De adăugat la CV

De adăugat, dar nu știu unde.

Oricum, de adăugat la CV că obișnuiesc să lucrez ca zidar o dată pe an, pe perioade mai lungi sau mai scurte, cu rezultate așteptate sau neașteptate, dar care nu depind de priceperea sau de stăruința mea într-ale succesului ci de factori perturbatori (pot fi de oricare, începând cu, e.g., copii care au cu totul alte planuri și până la copii care au cu totul alte planuri) și de suprafața peretelui. Suprafața nefiind aici dimensiunea, zidarul din mine este foarte capabil, ci … acele adâncituri / valuri / denivelări date de cei care construiau pereţi la 1900 toamna.

Și gata, am terminat introducerea asta până si pentru mine searbădă.

Deci zugrăvesc. Nu de acum, de azi, ci de vreo lună. Mi-a luat zile bune să ajung la magazin să cumpăr varul, apoi să sortez și curăţ ustensilele rămase de la zugrăveala de-acum un an, apoi tot pe-atât să conving copiii să nu intre în bucătărie odată ce Michelangelo se va pune-n mișcare (aici n-am făcut nicio treabă, au și intrat, au și tras cu mingea, au și verificat cu mânuţele dacă s-a uscat sau dacă e încă lipicios și numai bun de întins pe haine), apoi să încep efectiv. Dar odată pornită, nu mi-a mai stat nimic în cale. Trafalet care mai mult mă stropea pe mine decât zugrăvea? Nu-i nimic, am pensule. Unele un pic mai mari decât cele de pictură ale copiilor, dar ce contează? Am pornit cu alea, apoi cu una salvatoare. Cam cât palma mea de mare și atât de salvatoare încât am zone de bucătărie rămase dungate (vina pensulei, nu a zugravului). Zone pe care le-am lucrat stând precum Mrs. Smith pe un colţ de picior de scaun timp în care o mână zugrăvea (trăgea dungi), o mâna prindea orice obiect care se nimerea să cadă (mai puţin galeria care mi-a învineţit nasul) iar o mâna ţinea găletușa de var, pentru că e destul de greu să stai și în echilibru și să-ţi ţii și gheaţă pe nas și să mai și cobori și urci pe un scaun la fiecare trei secunde pentru că de pe pensulă s-au epuizat cei nici zece ml de var, cu-atât mai greu când cu mâna rămasă liberă faci o tartină, lipești o jucărie sau pui o piesă la puzzle. Sau orice altceva.

Deci, la acest moment în care scriu în loc să curăţ și pun totul la loc în bucătăria vraiște, dilema e supărătoare: unde pun în CV treaba cu zugrăveala, pentru că nu intra nici la employment experience, nici la job related skills, nici la hobbies (o, nu!), nici la education, nici la obiective, nici la interese, nici la driving lic… (“Maaami, ai terminat acolo, mi-e foame!”)

(pusă pe șotii) Cobâlţ-cobâlţ la vale cu butoiașul ce se revarsă

Stau la masă cu copilul cel mic. El tura-vura, eu încuviințând amuzată. E atât de încântat de monologul lui încât începe să cânte. Râd, aduce mai mult cu o schelălăială. E tot mai bucuros. Pocnește în masă ca să marcheze tempo-ul, întâi cu mânuţa stângă, apoi … cu dreapta. În care ţine lingura. Lingură pe care abia și-o umpluse cu cereale și lapte. Se uită la mine, eu trag o bucată de hârtie și i-o dau. Șterge și văd foarte clar cum mintea lui înșiră cuvintele: “O. Asta e ceva nou. Mama n-a comentat. Deci să-i dau bice, se pooateee!” E atât de bucuros de noua situaţie încât, plin de avânt, se gândește că iată, a sosit momentul să facă inacceptabilul. Începe să se hâţâne cu scaunul, înainte – înapoi, în timp ce e cu faţa toată întoarsă spre mine (“repede, repede, încă o balansare, asta a rezistat la laptele împroșcat, da’ pentru hâţânare n-are nicicând balamale!”). Dar “asta”, în mod surprinzător, are. Mai mult de-atât, foarte liniștită, se lasă pe spătarul scaunului și… dă-i și balansează. Se uită la mine de parcă tocmai m-aș fi transformat în… (nu știu în ce, dar oricum ceva foooarte bizar), se oprește (eu continui, și în timp ce continui, îi dau dreptate, treaba asta e chiar re-la-xan-tă!), presupun că se întreba ce poate acum să facă, mai stă un pic și-apoi îi vine ideea … să mă ia în braţe. Urmează (acele) rezultate spectaculoase…

***

Cel mare joacă fobal. O ușa de la sufragerie e o poartă, cea de pe peretele opus, cealaltă poartă. Mă uit pe ceas. Are 15′ să-și facă de cap. Trage, întâi sobru, calculat, apoi tot mai încălzit. Înverșunat. Nervos. Știu că la momentul la care voi spune (striga…) “Bogdan, gata, au trecut minutele!” va fi atât de pornit să marcheze încă cel puțin 50 de goluri încât nu-mi va ierta (iar) îndrăzneala de-a-l fi oprit fix când era pe val. Intru în sufragerie și… prind mingea. Se uită la mine de parcă ar vrea să mă transforme în stană de piatră. Definitiv. Și încep să joc, cu mingea la picior mă îndrept spre poartă. Stana de piatră devine brusc zeiţa lui, Pygmalion e fericit, mă urmărește să ia mingea (o, dar e abil ăsta micu!), așa că… o iau cu mâna și arunc. Gooool!! “Ba nu, nu e voie așa, maaaami nu e voie așa aaaaaaa aaaaaaa aaaaaaaaaa aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!” (ok, acum știu toţi oamenii pe o rază de x km că ceva nu e voie așa). A, nu e voie? Nu-i bai. Reluăm, îl las să se bucure un pic de minge, apoi o iau și sub privirea lui stupefiată (“asta tot n-a-nţeles?!”) mi-o bag sub tricou. Dau să intru pe poartă dar sunt urmărită, se aruncă pe mine, copilul joacă acum rugby… cu o femeie însărcinată care ţipă “Bogdan, am bebe în burtă, trebuie să mă lași să marchez, așa se face cu femeile-nsărcinate!!!”. Râd, ne tăvălim pe linia porţii, eu ţip, el și mai tare, printre râsete îi comunic că gata, i-a expirat timpul, dar oprește-te acum dacă poţi. Încă o repriză cu femeia însărcinată.

***

“Ce e?” Așa mă întreabă copilul cel mare când face câte o tâmpenie. Se uită fix în ochii mei și dă drumul întrebării. Calm. Sfidător. Apăsat. “CE E?” De obicei îi spun “nimic” și-mi văd de treaba mea, știu că după ce va sta o vreme și se va gândi (a se citi “înmuia”), va veni să vorbim. Bun. Și se nimeri să-i scap o figurină abia meșterită pe jos. Mă uit în jos, la el, el încă pe jos… și când ridică ochii îl fixez și-l intreb “Ce e?” Calm. Sfidător. Apăsat. … Face o pauză. Și începem amândoi să râdem, râs din acela de necontrolat.

Trei teste simple pentru cei care își doresc copii dar nu știu dacă sunt pregătiţi să îi facă

Testul “oaza din deșertul fără oaze”:

Se ia un ceas și se pune să sune din oră în oră. În cel mai bun caz. Să sune din cel puțin oră în oră zi și noapte, dar nu pentru o zi și o noapte, ci pentru o săptămână. Pentru început. Iar de fiecare dată când sună, cel care îl aude nu se poate culca mai departe sau să-și vadă de treaba în care se găsea prins, ci trebuie să facă un lucru diametral opus. Dacă mergea prin deșert, acum trebuie să înoate. Nu are importanţă cât de departe e prima oază. La sfârșitul săptămânii cei care reușesc să-și aducă aminte ce au mâncat la masa precedentă vor încerca să-și aducă aminte si ultimul vis care a fost format dintr-o succesiune de cel puțin două imagini. Se poate? Ok. Dacă da, se va seta ceasul pentru încă o săptămână, dar de data asta cu intervale razna. Ceasul va suna la un sfert de oră, la o oră și patru minute, peste alte trei minute, peste alte patruzeci, peste unul. Cei care în continuare pot să-și amintească ce au mâncat (cu cinci minute înainte) și care au reușit să facă un duș care să nu presupună să iasă din baie înainte să fi apucat să-și fi scos primul articol articol de îmbrăcăminte, pot continua experimentul. Pentru rezultate sigure, minim trei ani.

Testul “vezi cum e să trăiești în prelungirea unui pahar cu apă”:

Cum era chestia aceea, că e floare la ureche să ţii un pahar plin cu apă cinci minute în mâna dar să te plimbi cu el o oră întreaga e piatră de-ncercare? Bine. Se ia paharul cu apă și se ţine în mâna în timp ce se bat ouăle pentru omletă, se schimbă canale la tv, se învârt clătite, se plivesc straturi, se spală dinţii, se plimbă câinele, se pun sacoșe cu cumpărături în portbagaj, se piaptănă părul de o sută de ori așa cum ne-au învăţat bunicile noastre, se face duș într-un minut (se poate să oprească cineva alarma aia?), se citește o carte (ei, l-ai vărsat, umple-l repede la loc și pune cartea pe calorifer și ia-o când sună cam pentru a patra oară alarma) și mai ales când se doarme. Se va dormi cu mâna pe pahar deoarece paharului nu-i place să stea singur, dacă luni la rând a stat într-o cutie acum mâna care-l ţine trebuie să fie cu mult mai mult decât banala cutie, așadar cel puțin plină de energie (da, exact, tocmai pentru că e noapte), versatilă, catifelată, etc și tot așa mai departe. (Testul va continua pe parcursul a tot cel puțin trei ani.)

Testul “oala sub presiune”:

Faci mâncare o săptămână pentru oameni care de fiecare dată vin înfometați și tot de fiecare dată sunt nemulţumiţi de ce le dai. Și nu-i poţi lăsa flămânzi. Cum-necum, la sfârșitul mesei trebuie să-i ai fericiţi și cu burta plină. Și a, trebuie să le servești nu trei mese pe zi ci trei mese și două gustări si uneori și o gustărică la culcare și mesele trebuie să fie variate și concepute în așa fel încât să nu conţină pesticide, organisme modificate genetic, conservanţi și acopere toată gama de vitamine și minerale în dozele zilnice recomandate. A nu se depăși și a nu se folosi recipiente de plastic.

Cele trei teste pot fi trecute doar cumulativ și cumulate cu alte cel puțin patru.

(d-ale carnavalului)

Masa de prânz. Eu o pregătesc, cei mici se joacă. Unul dintre ei, de fapt, pentru că celălalt mă chiţăie. “Maaaami, unde-i tubuleţul meu de ciocolată, zi-mi unde e! Vreau să mănânc acum!” Îi spun că în primul rând nu știu și în al doilea rând nu i i l-aș da înainte de masă. Eu tai morcov, el smiorcăie. Trec la ţelină, el smiorcăie. Păstăile. Smiorcăială. Verdeaţa. Smio… îi spun că a mâncat-o pe toată. Face ochii mari. “Baaa nuuuuu, n-am mâncat-o, mai aveam TREI!” (accentuează). Și pentru că eu îmi văd de verdeață, se apropie și în timp ce cu o mână își șterge împărătește nasul, cu cealaltă îmi arată trei. Degetul mic și cel mare strânse, cele din mijloc precum un trident. “Veeezi, mai am trei”. Îi zic că eu văd doar trei degete. Încercarea mea de-a-l debusola nu-l deconcertează, el știe doar că vrea ciocolată și că mai are trei. “La masă”. Se conformează printre alte smiorcăieli. Ia o gură de mâncare, întreabă dacă acum poate primi ciocolata. “Nu”. “Baa vreaaau!” Mai ia câteva guri. Grăbit, să încheie odată supliciul și să-și primească acele trei ciocolăţele de care mai știe (doar) el. “Acum?” “Acum.” “Unde sunt?” “Unde le-ai pus, bănuiesc.” Pleacă să le caute. Se întoarce. Nu sunt. (știu că nu sunt, ambalajul l-am aruncat mai devreme eu). Îi comunic (abia acum, crezând că abil, dar se va vedea în continuare cât de ineficient) că ambalajul de MINE găsit, în SUFRAGERIE pe jos, e la gunoi. Și că era gol. Nu se poate. Nu mă crede. Îi spun că n-are încotro. Ba are. Apelează la tânguieli. Mestec o minunată gură de mâncărică de păstăi și mă gândesc că pot alege calea cea lungă sau … o pot scurta căutând în gunoi. În faţa evidenţei va renunţa, nu am îndoieli. Mestecând o nouă gură din minunata mâncare pornesc, cu el aproape lipit de mine și anticipând cu bucurie momentul în care-și va găsi comoara (-n gunoi…). (Nu se va sfii s-o mănânce, pot paria și casa pe el.) Scobesc atent printre coji de banană, resturi de legume. Și ce-o mai fi prin gunoi. El e și mai atent. Atent ca nu cumva să ratez vreun rest. Vrea să i le prezint pe toate, mă disciplinează de parcă aș încerca să-l înșel. “Acolo?” “Nu, nu, e.” Într-un final, e. Gol, bineînţeles. Nu se poate. El a lăsat trei bombonele în el. Îi spun că nu a lăsat. Și că totuși aș vrea să mănânc și eu. Insistă. Îi spun să caute prin sugragerie, pentru că în gunoi s-a convins că e doar ambalajul. Gol. Caută, vine înapoi, smiorcăie, iar pleacă, se mai gândește, pentru că dacă el știe că erau trei… ERAU TREI. Eu îl suspectez pe cel mare, “Le-ai mâncat tu?” “Nu, nu eu.” Nici eu. Dar din pământ din piatră seacă, trebuie să apară trei. “Mami, poate ai pus cutia sus?” (locul unde ei știu că ascund – abil… – dulciuri de ei). “N-am pus-o.” “Mă ridici să văd?” “Cuvântul magic?” (… e încurcat) “Abracadabra?” (râd) “Te rog.” Cel mare clarifică, doct: “Sunt două cuvinte.” (nţ, nţ, i-ai vrut în orice clipă atenţi?) Îl ridic pe cel mic, scobește prin cutie, în fracţiuni de secundă e nemulţumit, înciudat, in denial, plin de speranţă (ultimul colţ) și brusc luminos: “Maaaami, dă-mi paloșul să mă joc!!” … “paloșul” fiind tocătorul de vinete, ascuns și acela de ei.

Ciocolata? Consecvenţa? A, sunt două cuvinte, pardon.