O

O, cum sună saxofonul lui Jan Garbarek și o, cum sună o parte din poemul cu care se încheie “A Love Noire”: ‘grace (…) it respects what it can’t immediately understand, it seeks to accept, without fear, all that makes a man himself’. Într-o zi, poate-am să scriu mai multe despre cartea asta.

‘a steady diet of insecurity and angst’

Seacă de entuziasm decid să mă spăl pe păr. Pe principiul “cele rele să se spele, cele bune să se-adune”. Proastă decizie dat fiind că e ora 6 dimineaţa și un moment în care lucrurile trebuie făcute pe bandă rulantă dacă vreau ca la ora 8 fix să am un copil în grădiniță și unul în școală. Dar odată dușul pe păr, trebuie să o duc pân’ la capăt. Intră copilul cel mic. Vrea … Îi spun să aștepte. Nu poate. Îl strig pe cel mare. “Astăzi dragul meu îţi revine sarcina de-a-ţi aburca fratele sus, pe colacul de salvare”. Nu protestează, îi trage izmenele în jos, îl ia de subraţ și… dă-i la deal cu carul mare. Dă-i dacă ai cu ce. Micuțul e greu cât o piatră de moară. Și urmează un episod în care eu cu ochii plini de spumă și cu unul pe ceas încerc să-i ușurez efortul: “Vlad, ia-l de gât și lasă-te moale!” – se lasă moale și moi îi sunt și braţele care trebuiau să strângă tare, “Bogdan, apucă-l de talie!” – îl apucă și mai-mai să mi-l răstoarne, plocon, în cadă. Și-mi vine să râd. Suntem fix ca-n Ridichea uriașă. Continui să dau sfaturi complet inutile în timp ce clătesc păr ca să pot ieși să trag și eu, tare. Dar printr-o potrivire a eforturilor – unul a ridicat și unul s-a lăsat moale – copilul cel mic e plantat în regatul de faianţă. Bun. Trece un minut și-l apucă ceva și pe cel mare. Normal. De la efort. Și de la ceaiul băut adineauri. Cel mic și-a luat între timp și-o revistă de pe chiuvetă deci îmi dau seama că vrea să fie lăsat în pace. E ok, e un catalog Lego, n-are prea multe pagini. N-are prea multe dar suficiente cât să îngenuncheze puterea de-a se ţine a celui mare. Îi zic să ia … (ce să-i zic să ia?).. sticla de golit caloriferele! Sticla care de fapt e un pahar de detergent. O ia și rezolvă treaba bărbătește. Jumătate în flacon, jumătate pe jos. (Mai am vreo douăzeci de minute până să fie nevoie să ies cu ei din casă). “Nu-i nimic, scoate-ţi șosetele, ies și șterg.”. Celălalt: “Mami, gata!”. “Așteaptă.” “Suuuunt gaaaataaaaaaaaa!!!” Șterg într-o ordine care nu-i cea normală, mai scot o pereche de șosete, mai fac o oprire prin cadă, mă usuc și eu, îmbrac un copil, celălalt e de-ajutor și pune la un loc căști, rucsaci, geci, mănuși și…. și își amintește că pentru azi avea trei strofe dintr-o poezie de învăţat! Mă uit la el și îmi vine să mă bag înapoi în pat și să-mi trag plapuma peste cap. “Vă rog, treziţi-mă când sunteţi mari.” Ok, ai o poezie, dă-o să-ncepem în timp ce termin de mă-mbrăcat. Îmi arunc o privire, convinsă că al meu copil, care are nevoie de două-trei repetări pentru a rosti chestii complet abracadabrante, nu va avea probleme în a reţine trei strofe într-un drum făcut pe trotinetă, prin semi-întuneric și pe-un frig de-ţi vine să-ţi ţii gura strâns încleștată. Am eu însă. Nu văd nicio logică în acele trei strofe, vers alb amestecat cu rimă și cu interpuneri de adjective unde ţi-e lumea mai dragă. Haos curat. Pornim și-i zic, vers cu vers, ca să pot găsi noima și să-i pot explica, nu vreau un papagal (deși de data asta altă cale nu-i galben alb pai fulg de nea pe o stea pământul de-atâta rodit obosit doamne binecuvântează … și ajută-mă să nu zic chestii regretabile până ce ajungem la școală). Oprim la covrigărie (“steluţe pictează, friguroasă iarnă cu ramuri înflorate dalbe”). Un covrig cu caise, unul cu stafide, un șirag (“car fără boi, car tras de noi” – de acord, aici chiar sunt de acord), rostim poezia, doamna n-are rest, ba are, coadă în spate, noi tot bolmojim versuri într-o limbă inumană (space, the final frontier) și, când să iau restul, aplauze din spate. Ne întoarcem cu trei perechi de ochi uimiţi și vedem câteva feţe îngheţate și binevoitoare și îmi dau seama cu regret că dacă aveam un pic de inspiraţie și puneam o cutiuţă pe trotinete, făceam și bani pentru o jucărioară! Pornim, mai repetăm, acum mai relaxaţi, ajungem la grădiniță, dau să las copilul care stătuse tot drumul tăcut și mirat, și… îl apucă plânsul. Și-mi pică fisa că-n tot acel drum cu incantaţii de șaman beat, eu cu el n-am schimbat nici măcar o vorbă și că micuțul acum, după ce că s-a simțit nebăgat în seamă, e și lăsat de izbeliște cu gândul că noi acum mergem direct la serbare unde va veni Moș Crăciun și vor cădea din cer fulgi de nea pe flori dalbe prinse de ramuri și vesele sănioare prin nămeţi zboară alabala portocala totuși ce poezie e asta?!… N-am timp nici să respir și el e de neconsolat. Îl ţin în braţe, plânge pe umărul meu în timp ce cel mare repetă sârguincios versurile de haiku combinat cu proză stil Iorga și imn național. De-al klingonienilor, fără dar și poate. Într-un final plecăm, ajungem și la școală, ajung și acasă și scriu… ca să rămână de pomină, ridichea uriașă, mama mai mult năucă si poezia scrisă în metrică de jazz electric combinat cu ska punk, vals vienez, samba.

O Meryl Streep cu ochi albaştri şi păr castaniu închis, cu…

… buze ca ale Angelinei şi dinți cam ca ai Madonnei. Minus strungăreața. Aşa zic eu acum c-ar fi Dakota Johnson într-un film care poate fi văzut doar dacă se face abstracție de poveste, dialog, coloana sonoră şi mai ales de personajul masculin. Felul în care arată când e nehotărâtă, când ridică ochii, când îi coboară, când îşi drege vocea, când înghite în sec, când se uită în gol, când face bacon prăjit şi-şi ține părul ridicat în coc, când se apleacă şi spune “Thanks for the ride” sau când se trezeşte din somn aduce un pic cu secvențe marca Meryl Streep. Şi poate că ar fi fost şi mai convingătoare dacă 50 Shades of Grey ar fi avut ca intensitate măcar a mia parte din … Jane Eyre sau Nymphomaniac, să zicem, şi le am în minte pentru că, strict fizic vorbind, Dakota Johnson cu Charlotte Gainsbourg seamănă.

Şi dacă ce e mai sus e absolut subiectiv ce voi scrie în continuare e pur obiectiv şi purul adevăr. Filmul 50 Shades of Grey e …. (nu reuşesc să găsesc un cuvânt care să-l descalifice suficient) de la un capăt la celălalt. Dar era pe lista mea de filme, dacă tot am amorțit citind cele aproape 2000 de pagini de carte.

the violet by jane taylor

down in a green and shady bed / a modest violet grew / its stalk was bent, it hung its head / as if to hide from view.

and yet it was a lovely flower / its colours bright and fair / it might have graced a rosy bower / instead of hiding there / yet there it was content to bloom / in modest tints arrayed / and there diffused its sweet perfume / within the silent shade.

then let me to the valley go / this pretty flower to see / that I may also learn to grow / in sweet humility.

The-Three-Ages-of-Woman,-Klimt-1600x1200-ID-8176~2

Prin ochii lui Fellini

Roma.

Cu copii cârpiți în şcoală, cu cinematografe supra-aglomerate ce nu oferă bilete cu preț redus pentru servitoare, cu case pline de puradei care umblă brambura şi despuiați în timp ce pisicile stau şi mănâncă tacticos cocoțate pe masă, cu femei care vorbesc prea tare şi… (“Cum sunt femeile romane? Au un cur uiteeeeeee-atât de mare!”), Roma în care se mănâncă paste, paste, paste, melci, sos de ardei iute, broccoli cu frunze de mentă şi se presară parmezan pe orice şi în care vorba e că “nu contează ce mănânci pentru că tot … faci”, Roma cu prostituatele de pe centură, cu travestiții, autostopiştii, găurile din drum, aglomerația, oamenii care se ceartă, protestatarii care strigă “Dați un picior în fund clasei conducătoare” şi unde dacă vezi oameni care merg la muncă înseamnă că ai greşit oraşul, eşti în altă parte. Roma cu sălile de spectacol în care se fumează, înjură, actorii sunt trimişi acasă, copiii fac pipi printre scaune, se aruncă boabe de fasole şi pe scenă cu pisici moarte, cu războiul, bombardamentele, adăposturile, apoi cu metroul pentru care birocrația a făcut ca într-o sută de ani de corespondență între autorități să se strângă tone de hârtie ce-ar fi putut umple toate galeriile săpate, Roma cu perioada hippie în care s-a pierdut tot farmecul îmbibat cu penibil al caselor de toleranță. Şi de la case de toleranță direct la o prezentare de modă ecleziastică apoi la problematica unei legislații prea permisive şi la motociclişti rulând prin piața Navona, pe lângă Colosseum, fântâna Trevi, prin noapte.

Două ore de secvențe amestecate şi de treceri de la anii ’30 la ’70 ca să rezulte imaginea unui oraş “machiavelic”, “jovial”, patetic, exhibiționist, şi de fapt căruia orice alt adjectiv i s-ar potrivi în mod egal.

(Un film ce mi-a plăcut mult şi care pe termen foarte scurt mi-a făcut o poftă grozavă de paste.)

Facebook. 100 de ani de atestare documentară.

(Așa sună un fragment dintr-un articol – desigur de o foarte mare gravitate – publicat azi pe Mediafax și care vorbește despre cum un bărbat înarmat-dar-de fapt-neînarmat s-a aflat în preajma președintelui nostru de ţară, prezent la paradă. Nu c-aș cunoaște eu prea multe, sunt 0 la istorie, geografie, topică, sintaxă, morfologie, astrologie, ski și încălzire globală, dar iată de ce dacă e să mă informez, sigur aleg să o fac din altă parte.)

În urmă cu o sută de ani, în 1 decembrie 1915, în timpul neutralităţii României (1914-1916), poliţiştii români au avut de cercetat un caz de o mare gravitate: un atentat în urma căruia urmau să fie asasinaţi premierul Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu şi alţii, a scris Poliţia Română pe pagina de Facebook.”