Psychological disembowelment

Am spus că îmi place Pacino? Am spus. Și tocmai l-am văzut într-un film care cel puțin în prima jumătate mi-a plăcut la nebunie. Chinese Coffee. Doi bărbaţi, o cameră care e și bucătărie și cameră de zi și hol în același timp, un manuscris, un borcan cu mărunțiș. Manuscrisul e ascuns în congelator, cafeaua pe care o beau e fără lapte iar ei se ceartă chipurile de la bani. Unul e un scriitor ipohondru care lucrează ca ușier și tocmai a fost concediat pentru “lipsă de clasă” și convingere în a face plecăciuni, celălalt e un tip care a scris și el, cândva, magistral, două povestioare a câte șase pagini, dar care apoi s-a însurat și a călătorit pe vase de croazieră și s-a îmbrăcat cu haine făcute la comandă si a băut cocktailuri până ce a decis că-și irosește acel talent din care au rezultat acele douăsprezece pagini și a trecut la boemă. Făcând “dyspeptic pictures in inelegant nightclubs”, apoi cu switch către “theatrical photography”, asta însemnând să fotografieze dansatoare din buric al căror buric din burtă nu se mai vede și actori care nu au nimic de-a face cu tragicul elisabetan. Bun. Si tipii ăștia doi fac în prima parte a filmului o conversaţie foarte haioasă: “This morning I found a pouch under my eye. What do you mean a pouch? A bag. Call the Marsupial Society. I did my laundry instead.” sau “What does it mean when you cannot fall asleep? Severe depression. And what does it mean when you wake up constantly? Severe anxiety. And what is the remedy? Death. Something less exotic, please?” sau “What do I need to open this window? More than good intentions. It’s the fourth floor, if you wanna jump. Would I worry about the height if I were to jump?” sau “I’m a dying man. Look at me, am I not? What is this, a dying men contest?!”. Și în tot acest ping-pong efervescent se interpun, prin câteva flashbacks, și două personaje feminine, unul anost (soţia cu croazierele si cocktailuri și hainele elegante) și unul – pentru mine – absolut încântător. În speţă iubita scriitorului ipohondru, frumoasă, dulce, înțelegătoare și căreia subsolul în care locuiește el i se pare magic, viaţa cu el i se pare magică, el i se pare magic, sărăcia lui i se pare magică, totul i se pare magic. Și așa, prin comparaţie, se întregește un tablou tot mai jalnic. Cei doi nu au nimic. Sunt cu un picior în groapă și cu celălalt afundat într-o viaţă fără noimă. Iar manuscrisul, care (în opinia unuia unuia) e atât de trashy încât cu siguranţă ar putea fi o mare carte e cu totul altceva decât s-a crezut a fi. Un elogiu al prieteniei care însă e o oglindă pentru tot ce fiecare dintre ei doi n-a devenit. Deci filmul e înșelător. Pornise în forţă, dar e pur și simplu trist. Cam ca-n “Alceste à bicyclette” (Pe bicicletă cu Molière) unde ai impresia că cei doi protagoniști (actori de teatru, aici) își vor găsi o cale comună, una mai altfel, mai plină de inspiraţie, mai neobișnuită, când de fapt ei rămân… mici. În concluzie, Chinese Coffee, un film care m-a entuziasmat și care aș fi vrut să se termine la fel de energic cum a pornit. Dramă + umor până la final, iată care-ar fi reţeta excelentă pentru tragicul absolut. Zic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>