? Nu. Și nu e “nu” pentru că nu îndrăznesc (deși nu îndrăznesc) ci pentru că mi-e teamă că vorbind lângă ei am să stric tot. Felul în care stau (ea se va ridica încurcată, el se va întoarce uimit și-apoi va răspunde, probabil tot mai uimit pe măsură ce eu conștientizez ce zic și mă pierd) și poate mai ales ce cred eu. Ce vreau eu să cred. Că stau așa, în acel abandon, pentru că nu e nevoie de nimic mai mult, orice cuvânt, orice gest, ar fi superfluu. De prisos. Că au rătăcit toată noaptea căutându-se unul pe celălalt, sunt Maga și Oliveira, trebuie să fie ei! Nu pot fi doar doi oameni ameţiţi după o noapte lungă, poate certaţi și împăcaţi, mai mult epuizaţi decât în abandon. Și cum eu tot mă învârt (la propriu) și scriu în minte enunţuri și caut să mi-i întipăresc, oh, îi văd porniţi. Și realizez că la bifurcarea aleilor urmează să-i întâlnesc, oricât ar fi să încetinesc. Și dacă merg.

… Și nu erau chiar cum i-au văzut ochii mei, dar tot frumoși. Doi oameni veniţi de la ceva festiv, ea nu cu picioare cu piele translucidă ci îmbrăcată în dres, desculţă pentru că avea pantofi de ocazie care probabil la mijlocul ocaziei deja deveniseră insuportabil de incomozi, cu părul într-adevăr foarte lung dar mai închis la culoare decât am văzut eu, mai mult obosiţi decât pierduţi unul în celălalt, însă frumoși. În felul acela blând, simplu, uman, concret.