O povestioară care îi place mult lui Bogdan

“Cred că înţeleg ce vrei să mă întrebi, Moș Constantine. O să-ţi povestesc o întâmplare. Astă iarnă au venit la noi niște rude care au un băieţel care atunci nu împlinise trei ani. Părinţii lui trebuiau să plece pentru două săptămâni și nu aveau cu cine să îl lase pe Tudor. Mama a zis că e cel mai bine ca băiețelul să rămână la noi pentru că ea va avea grijă de copil. Pe mine m-a îndemnat să mă joc împreună cu Tudor și să-l învăţ unele lucruri, mai ales că eram în vacanţă. Așa de mult m-am împrietenit cu Tudor încât băiatul era aproape doar după mine. Dar, cu o zi sau două înainte de-a se întoarce părinţii lui, s-a întâmplat ceva. Ne jucam împreună și deodată Tudor a zis un cuvânt foarte urât. Cred că a auzit undeva cuvântul acela, iar el îl repeta fără să-l înțeleagă. I-am zis că nu-i frumos ce zice și atunci el s-a oprit. După vreo oră se juca singur și a început să repete iar cuvântul acela, dar el, pentru că nu-și dădea seama ce zice, era foarte liniștit. Am venit lângă el și i-am spus din nou să nu mai spună acel lucru urât. S-a oprit imediat. Seara ne-am jucat împreună în curte și am făcut un om de zăpadă. Mama m-a trimis să cumpăr pâine de la magazinul de peste drum, iar Tudor a rămas în curte să se joace în zăpadă. Am venit repede de la magazin și când am intrat în curte l-am auzit pe Tudor rostind acel cuvânt urât. El era cu spatele la mine și nu a observat când m-am întors. Mi-a venit așa o supărare încât m-am hotărât să-l pedepsesc pe loc, deși știam că nu trebuie s-o fac. Am mers spre el și i-am dat o palmă peste spate. Tudor a căzut cu faţa în zăpadă. Când s-a ridicat și-a șters cu mănușile zăpadă de pe faţă și privind spre mine a început să plângă. Dar nu suspina deloc, ci numai îi curgeau lacrimile pe obraji. Nu a zis nimic. Dintr-o dată mi-a fost așa de rușine de ce am făcut încât am lăsat jos punga cu pâinea și am fugit în spatele casei, ca să nu mă vadă nimeni că plâng. La puţin timp, Tudor a venit după mine. Trăgea după el punga cu pâinea, iar din buzunar mi-a dat morcovul pe care urma să-l punem ca nas omului de zăpadă. Nu m-a întrebat de ce l-am lovit ci, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, m-a luat de mână și m-a dus să terminăm omuleţul. În seara aceea la masă mi-a fost foarte greu să mănânc din pâinea pe care o cumpărasem. De fiecare dată când îmi luam pâine îmi aduceam aminte de Tudor, cum a venit la mine trăgând plasa după el. În seara aceea, nu am putut adormi multă vreme. Într-un târziu, m-am ridicat din pat și am mers la geam. Era senin și luna dădea atâta lumină pe zăpadă încât parcă era seară și nu noapte. Stând la geam și privind omul de zăpadă am simţit o căldură și o mângâiere în suflet și mi-au venit niște gânduri pline de bunătate. Nu puteam să uit cum Tudor și-a șters zăpadă de pe faţă și lacrimile lui de pe obraz. În seara aceea am înţeles că lui Dumnezeu îi place să trăiască în oameni, chiar și când pentru asta trebuie să se facă foarte mic ca să încapă în ei.”

One thought on “O povestioară care îi place mult lui Bogdan

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>