Noua dezordine mondială

Îi spuneam lui tata, cândva prin toamnă, că eu am ajuns la concluzia că femeia nu trebuie să muncească. Că trebuie să cânte, să danseze, să scrie, să citească, să viseze, să zburde, să buiecească. Citit în stele, semne prevestitoare, ceai, psihanaliză, sarmale, goblen, poezie, voodoo, pictură, asamblat zgârie nori din cartoane, orice poate să o preocupe dintre cele 64 de arte (65, acum cu arta sarmalei), doar să nu-și irosească tot ce o face femeie spălându-și creierul în orice (in)activitate repetitivă și-nţepenită cu ziua-ntr-un scaun. Să aibă copii, să-i înveţe să fie liberi, să le arate ce-i BUCURIA (cu litere mari). Să le dea timpul ei, cât mai mult, să-i iubească. A râs tata și-a spus că dacă mă prezint cu discursul ăsta în faţa unei adunări de femei (pentru că numai femeile știu cât de anevoios a fost să ajungă bărbaţi) am toate șansele să fiu linșată. Am, da. Însă discursul rămâne valabil și-l voi susţine, râzând din toată inima, în orice context și la orice adunare. (și-acum să mă întorc la ce făceam, pictură pe coji din fructe și-arhitectură transversală)

Astfel de oameni

Eu am aflat de Mitologiile lui Roland Barthes nu din discuții academice de la lansări de carte sau cenacluri literare, cum poate-au aflat alții, ci frunzărind într-o zi Şapte Seri la metrou. Şi ce scria acolo mi-a fost de-ajuns ca să-mi iau, în aceeaşi zi, şi Mitologiile şi A Lover’s Discourse, şi apoi tot ce-am mai găsit scris de el. Şi ce se zicea în săptămânal despre articolele lui R.B. din Mitologii am găsit citat şi pe copertă şi am citit cu aceeaşi încântare pentru că cele câteva rânduri sunt pentru mine una, prin ele însele, o foarte reușită descriere a unui tip de om-raritate: “Mitologiile lui Roland Barthes sunt încă modelul felului în care, în cuvinte, cartofii prăjiți sunt mai gustoşi, vinul roşu sec, mai sec, streapteas-ul, mai erotic, Turul Franței, mai eroic, Spania, mai periculos de frumoasă, detergenții, mai puri, wrestling-ul, mai spectaculos, margarina, mai sănătoasă, scriitorul, mai zeu decât un star, automobilul, mai etanş decât o catedrală. Mitologiile barthesiene au un singur defect: sunt atât de bine scrise încât, dacă rațiunea existenței ar fi stilul, toate firmele de publicitate ar trebui să se închidă imediat.” (Alexandru Matei)

Ei bine da, subscriu, se întâmplă să existe astfel de oameni care fac glumele nesărate să fie fix sarea-n bucate iar pe cele teribile, de-a dreptul necesare, oameni care fac anormalul firesc, pârțurile savuroase, hainele neimportante, pizza divină, caloriferele reci excesiv de calde, maşinile mici mai mult decât încăpătoare, şosetele scămoşate să pară moi şi pufoase, absurdul, cu noimă, matematica încă şi mai bizară, trândăveala deloc d-eb-i-lit-a-ntă, oameni care fac drumurile să pară prea scurte, cuvinte aparent sinonime să aibă sensuri îndepărtate, distanțele mari, mici, toanele perfect acceptabile, noțiunea de bun-simț tot mai încăpătoare, gheața mai rece, ploaia o sublimare, tăcerile justificate iar polițiştii anoşti să capete ambivalențe de Barbă Albastră.

Muzică de lift. De Mega Image. 

Muzică din taxi. Din autobuz. Din mașinile care au început să meargă cu geamurile lăsate. Mă mișc asemeni unui burete, absorb orice picătură de sunet, de la cel al avioanelor pe care nici măcar salvările și zgomotul de șantier în lucru nu îl mai pot acoperi și până la … azi la prima oră și apoi non-stop: “I can shape, I can break, I can bend, I can hide, I can shift, Blaze a trail through the rain, I can slip, I can slide, I can run, .. I’ll be what you’re looking for,.. When your time runs out, And you’re looking for a place to land, I could step from the shadow, Into the palm of your hand”. Prin parc, cu copilul cel mic în braţe și telefonul cu melodia pe repeat in gluga de la gecuţa lui, pune capul pe umărul meu, mami, e muzică de nani?, de adormit copiii, pentru că ei adorm ca să se strecoare-n vis și să-și pună sufletul întreg, da, apoi cu copilul cel mare de mâna, mami ce înseamnă, înseamnă că ai face orice, orice și nimic n-ar părea greu, analizează ce încerc să-i traduc, pe înţelesul lui, și apoi mirat: și-atât?!, a, da, stai că nu ţi-am spus tot, e ca-n cărţi, se luptă cu mori de vânt, valuri uriașe și nisip mișcător, trece peste prăpăstii fără fund și urcă munţi până la cer, scapă cu viaţă din calea buzduganelor aruncate, a săgeţilor otrăvite și nu se lasă păcălit de spâni, oameni roșii, fântâni cu apă proaspătă și meri cu mere pârguite, … și, a reușit? a ajuns la ea? păi asta e melodia lui, poate pe-a ei o nimerim mâine, habar n-am, poate la aprozar, poate-n tramvai…

(QuickMemo+)

De scris poate într-o zi despre gelozie care n-are ce căuta acolo unde există un simţ al sacrului exacerbat, pornind de la o subliniere pe care abia mai dăunăzi o făceam: “Ceea ce vrea un bărbat e să creadă că o femeie îl poate iubi atât de mult încât nu o va interesa niciun alt bărbat”. (Henry Miller către Anaïs Nin)

Sexi

Ne jucăm cu figurinele Kylo Ren. Încercăm să prindem fiecare inflexiune, fiecare nuanţă. “You know what I’ve come for”. (Stăpânit.) Eu repet (cu vocea mea care n-are nimic de-a face cu-a lui), traduc, refac contextul din film, explic. “No one will stand in our way. No one.” (Constiinţa de sine.) Copilul cel mic stă cu guriţa deschisă și ochii mari. Cel mare repetă, șoptit. “I am immune to the light.” (Transă). Îmi place tot mai mult. “I’ve been waiting for this day for a long time.” (Vag nerăbdător.) Realizez că personajul din mâinile mele vorbește doar cu punct la sfârșit. Nu exclamă, nu întreabă. Ba da, întreabă. Dar doar retoric. “Is it true? You’re just a scavenger?” Fluxul replicilor din film continuă, hipnotic. “Don’t be afraid. (Gutural.) I feel it too.” “Together, we will destroy the resistance. And the last Jedi.” (Imposibil de contrazis. Finalul filmului nu-l face mai puțin credibil, nu.) Îmi dau seama de ce mă fascinează. Este god almighty dar îi lipsește aroganţa. Exact ca unui rechin. “That weapon (secundă de pauză) is mine.” Calm. “Don’t fight it. You know you can’t”. (Psihanaliză.) Se încheie șirul replicilor, copilul cel mare comentează, și el fascinat: “E rău Kylo Ren”. Iar eu, pe jumătate meditativ: “Și sexi.” Toată intensitatea momentului se sparge, copilul e brusc dezorientat. Apoi privirea lui se transformă în reproș. Acuză. Mă face să mă simt de parcă aș fi comis un sacrilegiu. De parcă i-aș fi spus că Fernando Torres face nani între meciuri, nu se antrenează. În pijamale cu roz, cu iepurași. Și nu mă refer la Bugs Bunny. “Cum sexi?”, mă admonestează. Zic să fac o verificare. “Dar știi ce înseamnă sexi?” Și am surpriza că nu-i e străin conceptul doar că între viziunea mea și a lui e o incongruenţă totală. Sexi nu e personajul tenebros cu păr ca pana corbului, miscări fluide și voce care își transformă ascultătorul în cutie de rezonanță, sexi înseamnă… “femei cu ochelari în formă de steluță care stau dezbrăcate pe lângă barbaţi cu mușchi și tatuaje”. Încerc să mă adun pentru un răspuns cu efect. La ultima verificare parcă n-aveam o casă tapetată cu ecrane pe care rulează un singur post. MTV. Însă odată adunată decid să nu-i alterez momentan mainstreamul imaginii. Mai târziu, cu Henry Miller, Anaïs Nin și mulţi alţii la îndemână, mă gândesc ca totuși mă va ierta și va vedea paleta mai largă.

O povestioară care îi place mult lui Bogdan

“Cred că înţeleg ce vrei să mă întrebi, Moș Constantine. O să-ţi povestesc o întâmplare. Astă iarnă au venit la noi niște rude care au un băieţel care atunci nu împlinise trei ani. Părinţii lui trebuiau să plece pentru două săptămâni și nu aveau cu cine să îl lase pe Tudor. Mama a zis că e cel mai bine ca băiețelul să rămână la noi pentru că ea va avea grijă de copil. Pe mine m-a îndemnat să mă joc împreună cu Tudor și să-l învăţ unele lucruri, mai ales că eram în vacanţă. Așa de mult m-am împrietenit cu Tudor încât băiatul era aproape doar după mine. Dar, cu o zi sau două înainte de-a se întoarce părinţii lui, s-a întâmplat ceva. Ne jucam împreună și deodată Tudor a zis un cuvânt foarte urât. Cred că a auzit undeva cuvântul acela, iar el îl repeta fără să-l înțeleagă. I-am zis că nu-i frumos ce zice și atunci el s-a oprit. După vreo oră se juca singur și a început să repete iar cuvântul acela, dar el, pentru că nu-și dădea seama ce zice, era foarte liniștit. Am venit lângă el și i-am spus din nou să nu mai spună acel lucru urât. S-a oprit imediat. Seara ne-am jucat împreună în curte și am făcut un om de zăpadă. Mama m-a trimis să cumpăr pâine de la magazinul de peste drum, iar Tudor a rămas în curte să se joace în zăpadă. Am venit repede de la magazin și când am intrat în curte l-am auzit pe Tudor rostind acel cuvânt urât. El era cu spatele la mine și nu a observat când m-am întors. Mi-a venit așa o supărare încât m-am hotărât să-l pedepsesc pe loc, deși știam că nu trebuie s-o fac. Am mers spre el și i-am dat o palmă peste spate. Tudor a căzut cu faţa în zăpadă. Când s-a ridicat și-a șters cu mănușile zăpadă de pe faţă și privind spre mine a început să plângă. Dar nu suspina deloc, ci numai îi curgeau lacrimile pe obraji. Nu a zis nimic. Dintr-o dată mi-a fost așa de rușine de ce am făcut încât am lăsat jos punga cu pâinea și am fugit în spatele casei, ca să nu mă vadă nimeni că plâng. La puţin timp, Tudor a venit după mine. Trăgea după el punga cu pâinea, iar din buzunar mi-a dat morcovul pe care urma să-l punem ca nas omului de zăpadă. Nu m-a întrebat de ce l-am lovit ci, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, m-a luat de mână și m-a dus să terminăm omuleţul. În seara aceea la masă mi-a fost foarte greu să mănânc din pâinea pe care o cumpărasem. De fiecare dată când îmi luam pâine îmi aduceam aminte de Tudor, cum a venit la mine trăgând plasa după el. În seara aceea, nu am putut adormi multă vreme. Într-un târziu, m-am ridicat din pat și am mers la geam. Era senin și luna dădea atâta lumină pe zăpadă încât parcă era seară și nu noapte. Stând la geam și privind omul de zăpadă am simţit o căldură și o mângâiere în suflet și mi-au venit niște gânduri pline de bunătate. Nu puteam să uit cum Tudor și-a șters zăpadă de pe faţă și lacrimile lui de pe obraz. În seara aceea am înţeles că lui Dumnezeu îi place să trăiască în oameni, chiar și când pentru asta trebuie să se facă foarte mic ca să încapă în ei.”

Mickey Mouse. PR.

Am pornit cu elan. Am pus ce scria în reţetă. Mai mult sau mai puțin, dacă e să nu-mi placă ceva atunci asta e să folosesc cantităţi fixe (400 de grame precis? Ba o cană și jumătate!). Iese un aluat frumușel, l-am lăsat să stea la rece și am fugit să iau colorant. Pentru că deși nu-s cu măsurătorile, sunt adepta respectării adevărului istoric. Iar Mickey are de când lumea urechi negre-negre, faţa albă și limbuţa roșie. Și m-am întors de la cumpărături cu amintirea adevărului istoric și cu idei de a combina galben, albastru și niște bombonele după cum îmi va dicta inspirația. Scot aluatul și dau să tai formele. Aluatul e … Nu e bun. E sfărâmicios. Să fie din cauză că în loc să cântăresc am folosit ochiometrul și cana? Vine copilul cel mare. “Iese, mami?”. … (insistă) “Iese?” “Fac în așa fel să iasă”. Are încredere în mine, pleacă. Și modelez mai mult din firimituri o feţișoară. Îmi zic că e un Mickey… cu cap de inimioară. Inimioară? Parcă ar fi un capac de butoi de varză murată. Dar îmi văd de treabă de parcă aș produce o nouă versiune a omului vitruvian. Îmi iese un Mickey cu niște urechi de … porc. Continui. Sunt calmă. Am situaţia în mâinile mele. Un nou Mickey, cu urechile lipite una de cealaltă. Chem copiii. Sunt… în-cân-taţi!!! Și-i aleg, împart, asta în timp ce eu mă gândesc cum ei, deși au termen de comparaţie, au atât de multă inocenţă și deschidere încât ce-am creat eu, chinuit, e de-a dreptul magic! … Așa că, anticipând că și mai multă magie va sfârși prin a-i trezi la realitate, decid să fac din aluatul rămas… biluţe. Comod. Mai mici, mai mari. Și le prezint pe post de … sistemul solar. Fără Saturn și cu mulţi meteoriţi. Umplu o tavă, i-arăt opera celui mare, e vrăjit, bag tava la cuptor. Vine cel mic și vede în prim-plan planetariul. Și exclamă: “Oooo, mami, Mickey e mulţi și mici!!!” Mă întorc spre cel mare și încep să râd, apoi iar spre el și-l ridic în braţe, mi se pare scump, înduioșător, mă topește felul în care lumea lui micuţă primește orice informaţie cu bucurie, entuziasm, el nu are așteptări, el pur și simplu așteaptă ORICE! Îl mai drăgălesc un pic, scot fursecurile. Rup unul și mâncăm așa, fierbinte, dulce până la leșin. Decidem că sunt delicioși. Păi bine atunci. Mă pot apuca de glazură. Am de mixat zahăr pudră și albuș vreo 20 de minute. Ok. Îmi iau o revistă. După prima jumătate de articol deja mi-e cald la palmă. Mă uit pe ceas. 4 minute. Ce naiba? Cică trebuie să rezulte o “bezea densă” iar eu am o chestie eminamente lichidă și un blender deja încins. Și doi copii care umblă la tuburile de colorant de parcă ar fi vopseaua pentru figurinele de ipsos. Renunţ. Mi-e cu neputință să-mi pun blenderul în pericol, ne leagă cel puţin o mie de smoothie-uri și nu știu câte reţete de brânză vegană. Declar ora de pictură și creaţie liberă deschisă, colorez urechi cu albastru, presar bomboane, combin galben cu albastru și-mi fac copiii să ţipe extaziați la vederea verdelui, habar nu am dacă se va și usca “bezeaua” dar oricum se consumă febril de peste tot de pe unde e întinsă, masă, mâneci, spătarul de la scaun. Încă o nereușită-reușită, cum ar veni. Ţine doar de PR, din câte îmi dau seama.

20160212_112215~2__1455279973_109.166.134.16020160212_121020~2__1455280014_109.166.134.16020160212_121409~2__1455280047_109.166.134.16020160212_124053~2__1455280077_109.166.134.160

Azi n-am ascultat Garbarek

Dimineață. Întâmplător, aud asta: “c-alerg desculț spre un vis, pe o stradă cu sens interzis”. O oră mai târziu ştiam deja toate versurile şi fiecare secvență din videoclip. Şi eu şi copilul cel mic. E seară şi spăl vase cu mănuşile mele roz-roz-foarte roz, size M, mă bâțâi pe lângă chiuvetă şi îl acompaniez cu tot sufletul şi din fundul plămânilor pe M ihail: “Prea multe gânduri de scris, Prea multe lucruri de spus, O să fac lumea de râs, C-alerg desculț dup-un vis, Pe-un drum cu semn interzis”. L-am acoperit de fapt. Şi m-am oprit ca să scriu.