Piticot

Joc Piticot cu un copil de trei ani jumătate și cu unul de îndată șapte. Alegem pionii. “Eu vreau verde!”, “Și eu vreau verde!”. Ca să fac atmosferă, ţip și eu răsfățat: “Și eu vreau verde!!”. După cinci minute în care toţi vrem verde începem să jucăm. Cel mare verde, cel mic albastru, eu galben. “Mami, să dai tu prima că ești fată. Sunt amabil.” Îmi place mult asta cu amabilitatea, la fel cum mi-a plăcut zilele trecute când mi-a spus că el “consideră” ceva într-un anumit fel. Putea să spună “cred” dar a preferat “consideră” cum nu de mult preferase să spună ceva de faţa unui om folosind cuvântul “chip”. Dar în timp ce eu mă pierd în aprecieri el dă primul. Nu e amabil totuși. Nici măcar “drăguţ” nu e ce-a făcut dar mă prefac că nu observ. Știu că pe la mijlocul jocului îl voi auzi: “Maaamiii… (pisicos). Îmi pare rău că nu te-am lăsat să dai tu prima…”. Îmi place că se prinde, are o sensibilitate a lui. Una cu efect întârziat, dar nu-i bai. Jucăm. Cel mic dă în două feluri. Ori 1, ori 6. Mă minunez nu de aruncările lui cât de felul în care, deși dă de multe ori 6, spre nemulţumirea celui mare care nu-i așa norocos, echilibrul șansei e păstrat. Și el oricum numără până la 6 sărind ori câte două căsuţe, ori câte vreo opt. Însă e foarte concentrat și serios. Ne-a văzut pe noi cum agităm zarul în palmă și vrea și el. Are mânuţa micuţă cât un boboc de lalea dar agită și el. Mișcând mâna în bloc, din cot, așa că zarul stă în palma lui nemișcat. Dar nu-i nimic, aruncă un 6, numără complet altceva, e fericit. Eu îl las, cel mare însă e tributar corectitudinii. Pentru că nu concepe să nu câștige el. Se enervează. “Vezi că balivezi!!!”, îi strigă atunci când cel mic înmoaie zarul în gură, pentru un maxim de efect. Vrea să spună “salivezi” dar e atât de chitit să facă ordine încât îi iese totul anapoda, dă peste tablă în încercarea de-a lua zarul, adio ordine, adio pioni. “Pe unde eram?!?!”. “Păi mai știu eu…?”. Pune după cum își amintește, el în fruntea coloanei, cel mic pune și el, după cum vrea, pionul la căsuţa purcelușilor, e locul lui preferat, pun și eu, spre satisfacţia amândurora, pionul meu la final. Deși eu conduceam. Cel mic se hotărăște brusc că vrea să coloreze, cel mare respiră ușurat. Continuăm în doi. Și câștig. Se albește la faţă, eu râd. Îi spun că mai facem un joc. Nu vrea. E mic, ambiţios, stângaci. Apare cel cu coloratul, se interesează cine a câștigat. “Mami a câștigat.” se aude vocea încrîncenată a nemulţumitului. Cel mic are dintr-o dată amintirea unui alt joc, din altă zi, mă-mbrățișează încântat, “Mami, mami, erai în echipa mea!! Am câștigat!!”.

20160128_101417~2__1453972142_109.166.132.77

M

mână, mozaic, magenta, măr, mescalină, mască, mașină, margine, marţipan, mercur, memento, mantie, maculat, mărgean, miraj, moale, melopee, menţine, miere, mișcare, motiv, metaforă, moș ene, mirare, mult, material, marionetă, meduză, manevră, moment, maieu, marca, memorie, mesaj, miros, manichiură, mandarină, merit, mat, mens sana in corpore asana, manșetă, manifestare, mutare, mix, minge de tenis, maioneză, majusculă, metamorfoză, muscatură, mim, metodă, mensual, menestrel, manuscris, mâner, matinal, merde alors, marsupiu, manoperă, marmeladă, mistral, monoandră, miez, morală, mesager, maxim, mecanism, machiaj, mistic, măsea, mentă, mereu (sin. niciodată), maslu

Ubhaya padangusthasana

Se cheamă încâlcit și se face greu. Sau cel puțin mie mi-a luat mai bine de un an de exerciţiu aproape zilnic ca să ajung aici, deși alte asane, considerate mai grele, le-am făcut mai repede și ușor. Presupun că e de echilibru. Un anumit fel de echilibru pe care eu nu l-am găsit până recent. Iar în poza de mai jos nu sunt eu, nu știu cine e, nu știu unde stă, cum o cheamă, nu am numărul ei. E doar o poză de pe net și aș fi putut alege alta, mai reprezentativă, dar mie mi-au plăcut profilul de Franka Potente și forma părului, așa, ca-n “Run Lola Run”. Unul dintre preferatele mele. La categoria filme de dragoste despre cum se poate iubi.

8d78b1bbd95719245018f655d592b466__1453746168_109.166.130.39

Despre acest moment glorios al existenței mele în care a trebuit să…

… schimb un bec. Dar nu orice fel de bec, ci un bec care explodase așa:

20160125_095209~2__1453710742_109.166.130.39

Și am procedat ca un adevărat expert. M-am urcat pe un scaun. Cu gândul că știu ce fac. Odată urcată mi-am dat seama că transpir într-un hal fără de hal și că n-am nici cea mai vagă idee ce fac. Am coborât, mi-am scos hanoracul, am analizat situația de jos, m-am urcat. Ups. Panoul. N-am oprit lumina de la panou. Nu știu cum se face că mereu uit câte ceva important. (Și că de fiecare dată scap.) Iar jos, mutat scaunul, iar urcat, pus cele trei butoane pe off, iar coborât, iar urcat. Și iar analizat situația, acum de aproape. De unde prind? Hmmm… de telefon. Cel mai bine de telefon. Soţul. Explic situația cu o stăpânire de sine și cu o siguranță de parcă aș avea și eu soluția, o confirmare vreau doar. Trecem întrebările de rutină: Ai închis panoul? Ai patent izolat? și primesc instrucțiuni să… aștept că vine el în jumătate de oră. Nu aștept, nu veni, eu pot rezolva. (huh?!) Bine, atunci prinde de filament (Cum… să… prind… de … filament?! Mi se va sparge în mâna! Nu ţi se va sparge. Și oricum vin eu.) Prind de filament, hotărâtă. Să fac treabă chit că voi sfârși cu tot sângele scurs prin buricul degetului. Sau ochi, presupunând că mă pricopsesc și cu cioburile care se vor desprinde și conform legii gravitaţionale dublată de cele ale lui Murphy vor ateriza pe partea unsă cu unt nu pe gresie, ci fix pe retina mea. Nu merge cu învârtirea de filament. Decid să mai cer, contra cronometru, părerea unui bărbat. Tata. Tata îmi spune să prind cu patentul. De marginea de metal a becului explodat, dacă nu am un patent suficient de mare. (N-am.) Și printr-un melanj de învârtit de filament, tras de margine și o hotărâre implacabilă de-a duce singură treaba la bun sfârșit, AM DESFĂCUT BECUL! Într-un top al momentelor în care m-am simțit cum nu se poate mai mândră de mine, iată, pe primul loc, desfiletarea unui bec explodat, cu un minim de instrucțiuni (adică un telefon dat pe speaker în care mi se spunea exact ce să fac și mi se cerea să confirm fiecare pas) și cu un maxim de curaj (abia puteam să ţin patentul de cât de transpirată în palme eram).

Și normal că păstrez becul ca să-l arăt la prânz și băieților și să le explic cum se procedează în asemenea situaţii. În primul rând, cu stăpânire de sine. Apoi, cu curaj. Și trei… (unde-naiba-i-afurisitul-ăla-de-telefon-și-eu-ce-mama-mă-sii-fac?!)

Thus spoke Silent Bob, by Kevin Smith

“A tremendously influential philosophical work of the late nineteenth century, Thus Spake Zarathustra is also a literary masterpiece by one of the most important thinkers of modern times. In it, the ancient Persian religious leader Zarathustra (or Zoroaster) serves as the voice for Friedrich Nietzsche’s views, which include the introduction of the controversial doctrine of the Übermensch, or “superman.” Although later perverted by Nazi propagandists, the Übermensch was conceived by Nietzsche to designate the ultimate goal of human existence as the achievement of greatness of will and being. He was convinced that the individual, instead of resigning himself to the weakness of being human and worshipping perfection only possible in the next world (at least in the Christian view), should try to perfect himself during his earthly existence, and transcend the limitations of conventional morality. By doing so, the Übermensch would emerge victorious, standing in stark contrast to “the last man” — an uncreative conformist and complacent hedonist who embodies Nietzsche’s critique of modern civilization, morality, and the Christian religion. Written in a passionate, quasi-biblical style, Thus Spake Zarathustra is daring in form and filled with provocative, thought-provoking concepts. Today, the work is regarded as a forerunner of modern existentialist thought, a book that has provoked and stimulated students of philosophy and literature for more than 100 years. ”

Aşa scrie pe Amazon despre cartea lui Neitzsche şi iată cum pornind de la un titlu care mi s-a părut perfect pentru a scrie despre Clerks, o comedie mixed with drama, alb-negru, anii ’90, am găsit şi text care poate foarte bine vorbi şi despre filmul în sine. Aşa grăit-a Silent Bob (“You know, there’s a million fine-looking women in the world, dude. But they don’t all bring you lasagna at work. Most of ‘em just cheat on you.”) – mi-a plăcut, mi-a plăcut, mi-a plăcut!!! – şi aşa se poate vorbi despre Clerks, ca despre o lucrare de o influență covârşitoare care desfide limitele moralițății convenționale, ale conformității necreative şi ale hedonismului complacent pentru a aduce în lumină un erou care a trecut prin iad cu toate cercurile lui (gumă de mestecat băgată în lacăte, o prietenă care aparent numărase până la 3 – cu tot cu el – dar de fapt până la 36 – fără el, client suferind de ceea ce se cheamă “shell-shock” şi manifestându-se prin căutarea oului perfect, client cu hemoroizi – printre altele…, un prieten care-i şochează toți clienții (superb acest Randal cu felul lui de-a vorbi neîntrebat sau de a nu răspunde când e întrebat, cu felul lui de-a agasa, de-a irita, e un fel de Silent Bob, în aparență indiferent dar de fapt privitorul atent, superprietenul, supraconştiința), un priveghi la care răstoarnă sicriul cu moarta în el, apariția fostei, amenda, dilemele, metafora vieții lui – el mic şi făcând pe el din cauză că toaleta avea capac şi a-l ridica ar fi perturbat întreaga ordine) pentru a transcede victorios şi a ajunge să întruchipeze noul om. Un film creat cu pasiune, în stil cvasi-simbolic, Clerks este un film îndrăzneț în formă (şi fond) şi cu replici pline de concepte provocatoare (so it’s called snowballing…) şi thought-provoking: “You want to blame somebody? Blame yourself! “I’m not even supposed to be here today.” You sound like an asshole! Jesus, nobody twisted your arm to be here. You’re here of your own volition. You like to think the weight of the world rests on your shoulder, like this place would fall apart if Dante wasn’t here. Jesus, you over-compensate for havin’ what’s basically a monkey’s job. You push fuckin’ buttons! Anybody could waltz in here and do our jobs. You, you’re so obsessed with making it seem so much more epic, so much more important than it really is. Christ, you work in a convenience store, Dante, and badly I might add. I work in a shitty video store, badly as well. You know, that guy Jay’s got it right, man, he has no delusions about what he does. Us – we like to make ourselves seem so much more important than the people that come in here to buy a paper or God forbid, cigarettes. We look down on them as if we’re so advanced. Well, if we’re so fuckin’ advanced, what are we doin’ working here?!”

Deci “Clerks”, iată un tip de existențialism care ar trebui să fie consumat pentru încă cel puțin o sută de ani.

Cum spuneam, nu înseamnă că dacă nu există, nu e

Am prins acum vreo două săptămâni un film, Mallrats, o comedie pe care cei care nu sunt foarte into superheroes n-au de ce-o vedea și care plasează în acest “monument al consumerismului”, mall-ul, o poveste simpluţă dar pe care faptul că e înţesată cu referiri la Wolverine (adamantium, ring a bell?), Spiderman (ale cărui secreţii nu pot fi tolerate decât de un uter adaptabil ca al femeii minune), Batman (care e și un fel de Luke Skywalker combinat cu Yoda, Kylo Ren – ei, am zis-o așa, pentru efect doar -, Darth Vader și încă vreo trei), mesaje genetice din Krypton, puterea părţii întunecate, telekinezie, Jor-El, Hulk (a rage of emotions, heartbrake & regrets, toate adunate sub pielea aceea verde) și culminează cu apariţia lui Stan Lee cu mesajul lui despre kindred spirits, o transformă într-un film-moment: anii ’90 cu pasiunile (carte, film, benzi desenate) tinerilor aparent superficiali și fără viitor (“I’m talking comics and you talk chicks and romance?!”). Ei bine și scriu de film la două săptămâni distanţă nu pentru că n-aș fi avut timp atunci (aveam însă o idee despre ceva mai cuprinzător, gen comediile anilor ’90 (+,-), cât mai multe, de la Police Academy la cele cu Hugh Grant – btw, Hugh Grant are și alt tip de apariţii sau limita e la cele de personaj dulce-sufletist-umorbritanictype? – dar n-am mai văzut între timp atât de multe comedii încât să mă lansez pe-atât de cuprinzător pe cât voiam) ci pentru că mi-am amintit acum, la prima oră dimineața (aproape), de leitmotivul-simbol al comediei Mallrats, și anume tipul care se uită la imaginea aceea 3D și nu o poate vedea. Toţi pot s-o vadă, puștii de 5-6 ani, polițistul, toţi în afară de el și el chiar vrea s-o vadă, e acolo special pentru ea. Și știu și eu cum sunt acele imagini, în perioada în care Humorul (orașul meu) era infrăţit cu Port-Marly & Marly-le-Roi și veneau mereu copii de-acolo și mergeam și noi la ei, le primeam tot timpul cadou sau le vedeam la ei (cred că aveau o perioadă de boom în Franţa) și șmecheria era să nu încerci (să vezi) ci să TE LAȘI. Imaginea nu exista desenată, dar era. Și o vedeai atunci când priveai în gol, starea de a nu privi cum ar veni. Starea de necăutare. Abia atunci se reliefa imaginea, abia atunci “vedeai”. Exact cum e metafora cu ceașca de ceai. Empty your cup. Semiotică. Descifrezi semnul abia după ce ai deprins codul iar pentru a vedea imaginea de/din ansamblu e nevoie de un lucru simplu: o minte care a cuprins informaţia și apoi pur și simplu a șters-o. Redescoperirea roţii olarului, voilà !

(printre cele 64 de arte)

20160116_180843~3_wm__1452961120_109.166.129.146

gene false + creioane colorate + “Won’t you keep on dancing? Take me by the hand and show me what your deal is, Maybe you don’t feel this, Won’t you take me home boy? Is it so for sure call? Or I guess that you don’t feel this, The way I feel it now..” + poză + rétro + cadrés + watermark + jpeg optimizer + insert into post + publish.