Despre cum am cărat un fluturaș mort în cască

Am găsit azi pe drumul de la grădiniță la școală un fluturaș mort. Am trecut, Vlad oricum nu-l observase printre niște ambalaje nemăturate, apoi i-am zis de el, dacă vrea să-l vedem. Normal că da, doar orice mortăciune face în mintea lor clic, deși de obicei le preferă pe cele mari, un șobolan, un porumbel, o raţă. Ne-am întors, l-am dezlipit (rupt, de fapt) de pe jos, fusese strivit și-i îngheţase pe asfalt lichidul acela din corpușor, l-am pus în casca lui Bogdan ca să i-l arătăm și lui iar mergând, m-am gândit la el. Ce-o fi fost în căpușorul lui? Nimic, teoretic, dar micuțul din drum eu zic că era special. Totuşi ce fluturi zboară iarna? O fi crezut că vreo două zile vag mai călduroase înseamnă primăvară? Și cum și-a făcut el așa curaj s-o pornească, singur, vioi, crezând că mai are fraţi pe afară… Mi l-am imaginat zburând (“ei, și ce dacă parcă îmi simt antenuţele un pic îngheţate?!”) și apoi căzând în stradă, ultimele zbateri, amorțeala, și imaginea de pe retină, ultima imagine. Una cu soare. Flori. Și iar soare. Habar n-a avut că a picat printre gunoaie, că l-a și călcat cineva (o fi murit de la frig ori sub talpă?). Mintea lui oricum era calibrată pe altă lentilă, aia că el e făcut pentru căldură și că e făcut să zboare. 15 ianuarie 2016 și un fluturaș mort pe stradă. Azi a murit și a murit între 8 și 12. Știu asta pentru că altfel l-aș fi văzut la drumul de dimineață, mă uit pe jos când merg și îmi atrag atenția chestiile colorate, a fost o zi în care alergam și m-a obsedat ture la rând un muc de ţigară, Pall Mall, alb, cu urme de ruj roz, un muc dintr-o țigară fumată până la capăt, îl vedeam la fiecare tură și mă gândeam să mă opresc să-i fac o poză-moment dar era atât de frig încât nici oamenii cu câini nu ieșiseră să și-i plimbe, probabil se învârtiseră cu ei prin jurul blocurilor vreun sfert de ceas cât să-i amăgească, mi-am zis că nu-l va lua nimeni pe picioare așa că fac poza la sfârșit dar la sfârșit mucul nu mai era la locul lui, asta pentru că dacă oamenii cu câini n-au prea ieșit în schimb administraţia parcului are și pe frig oamenii de la curăţenie la treabă. Dar totuși, cine-ar fi crezut că în toi de iarnă voi da peste un fluture din acela cum avea bunica în curte și unde mai pui că eu credeam că în București, altundeva decât la expozițiile sezoniere de la Antipa, apar maxim din cei albi, de varză?

Și am recitit titlul. “Cărat”? Când nici măcar bucățica aceea grasuţă de corp n-o mai avea, practic era doar antene și aripi? Ar fi fost bun pentru colecţia de aripi a bufniţei Cocuţa, așa ar fi știut și ea și steluţa Uţa și ariciul Hapciu și caţelușul Puc din poveste cum arată aripile de inger. Erau singurele care le lipseau.

20160115_122301__1452889724_109.166.130.220

 

Logistică

Luna în creștere fiind (1% azi, când ajunge pe la 15 am să mă și tund, la mine nimic nu se face haotic și mai puțin decât perfect calculat – n.tr. a se citi folosind antonimele), m-am apucat de curăţenie. Dar nu curăţenie la modul spălat gemurile, șters bibelourile (n-am bibelouri dar zic și eu așa) și baia lunară a lui Vlad (a, ba da, eu sunt un bibelou, așa cum e Venus fără mâini eu sunt unul fără (coadă și) cap) ci la modul scos pentru a fi date celor care au nevoie o canapea, doua fotolii, urmează azi o comodă, dacă mă descurc să o desfac (sigur că mă pricep să o desfac, doar am montat un balansoar de bebeluș cu un briceag de picnic, m-am lăudat de multe ori și iată ce prilej excelent să mă laud iar!), un dulap, etc. Dar nu despre momentul glorios în care am rămas singură și meditativă în afara ușii vreau să vorbesc (asta pentru că am tras canapeaua cu atât de multă maiestrie încât s-a blocat în cadrul ușii, de nici s-o trag afară și nici s-o-mping nu mai puteam și se apropia ora de luat copiii de la grădiniță și școală si nu c-aș fi avut o problemă cu ce vor zice trecătorii văzând o femeie umblând în toiul iernii în pantaloni cu iepurași (unii care mi se potrivesc perfect, pantalonii nu iepurașii, i-am purtat și când eram însărcinată, pe pantaloni nu pe iepurași, și care de-atâta potrivire necesită ca la fiecare 5 secunde să fie trași) și care mergeau la modul sublim cu un tricou cu Cannibal Corpse vechi de 1000 de ani, pentru că așa îmi place mie, totul să fie ca tematică și cromatică riguros asortat, totul culminând cu o pereche de papuci de plajă, așa deci, nu aveam o problemă de imagine, nici de hoţi nu mă temeam, așa cum canapeaua mă oprea pe mine să intru tot la fel i-ar fi oprit și pe ei dar mă gândeam cum procedez cu somnul de prânz al copiilor, în casă exclus să intrăm dar poate cu forţa minţii de cavaleri Jedi se vor putea odihni pe canapeaua înțepenită la vertical) ci vreau să vorbesc despre reacţiile vecinilor de bloc la vederea aceastei fapte de mare angajament:

– vecina care a îmbătrânit dispreţuind orice femeie care arată și gândește altfel decât ea m-a somat să le mut mai încolo în așa fel încât să nu blocheze treptele. Și vederea ei, desigur. Mi-am suflecat pentru a doua oară mânecile scurte de la tricoul meu cu imagini apocaliptice, mi-am tras pentru a mia oară în douăzeci de minute pantalonii cu iepurași, mi-am tras şi papuceii de plajă, cei asortaţi mai ales cu tricoul, cel cu mâneci scurte şi suflecate, și le-am mutat. Feng-shui-ul blocului a revenit la normal.

– vecina no. 2, cea draguţă, s-a minunat de cum m-am descurcat, flatându-mi astfel atât curajul de-a face treburi de bărbat cât și / raportat la structura mea delicată (de bibelou neșters de praf). Mi-a plăcut. Asta nu înseamnă că nu știu că și ea vrea să vadă holul eliberat.

– vecinul care obişnuieşte să fumeze pe hol mi-a spus că vrea el canapeaua și covorul. Îi sunt recunoscătoare, m-a scăpat de jumătate de problemă. M-am simțit datoare să-i fac un demo de cum se extinde canapeaua, mecanismul derulării covorului am considerat a fi unul ușor. A confirmat.

– nenea de la curăţenie. Ei bine, nenea de la curățenie e oricum feblețea mea, iar astăzi m-a cucerit complet. “Sigur sunt fotoliile de dat?”. “Sigur.” “Sunt tare frumoase, poate după curățenie le băgați totuşi la loc…”. “Nu, sigur nu le vreau, sunt de dat. Sunt chiar recunoscătoare dacă le luați.”. “Le iau” (şi i se luminează privirea). “Mulțumesc. Mâine e târziu?” (cred că tot îi e teamă că m-aş putea răzgândi). “Mâine e perfect. Şi eu mulțumesc, chiar m-ați ajutat!”

Aceastea fiind spuse să marchez momentul adăugând şi o poză, asta pentru a dovedi că aranjamentul meu nu numai că se potrivea cu arhitectura holului, ba chiar o punea în valoare, şi să purced la demontarea comodei.

20160111_113710~2__1452604639_109.166.135.138

(Foarte probabil că va urma)

Cunoaștere, autocunoaştere şi simboluri, pe înţelesul copiilor

În programul de la Țăndărică sunt mai nou două piese de teatru cu totul altfel faţă de ce-am văzut până acum. De unde toate spectacolele la care noi am fost (și am fost cam la toate, pentru noi Țăndărică e un fel de second-home) se învârt în jurul dualităţii bine-rău și a unei tematici care încurajează prietenia, altruismul, curajul, corectitudinea, etc., acum, în premieră, “Eu, Oblio” și “Cine sunt eu?” vorbesc despre autocunoaștere, înțelegerea lucrurilor în profunzime, simboluri.

“Cine sunt eu?”. Trei personaje, o plapumă mare cât scena, albă și 50 de minute care se învârt în jurul unei întrebări pe care nici măcar oamenii mari nu și-o prea pun. Și ca să nu fie prea abstract se ia o pisicuţă care, neștiind cine e și care e locul ei, a pornit printr-o pădure (pădure-simbol, călătorie iniţiatică, temă centrală și-n Oblio). Și în pădure are impresia că e ba un iepuraș (dar hei, ei nu-i place varza și n-are nici coada scurtă și nici urechile lungi, deși poate sări ca el), ba o veveriţă (și se reia ciclul comparaţiilor), ba un arici (la fel). Și așa cum ea caută să înţeleagă ce e, la fel caută și cei trei actori care manevrează plușurile. Nici ei nu știu cine sunt, oare sunt gorile, copaci, rinoceri? Și piesa se termină cu pisicuţa găsindu-și drumul spre casă cu ajutorul unui corb (simbol), cu cei trei actori având o bază de cunoaștere creată, ei știind acum că sunt doi baieţi și o fată, că numele lor sunt Mihai, Dan, Tina, și cu cuvintele: “N-am să mă mai pierd niciodata pentru că știu cine sunt.”

“Eu, Oblio”. Spectacol cu un povestitor, marionete, proiecţie de imagine pe trei ecrane și multe, multe nuanţe. Care este diferența dintre “sens” și “rost”, dintre “a te întrece” și “a te juca” (“Tu, vrei să te întreci cu mine?! Nu, eu vreau SĂ MĂ JOC cu tine.”), ce înseamnă a vedea (“Cine ești tu? Eu sunt un om de piatră. N-am văzut niciodată un om de piatră. Sunt foarte mulţi oameni de piatră în jurul tău, trebuie doar să înveţi să îi vezi. (…) Vezi ceea ce vrei să vezi și auzi ceea ce vrei să auzi.” – un fel de “beauty is in the eye of the beholder”), care este ROSTUL singurătății (“Trebuie să stai mult timp singur dacă vrei să AUZI lumina”), că a fi diferit nu e un stigmat, călătoria iniţiatică (desigur), simbolistica pietrei, a spiralei, a păsării, a șarpelui, și, să nu uit, rolul jocului (exact ca-n “Micul Prinţ”, oamenii se pierd când uită să se joace). Frumoasă punere în scenă și cu priză la copii. Un 2 în 1, ca să spun așa. Și un spectacol reușit și o modaliate de-a-i deschide de foarte devreme spre cine sunt și ceea ce pot fi.

Și niște poze de la Oblio.

20160109_111154~2__1452366320_109.166.130.135

20160109_113629~2__1452366287_109.166.130.13520160109_113832~2__1452366262_109.166.130.135

Prin reducere la absurd

2016, a.d. Liste. Ce știu să fac. Ce vreau să fac. Ce știu sigur că nu vreau să fac.

Perfect. Mă calific pentru, în ordinea anilor de experienţă:

– bonă. Îndată 7 ani de experienţă aproape 24/24, 7/7 (timpul e relativ, se știe, iar când vine vorba de copii el preponderent se dilată) în time management, anger management, crisis management, stress management, fatigue management, resources management, planning. Fac faţă oricărui gen de crize de nervi, lacrimilor nejustificate și celor justificate, pot conduce în condiţii de maximă siguranță misiunea de găsi jucării în toi de noapte, asigurarea logisticii pentru a petrece 16/24 ore în parc nu mi-e deloc problematică, pot purta interminabile discuţii despre cum au sufletul melcii și mi-am însușit denumirea absolut tuturor speciior descoperite de dinozauri.

– story teller (“redactor”). Experienţă în scris: de prin facultate. Eseistică având în centru somaţiile de plată, fidejusiujea, dreptul de regres, imposibilitatea fortuită de executare și multe altele la fel de imbârligate. Apoi corporate emails. Apoi blogging. (Notă de subsol: am nevoie de un corector, ofer 5% cotă-parte).

– fotograf culinar (fotografie comercială, identitate vizuală, ilustrate). Aproape 3 ani experienţă în fotografii făcute in condiţii de stres (cel puțin un copil care mă trage de mâna, îmi împinge mâna, mi se urcă pe spate, smiorcăie, se urcă pe ceva și cade, asează o jucărie cu roţi sau cu ţepi sau lipicioasă numai bună pentru a fi luată în picioare), sub presiunea timpului (cel puțin două guri care cer de mâncare), sub semnul riscului ca obiectul fotografiei să dispară înainte ca fotografia să apară (n.b. a nu se fotografia ciocolată atâta timp cât există copii care contorizează fiecare blitz și fiecare rotire a platoului la 10, 35, 90, 121, 180 și 368 de grade).

– masterchef raw-vegan. Diplomă de merit și 3 ani de combinat ingrediente în fel și fel de feluri, testat combinațiile, supraviețuit pentru a povesti cum se face.

– instructor de fitness. Sau aerobic. Sau pilates. Sau nutriţie. Sau wellness. N-am diplomă dar merit. Experienţă: un an de când alerg, unul și jumătate de yoga, aproape 7 de cărat copii în braţe după vreo 5 de imobilizare 9-10-11-12 ore pe zi într-un scaun cu un monitor în faţă si 3 de alimentație pe sprânceană după vreo 13 de excese nepovestibile, nenorocibile și neonorabile.

Altceva nu vreau să fiu. Momentan. A, ba da. Florar.

Umor argentinian. Para mălăiață suită la rang de artă.

Cine n-a citit “Şotron” de Cortázar, să citească. Şi cine nu l-a citit pe Kazuo Ishiguro, să-l citească. Scriam mai pe la începutul anului despre “Nocturne”, unde într-una dintre povestioare personajul principal, un tip trecut de prima tinerețe, sensibil, cult, inteligent, se apucă să devasteze o cameră din perspectiva unui labrador “împuțit, incontrolabil şi posibil ucigaş”, ei bine în “Şotron” am găsit exact acelaşi gen de umor în descrierea unei situații. Şi avem în a doua parte a Şotronului un triunghi de personaje, de fapt un pătrat, adică soț – soție (frumoşi, trăind îmbinați unul cu celălalt) şi iubit – iubită-fantomă replicată în soția soțului care se nimereşte să fie şi cel mai bun prieten, un sărut dat de către iubitul iubitei fantomă soției celui mai bun prieten, sărut dat nu oriunde ci în morga unui spital de nebuni, printre congelatoare cu morți şi într-o noapte în care morga spitalului fusese singura alegere posibilă pentru a discuta simbolistică şi despre suprapuneri de imagine, şi urmarea sărutului, mărturisirea pe care i-o face soția soțului în paralel cu pregătirile pe care le face iubitul iubitei fantomă pentru a primi ofensiva soțului care probabil se va pregăti să-l omoare. Pregătire care implică un bărbat trecut de 40 de ani (iubitul iubitei fantomă care aduce perfect cu soția celui mai bun prieten, etc) ce înjghebează într-una dintre camerele spitalului (de nebuni, n.b.) un sistem de pârghii, rulmenți, scrumiere, lighene cu apă (inventivitate gen Macaulay Culkin în “Singur acasă”) menit să-l oprească pe soțul femeii-sărutate-în-morgă-la-ceas-de-noapte suficient timp pentru ca el să se poată afunda şi mai tare în “râurile metafizice” în care trăieşte în timp ce se bălăbăne pe pervazul ferestrei şi meditează la asemănarea dintre Talita (soția) şi Maga (iubita posibil înnecată), la ansamblul de circumstanțe, noțiunea de kibbutz, posibilitatea anulării graniței dintre starea de veghe şi somn, jocul oglinzilor, simbolistica şotronului, substituiri, Dostoievski. Şi multe altele. Soțul vine însă cu gânduri paşnice (de asemenea un briceag ascuns în mâneca de la haină) şi odată sistemul de sfori, rulmenți, scrumiere activat iar el ud fleaşcă la picioare pentru că mecanica lucrurilor îl împinsese cu picioarele prin cel puțin unul dintre cele cinci (parcă) lighene cu apă situația să permită o discuție despre istoria filosofiei, mandale, nebunie, iubire, sinucidere cu unul aşezat pe un scaun iar celălalt bălăbănindu-se în continuare pe acel pervaz de fereastră. Frumos. Şi apoi mai e scena cu cei trei (aceiaşi trei) care într-o zi toridă de vară, de lene să coboare şi să urce trei etaje pentru a-şi înmâna o cutie de cuie fără utilitate şi nişte ceai pentru mate, încropesc un sistem de punte care să le unească cele două camere aflate la distanță de o stradă din două bârne, bârne pe care Talita, într-un exercițiu de echilibristică şi într-o căldură pe care niciun exercițiu de autosugestie nu o poate domoli, goală pe sub un halat verde de baie, trebuie să le lege între ele cu o sfoară, asta fără să cadă în stradă, fără să scape ceaiul şi cuiele, fără să-şi dezamăgească soțul, fără să se îndrăgostească. Desigur, totul e o metaforă, puntea e acolo, chemarea e din amble părți ale punții către femeie şi de la femeie către ambele părți ale punții şi desigur mai e şi forța gravitațională care perturbă şi mai tare întreaga mecanică.

Cam aşa e “Şotron” în partea a doua. În prima e mai puțin umor şi un alt gen de dragoste, jazz, alcool, fum de țigară, mate, intâlniri întâmplătoare dar care servesc doar construirii ideii de fatalitate, scena cu bebeluşul mort în pătuț în timp ce în rest totul e acel jazz-alcool-fumdețigară, cântăreața bătrână, urâtă şi neapreciată, ploaia … oh, scena cu ploaia, “îşi ridică fața şi lăsă ploaia să-l ude până la piele, aşa nimeni nu şi-ar da seama, cu fața şiroind de ploaie nimeni nu şi-ar da seama… la răstimpuri deschidea buzele şi bea ceva sărat ce-i curgea pe piele” şi dragostea, dragostea, dragostea. Forțată pentru a dovedi că nu există, că totul e în afară, abstract, imposibil, dar dincolo de toate e ea, e centrul, e Maga. … Mai puțin umor cum ar veni dar să nu uit scena cu cubul de zahăr: “În sfârşit, nu-i uşor să vorbeşti de Maga, care la ora asta umblă, desigur, prin Belleville sau Pantin, privind cu luare-aminte pe jos până găseşte o bucată de cârpă roşie. Dacă nu dă de ea o va ține aşa toată noaptea, va scormoni prin lăzile de gunoi, cu ochii sticloşi, încredințată că va păți ceva groaznic dacă nu găseşte dovada asta a răscumpărării, semnul iertării sau amânării. Ştiu ce înseamnă asta pentru că şi eu ascult de astfel de semne, şi mie-mi vine uneori rândul să caut o cârpă roşie. Încă din copilărie, de cum scap un obiect pe jos trebuie să-l ridic, cu orice preț, căci dacă n-o fac o nenoricire, nu mie, ci cuiva drag, al cărui nume începe cu inițiala obiectului cązut. Partea proastă e că atunci când scap un obiect pe jos nimic nu mă poate opri şi nici n-are rost să-l ridice altcineva, fiindcă oricum nenorocirea se întâmplă. În multe rânduri am trecut drept nebun din pricina asta şi e drept că sunt nebun când mă reped să adun de pe jos un creion sau un petic de hârtie care mi-a scăpat din mână, ca în seara aceea cu bucățica de zahăr în restaurantul de pe rue Scribe, un restaurant elegant cu o mulțime de oameni de afaceri, târfe cu vulpi argintii şi perechi căsătorite bine întemeiate. Eram cu Ronald şi Etienne iar mie mi-a căzut o bucățică de zahăr ce s-a oprit sub o masă destul de departe de a noastră. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost cum a ajuns cubulețul acolo, fiindcă în general bucățelele de zahăr se opresc de cum cad pe jos, din rațiuni paralelipipedice evidente. Dar aceea se purta de parc-ar fi fost un bulgăre de naftalină, ceea ce mi-a sporit teama, şi am ajuns să cred că pur şi simplu mi-o smulsese cineva din mână. Ronald, care mă cunoaşte, s-a uitat spre locul unde a ajuns bucățica şi a izbucnit în râs. Asta m-a speriat şi mai tare şi, pe deasupra, m-a înfuriat. Un chelner s-a aproliat crezând că îmi căzuse ceva de preț, un Parker sau dantura falsă, dar în realitate nu făcea altceva decât să mă enerveze, şi atunci m-am pus în patru labe şi am început să caut zahărul printre pantofii oamenilor curioşi nevoie mare, bănuind, pe bună dreptate, că era vorba de ceva important. La masa aceea se aflau o grăsană roşcată, o alta mai puțin grasă dar la fel de curvă, şi doi oameni de afaceri sau cam aşa ceva. Primul lucru de care a fost să-mi dau seama a fost că zahărul nu se vedea pe nicăieri, şi când te gândeşti că-l văzusem sărind pe lângă pantofii lor (care se mişcau neliniştiți ca nişte găini). Colac peste pupăză pe jos era un covor şi, cu toate că era dezgustător de uzat, zahărul se ascunsese printre fire şi nu-l puteam găsi. Chelnerul se lăsă şi el în picioare pe partea cealaltă a mesei şi iată-ne, doi patrupezi foindu-ne printre pantofii găină care acolo sus se porniseră pe-un cotcodăcit nebun. Chelnerul era mai departe convins că era vorba de un Parker sau de un ludovic de aur şi când am ajuns de-a binelea sub masă, într-un soi de mare intimitate şi penumbră, iar el m-a întrebat şi eu i-am răspuns a făcut o mutră iar mie frica îmi strângea stomacul şi în cele din urmă m-a cuprins o adevărată disperare (chelnerul se ridicase furios) şi m-am apucat să înhaț pantofii femeilor şi să mă uit dacă nu cumva zahărul se lipise în scobitura tălpii şi găinile cotcodăceau, oamenii cocoş îmi ciuguleau spinarea, auzeam hohotele lui Ronald şi ale lui Etienne în vreme ce mă mişcam de la o masă la alta… (…) astfel de întâmplări se petrec în fiecare zi.”

Şotron, Nocturne, pentru că aşa scriu Cortázar şi Ishiguro despre “l’insupportable”.