Căţelul și oglinda

O casă, pe o stradă. O casă printre multe alte case și o stradă printre multe alte străzi. Și un căţel. Abia a făcut ochi dar instinctul a bătut în el înainte ca inimioara să i se pornească. Tic – tic – tic. Apoi s-a pornit și inimioara, acum are instinctul si o inimioară, se aud împreună, tic-tic – tic-tic – tic-tic. Și căţelul s-a oprit la casă. Putea să mai facă un pas și ajungea la alt gard. Acolo parcă mirosea a curcan. Sau încă doi pași (e un căţel mic cu pași mari) și ajungea la alta, cu pereţi verzi și o curte maaaaare. Cu poarta deschisă larg. Dar nu, el s-a oprit la casa la care abia dacă reușea, urcat pe lăbuţe, să vadă ceva peste gard. S-a oprit, s-a așezat pe burtică și pur și simplu a stat. Din când în când, zgomote vătuite, își ridica urechiușele să prindă vreun semn, dar nu, nimic clar. Dar el acolo stătea. Pentru că așa era dat să stea.

Copii veniţi de la alte case îl îmbiau cu mâncare, sau cu mingiuţe colorate, dar căţelul stătea la casa lui. A lui? A, nu, nu a lui, dar dacă lui așa i-a șoptit micuţa voce din corpușorul lui cât un ghemotoc, a stat. Din când în când se mai ridica pe lăbuţe, se mai uita, tresărea când se auzeau pași, codiţa lui mătura veselă, dar se așeza înapoi culcat… pașii nu se apropiau niciodată, poarta nu se deschidea. Dar conta? Nu conta. El pur și simplu stătea.

A mai trecut o vreme. Tăcere. Apoi zgomote, vagi. Tăcere. Și mai multă tăcere. Alţi copii, alte chemări, unii îl scărpinau între urechi, îi ciufuleau blăniţa, un băiețel l-a luat într-o zi în braţe (haide, vino în curtea mea!), însă privirea din ochii micuţi și rotunzi nu a zis “da”. A înţeles băiețelul, l-a lăsat. Zile. Nopţi. Soare. Ploaie. Timp care se scurgea, copiii care creșteau, curţi în care pomii ba înfloreau, ba se treceau. Numai caţelul nu se schimba. Nici de la locul lui, nici mai mare, nici umplut de praf, nici plouat.

Și într-o dimineaţă și ceva de la casă s-a schimbat. Gardul s-a transformat… într-o oglindă. Întrebător, a încercat să dea ocol. Să facă un salt. A lătrat și s-a mirat și el de cum a sunat. N-a inţeles. Dar cum nu era prima dată, nu s-a îngrijorat. A mai stat o vreme, s-a mai ridicat ca să vadă dacă nu cumva odată cu sticla rece s-a mai format si altceva, dar … nu. Alte zile cu el așteptând liniștit, chit că peretele acela lucios nu mai lasă să străbată nimic. O oglindă și un căţel format din patru lăbuţe, două urechi, doi ochi și un nas dar nimic din alcătuirea lui nu l-a ajutat vreodată să simtă prea mult. Iată de ce a rămas mic. El are doar acel tic-tic – tic-tic – tic-tic mic. Nici în faţa oglinzii nu are alt ritm.

Dar pentru că această povestioară nu are vreo intrigă, vreo derulare, vreun punct culminant și mai ales un final fericit (taie, taie, folosește “sfârșit”), să zicem că într-o zi oglinda i-a spus, oarecum milos, oarecum ameninţător: “Caţelule, ai fost doar tu acolo tot timpul, cum, n-ai simţit?… ”

Nu, nici urechile, nici nasul, nici ochii și nici lăbuţele nu l-au ajutat la “simţit”. Tic-tic – tic-tic – tic-tic.