(pusă pe șotii) Cobâlţ-cobâlţ la vale cu butoiașul ce se revarsă

Stau la masă cu copilul cel mic. El tura-vura, eu încuviințând amuzată. E atât de încântat de monologul lui încât începe să cânte. Râd, aduce mai mult cu o schelălăială. E tot mai bucuros. Pocnește în masă ca să marcheze tempo-ul, întâi cu mânuţa stângă, apoi … cu dreapta. În care ţine lingura. Lingură pe care abia și-o umpluse cu cereale și lapte. Se uită la mine, eu trag o bucată de hârtie și i-o dau. Șterge și văd foarte clar cum mintea lui înșiră cuvintele: “O. Asta e ceva nou. Mama n-a comentat. Deci să-i dau bice, se pooateee!” E atât de bucuros de noua situaţie încât, plin de avânt, se gândește că iată, a sosit momentul să facă inacceptabilul. Începe să se hâţâne cu scaunul, înainte – înapoi, în timp ce e cu faţa toată întoarsă spre mine (“repede, repede, încă o balansare, asta a rezistat la laptele împroșcat, da’ pentru hâţânare n-are nicicând balamale!”). Dar “asta”, în mod surprinzător, are. Mai mult de-atât, foarte liniștită, se lasă pe spătarul scaunului și… dă-i și balansează. Se uită la mine de parcă tocmai m-aș fi transformat în… (nu știu în ce, dar oricum ceva foooarte bizar), se oprește (eu continui, și în timp ce continui, îi dau dreptate, treaba asta e chiar re-la-xan-tă!), presupun că se întreba ce poate acum să facă, mai stă un pic și-apoi îi vine ideea … să mă ia în braţe. Urmează (acele) rezultate spectaculoase…

***

Cel mare joacă fobal. O ușa de la sufragerie e o poartă, cea de pe peretele opus, cealaltă poartă. Mă uit pe ceas. Are 15′ să-și facă de cap. Trage, întâi sobru, calculat, apoi tot mai încălzit. Înverșunat. Nervos. Știu că la momentul la care voi spune (striga…) “Bogdan, gata, au trecut minutele!” va fi atât de pornit să marcheze încă cel puțin 50 de goluri încât nu-mi va ierta (iar) îndrăzneala de-a-l fi oprit fix când era pe val. Intru în sufragerie și… prind mingea. Se uită la mine de parcă ar vrea să mă transforme în stană de piatră. Definitiv. Și încep să joc, cu mingea la picior mă îndrept spre poartă. Stana de piatră devine brusc zeiţa lui, Pygmalion e fericit, mă urmărește să ia mingea (o, dar e abil ăsta micu!), așa că… o iau cu mâna și arunc. Gooool!! “Ba nu, nu e voie așa, maaaami nu e voie așa aaaaaaa aaaaaaa aaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!” (ok, acum știu toţi oamenii pe o rază de x km că ceva nu e voie așa). A, nu e voie? Nu-i bai. Reluăm, îl las să se bucure un pic de minge, apoi o iau și sub privirea lui stupefiată (“asta tot n-a-nţeles?!”) mi-o bag sub tricou. Dau să intru pe poartă dar sunt urmărită, se aruncă pe mine, copilul joacă acum rugby… cu o femeie însărcinată care ţipă “Bogdan, am bebe în burtă, trebuie să mă lași să marchez, așa se face cu femeile-nsărcinate!!!”. Râd, ne tăvălim pe linia porţii, eu ţip, el și mai tare, printre râsete îi comunic că gata, i-a expirat timpul, dar oprește-te acum dacă poţi. Încă o repriză cu femeia însărcinată.

***

“Ce e?” Așa mă întreabă copilul cel mare când face câte o tâmpenie. Se uită fix în ochii mei și dă drumul întrebării. Calm. Sfidător. Apăsat. “CE E?” De obicei îi spun “nimic” și-mi văd de treaba mea, știu că după ce va sta o vreme și se va gândi (a se citi “înmuia”), va veni să vorbim. Bun. Și se nimeri să-i scap o figurină abia meșterită pe jos. Mă uit în jos, la el, el încă pe jos… și când ridică ochii îl fixez și-l intreb “Ce e?” Calm. Sfidător. Apăsat. … Face o pauză. Și începem amândoi să râdem, râs din acela de necontrolat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>