Umor argentinian. Para mălăiață suită la rang de artă.

Cine n-a citit “Şotron” de Cortázar, să citească. Şi cine nu l-a citit pe Kazuo Ishiguro, să-l citească. Scriam mai pe la începutul anului despre “Nocturne”, unde într-una dintre povestioare personajul principal, un tip trecut de prima tinerețe, sensibil, cult, inteligent, se apucă să devasteze o cameră din perspectiva unui labrador “împuțit, incontrolabil şi posibil ucigaş”, ei bine în “Şotron” am găsit exact acelaşi gen de umor în descrierea unei situații. Şi avem în a doua parte a Şotronului un triunghi de personaje, de fapt un pătrat, adică soț – soție (frumoşi, trăind îmbinați unul cu celălalt) şi iubit – iubită-fantomă replicată în soția soțului care se nimereşte să fie şi cel mai bun prieten, un sărut dat de către iubitul iubitei fantomă soției celui mai bun prieten, sărut dat nu oriunde ci în morga unui spital de nebuni, printre congelatoare cu morți şi într-o noapte în care morga spitalului fusese singura alegere posibilă pentru a discuta simbolistică şi despre suprapuneri de imagine, şi urmarea sărutului, mărturisirea pe care i-o face soția soțului în paralel cu pregătirile pe care le face iubitul iubitei fantomă pentru a primi ofensiva soțului care probabil se va pregăti să-l omoare. Pregătire care implică un bărbat trecut de 40 de ani (iubitul iubitei fantomă care aduce perfect cu soția celui mai bun prieten, etc) ce înjghebează într-una dintre camerele spitalului (de nebuni, n.b.) un sistem de pârghii, rulmenți, scrumiere, lighene cu apă (inventivitate gen Macaulay Culkin în “Singur acasă”) menit să-l oprească pe soțul femeii-sărutate-în-morgă-la-ceas-de-noapte suficient timp pentru ca el să se poată afunda şi mai tare în “râurile metafizice” în care trăieşte în timp ce se bălăbăne pe pervazul ferestrei şi meditează la asemănarea dintre Talita (soția) şi Maga (iubita posibil înnecată), la ansamblul de circumstanțe, noțiunea de kibbutz, posibilitatea anulării graniței dintre starea de veghe şi somn, jocul oglinzilor, simbolistica şotronului, substituiri, Dostoievski. Şi multe altele. Soțul vine însă cu gânduri paşnice (de asemenea un briceag ascuns în mâneca de la haină) şi odată sistemul de sfori, rulmenți, scrumiere activat iar el ud fleaşcă la picioare pentru că mecanica lucrurilor îl împinsese cu picioarele prin cel puțin unul dintre cele cinci (parcă) lighene cu apă situația să permită o discuție despre istoria filosofiei, mandale, nebunie, iubire, sinucidere cu unul aşezat pe un scaun iar celălalt bălăbănindu-se în continuare pe acel pervaz de fereastră. Frumos. Şi apoi mai e scena cu cei trei (aceiaşi trei) care într-o zi toridă de vară, de lene să coboare şi să urce trei etaje pentru a-şi înmâna o cutie de cuie fără utilitate şi nişte ceai pentru mate, încropesc un sistem de punte care să le unească cele două camere aflate la distanță de o stradă din două bârne, bârne pe care Talita, într-un exercițiu de echilibristică şi într-o căldură pe care niciun exercițiu de autosugestie nu o poate domoli, goală pe sub un halat verde de baie, trebuie să le lege între ele cu o sfoară, asta fără să cadă în stradă, fără să scape ceaiul şi cuiele, fără să-şi dezamăgească soțul, fără să se îndrăgostească. Desigur, totul e o metaforă, puntea e acolo, chemarea e din amble părți ale punții către femeie şi de la femeie către ambele părți ale punții şi desigur mai e şi forța gravitațională care perturbă şi mai tare întreaga mecanică.

Cam aşa e “Şotron” în partea a doua. În prima e mai puțin umor şi un alt gen de dragoste, jazz, alcool, fum de țigară, mate, intâlniri întâmplătoare dar care servesc doar construirii ideii de fatalitate, scena cu bebeluşul mort în pătuț în timp ce în rest totul e acel jazz-alcool-fumdețigară, cântăreața bătrână, urâtă şi neapreciată, ploaia … oh, scena cu ploaia, “îşi ridică fața şi lăsă ploaia să-l ude până la piele, aşa nimeni nu şi-ar da seama, cu fața şiroind de ploaie nimeni nu şi-ar da seama… la răstimpuri deschidea buzele şi bea ceva sărat ce-i curgea pe piele” şi dragostea, dragostea, dragostea. Forțată pentru a dovedi că nu există, că totul e în afară, abstract, imposibil, dar dincolo de toate e ea, e centrul, e Maga. … Mai puțin umor cum ar veni dar să nu uit scena cu cubul de zahăr: “În sfârşit, nu-i uşor să vorbeşti de Maga, care la ora asta umblă, desigur, prin Belleville sau Pantin, privind cu luare-aminte pe jos până găseşte o bucată de cârpă roşie. Dacă nu dă de ea o va ține aşa toată noaptea, va scormoni prin lăzile de gunoi, cu ochii sticloşi, încredințată că va păți ceva groaznic dacă nu găseşte dovada asta a răscumpărării, semnul iertării sau amânării. Ştiu ce înseamnă asta pentru că şi eu ascult de astfel de semne, şi mie-mi vine uneori rândul să caut o cârpă roşie. Încă din copilărie, de cum scap un obiect pe jos trebuie să-l ridic, cu orice preț, căci dacă n-o fac o nenoricire, nu mie, ci cuiva drag, al cărui nume începe cu inițiala obiectului cązut. Partea proastă e că atunci când scap un obiect pe jos nimic nu mă poate opri şi nici n-are rost să-l ridice altcineva, fiindcă oricum nenorocirea se întâmplă. În multe rânduri am trecut drept nebun din pricina asta şi e drept că sunt nebun când mă reped să adun de pe jos un creion sau un petic de hârtie care mi-a scăpat din mână, ca în seara aceea cu bucățica de zahăr în restaurantul de pe rue Scribe, un restaurant elegant cu o mulțime de oameni de afaceri, târfe cu vulpi argintii şi perechi căsătorite bine întemeiate. Eram cu Ronald şi Etienne iar mie mi-a căzut o bucățică de zahăr ce s-a oprit sub o masă destul de departe de a noastră. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost cum a ajuns cubulețul acolo, fiindcă în general bucățelele de zahăr se opresc de cum cad pe jos, din rațiuni paralelipipedice evidente. Dar aceea se purta de parc-ar fi fost un bulgăre de naftalină, ceea ce mi-a sporit teama, şi am ajuns să cred că pur şi simplu mi-o smulsese cineva din mână. Ronald, care mă cunoaşte, s-a uitat spre locul unde a ajuns bucățica şi a izbucnit în râs. Asta m-a speriat şi mai tare şi, pe deasupra, m-a înfuriat. Un chelner s-a aproliat crezând că îmi căzuse ceva de preț, un Parker sau dantura falsă, dar în realitate nu făcea altceva decât să mă enerveze, şi atunci m-am pus în patru labe şi am început să caut zahărul printre pantofii oamenilor curioşi nevoie mare, bănuind, pe bună dreptate, că era vorba de ceva important. La masa aceea se aflau o grăsană roşcată, o alta mai puțin grasă dar la fel de curvă, şi doi oameni de afaceri sau cam aşa ceva. Primul lucru de care a fost să-mi dau seama a fost că zahărul nu se vedea pe nicăieri, şi când te gândeşti că-l văzusem sărind pe lângă pantofii lor (care se mişcau neliniştiți ca nişte găini). Colac peste pupăză pe jos era un covor şi, cu toate că era dezgustător de uzat, zahărul se ascunsese printre fire şi nu-l puteam găsi. Chelnerul se lăsă şi el în picioare pe partea cealaltă a mesei şi iată-ne, doi patrupezi foindu-ne printre pantofii găină care acolo sus se porniseră pe-un cotcodăcit nebun. Chelnerul era mai departe convins că era vorba de un Parker sau de un ludovic de aur şi când am ajuns de-a binelea sub masă, într-un soi de mare intimitate şi penumbră, iar el m-a întrebat şi eu i-am răspuns a făcut o mutră iar mie frica îmi strângea stomacul şi în cele din urmă m-a cuprins o adevărată disperare (chelnerul se ridicase furios) şi m-am apucat să înhaț pantofii femeilor şi să mă uit dacă nu cumva zahărul se lipise în scobitura tălpii şi găinile cotcodăceau, oamenii cocoş îmi ciuguleau spinarea, auzeam hohotele lui Ronald şi ale lui Etienne în vreme ce mă mişcam de la o masă la alta… (…) astfel de întâmplări se petrec în fiecare zi.”

Şotron, Nocturne, pentru că aşa scriu Cortázar şi Ishiguro despre “l’insupportable”.

One thought on “Umor argentinian. Para mălăiață suită la rang de artă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>