(d-ale carnavalului)

Masa de prânz. Eu o pregătesc, cei mici se joacă. Unul dintre ei, de fapt, pentru că celălalt mă chiţăie. “Maaaami, unde-i tubuleţul meu de ciocolată, zi-mi unde e! Vreau să mănânc acum!” Îi spun că în primul rând nu știu și în al doilea rând nu i i l-aș da înainte de masă. Eu tai morcov, el smiorcăie. Trec la ţelină, el smiorcăie. Păstăile. Smiorcăială. Verdeaţa. Smio… îi spun că a mâncat-o pe toată. Face ochii mari. “Baaa nuuuuu, n-am mâncat-o, mai aveam TREI!” (accentuează). Și pentru că eu îmi văd de verdeață, se apropie și în timp ce cu o mână își șterge împărătește nasul, cu cealaltă îmi arată trei. Degetul mic și cel mare strânse, cele din mijloc precum un trident. “Veeezi, mai am trei”. Îi zic că eu văd doar trei degete. Încercarea mea de-a-l debusola nu-l deconcertează, el știe doar că vrea ciocolată și că mai are trei. “La masă”. Se conformează printre alte smiorcăieli. Ia o gură de mâncare, întreabă dacă acum poate primi ciocolata. “Nu”. “Baa vreaaau!” Mai ia câteva guri. Grăbit, să încheie odată supliciul și să-și primească acele trei ciocolăţele de care mai știe (doar) el. “Acum?” “Acum.” “Unde sunt?” “Unde le-ai pus, bănuiesc.” Pleacă să le caute. Se întoarce. Nu sunt. (știu că nu sunt, ambalajul l-am aruncat mai devreme eu). Îi comunic (abia acum, crezând că abil, dar se va vedea în continuare cât de ineficient) că ambalajul de MINE găsit, în SUFRAGERIE pe jos, e la gunoi. Și că era gol. Nu se poate. Nu mă crede. Îi spun că n-are încotro. Ba are. Apelează la tânguieli. Mestec o minunată gură de mâncărică de păstăi și mă gândesc că pot alege calea cea lungă sau … o pot scurta căutând în gunoi. În faţa evidenţei va renunţa, nu am îndoieli. Mestecând o nouă gură din minunata mâncare pornesc, cu el aproape lipit de mine și anticipând cu bucurie momentul în care-și va găsi comoara (-n gunoi…). (Nu se va sfii s-o mănânce, pot paria și casa pe el.) Scobesc atent printre coji de banană, resturi de legume. Și ce-o mai fi prin gunoi. El e și mai atent. Atent ca nu cumva să ratez vreun rest. Vrea să i le prezint pe toate, mă disciplinează de parcă aș încerca să-l înșel. “Acolo?” “Nu, nu, e.” Într-un final, e. Gol, bineînţeles. Nu se poate. El a lăsat trei bombonele în el. Îi spun că nu a lăsat. Și că totuși aș vrea să mănânc și eu. Insistă. Îi spun să caute prin sugragerie, pentru că în gunoi s-a convins că e doar ambalajul. Gol. Caută, vine înapoi, smiorcăie, iar pleacă, se mai gândește, pentru că dacă el știe că erau trei… ERAU TREI. Eu îl suspectez pe cel mare, “Le-ai mâncat tu?” “Nu, nu eu.” Nici eu. Dar din pământ din piatră seacă, trebuie să apară trei. “Mami, poate ai pus cutia sus?” (locul unde ei știu că ascund – abil… – dulciuri de ei). “N-am pus-o.” “Mă ridici să văd?” “Cuvântul magic?” (… e încurcat) “Abracadabra?” (râd) “Te rog.” Cel mare clarifică, doct: “Sunt două cuvinte.” (nţ, nţ, i-ai vrut în orice clipă atenţi?) Îl ridic pe cel mic, scobește prin cutie, în fracţiuni de secundă e nemulţumit, înciudat, in denial, plin de speranţă (ultimul colţ) și brusc luminos: “Maaaami, dă-mi paloșul să mă joc!!” … “paloșul” fiind tocătorul de vinete, ascuns și acela de ei.

Ciocolata? Consecvenţa? A, sunt două cuvinte, pardon.

3 thoughts on “(d-ale carnavalului)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>