Psychological disembowelment

Am spus că îmi place Pacino? Am spus. Și tocmai l-am văzut într-un film care cel puțin în prima jumătate mi-a plăcut la nebunie. Chinese Coffee. Doi bărbaţi, o cameră care e și bucătărie și cameră de zi și hol în același timp, un manuscris, un borcan cu mărunțiș. Manuscrisul e ascuns în congelator, cafeaua pe care o beau e fără lapte iar ei se ceartă chipurile de la bani. Unul e un scriitor ipohondru care lucrează ca ușier și tocmai a fost concediat pentru “lipsă de clasă” și convingere în a face plecăciuni, celălalt e un tip care a scris și el, cândva, magistral, două povestioare a câte șase pagini, dar care apoi s-a însurat și a călătorit pe vase de croazieră și s-a îmbrăcat cu haine făcute la comandă si a băut cocktailuri până ce a decis că-și irosește acel talent din care au rezultat acele douăsprezece pagini și a trecut la boemă. Făcând “dyspeptic pictures in inelegant nightclubs”, apoi cu switch către “theatrical photography”, asta însemnând să fotografieze dansatoare din buric al căror buric din burtă nu se mai vede și actori care nu au nimic de-a face cu tragicul elisabetan. Bun. Si tipii ăștia doi fac în prima parte a filmului o conversaţie foarte haioasă: “This morning I found a pouch under my eye. What do you mean a pouch? A bag. Call the Marsupial Society. I did my laundry instead.” sau “What does it mean when you cannot fall asleep? Severe depression. And what does it mean when you wake up constantly? Severe anxiety. And what is the remedy? Death. Something less exotic, please?” sau “What do I need to open this window? More than good intentions. It’s the fourth floor, if you wanna jump. Would I worry about the height if I were to jump?” sau “I’m a dying man. Look at me, am I not? What is this, a dying men contest?!”. Și în tot acest ping-pong efervescent se interpun, prin câteva flashbacks, și două personaje feminine, unul anost (soţia cu croazierele si cocktailuri și hainele elegante) și unul – pentru mine – absolut încântător. În speţă iubita scriitorului ipohondru, frumoasă, dulce, înțelegătoare și căreia subsolul în care locuiește el i se pare magic, viaţa cu el i se pare magică, el i se pare magic, sărăcia lui i se pare magică, totul i se pare magic. Și așa, prin comparaţie, se întregește un tablou tot mai jalnic. Cei doi nu au nimic. Sunt cu un picior în groapă și cu celălalt afundat într-o viaţă fără noimă. Iar manuscrisul, care (în opinia unuia unuia) e atât de trashy încât cu siguranţă ar putea fi o mare carte e cu totul altceva decât s-a crezut a fi. Un elogiu al prieteniei care însă e o oglindă pentru tot ce fiecare dintre ei doi n-a devenit. Deci filmul e înșelător. Pornise în forţă, dar e pur și simplu trist. Cam ca-n “Alceste à bicyclette” (Pe bicicletă cu Molière) unde ai impresia că cei doi protagoniști (actori de teatru, aici) își vor găsi o cale comună, una mai altfel, mai plină de inspiraţie, mai neobișnuită, când de fapt ei rămân… mici. În concluzie, Chinese Coffee, un film care m-a entuziasmat și care aș fi vrut să se termine la fel de energic cum a pornit. Dramă + umor până la final, iată care-ar fi reţeta excelentă pentru tragicul absolut. Zic.

Cât de prăpăstioasă ești? Test. 

Mergi pe stradă pe tocuri de 15 și ţi se rupe unul. Poate și glezna odată cu el.

a. Te gândești că de la asta vei face edem cerebral. Alzheimer. Glaucom. Pe toate.

b. Te întrebi cât de ridicolă ești și dacă tipul care fumează la etajul 10 din blocul din staţia următoare (de metrou) te-a observat.

c. Iţi aduni tocul, piciorul, te descalţi și de celălalt, îl aduni și pe celălalt și pleci. Spatele drept.

(C)

Pleci de acasă și uiţi ceva aprins/deschis (ceva ce n-ar trebui NICIODATĂ lăsat la plecare aprins sau deschis).

a. Te întorci în secunda în care te-ai prins.

b. O suni pe vecina care are o cheie de rezervă și îi explici nu că ai Alzheimer de când ţi-ai frânt glezna cândva, odată, demult, sau ieri, ci că ai un hamster care umblă la aragaz sau descuie ușa, deci să meargă ea și să repare. Ce-o mai fi de reparat. Dacă nu, să te anunţe să suni la 112. Și la asigurări.

c. Te întorci când e vremea de întors. Pur și simplu crezi în noroc.

(C)

Găsești în tufele din faţa blocului un păianjen uriaș. Aproape cât păianjenul păsărar de la Antipa. Sau cel puțin așa îl văd cei cu care ești.

a. Te sperie de mori, chemi un vecin să scape omenirea de el!

b. Îi faci poze din toate unghiurile ca să poţi apoi căuta pe internet să vezi ce specie e.

c. Îţi faci cinci selfies cu el și cinci poze cu copiii și el.

d. Treci și a doua zi să vezi dacă mai e. Dacă nu e, te întristezi. Treci și a treia zi, poate s-a întors. Speri.

(B, C, D)

Vezi un gândac sub pantofar.

a. Leșini.

b. Leșini.

c. Leșini.

d. Leșini.

z. Leșini

(Tot alfabetul. Ori 2. Plus infinit.)

Necomplicat. Norişorul.

“Norul se duce oriunde bate vântul, fără să opună rezistenţă, fără ţâfnă. Eu am vrut să mă duc spre sud și ce se întâmplă?! Mă duc spre nord și nu-mi place asta! Am fost destinat să mă duc spre sud, am visat la sud, iar acum totul este spulberat de acest vânt! Nu. Norul se duce pur și simplu unde bate vântul. Nu există conflict, nu există rezistenţă. Vântul și norul nu sunt două lucruri diferite. Dacă vântul își schimbă brusc direcţia, dacă de la nord începe să bată spre est sau spre vest, norul nu pune nici măcar o întrebare. Nu protestează: Asta-i inconsecvență! Ne îndreptam spre nord, am căzut de acord, nemaivorbind despre faptul că eram destinat să mă duc spre sud! Deja mi-am sacrificat ţelul iar acum asta-i prea mult! Cumva, am acceptat ideea de a merge spre nord, iar acum ne îndreptăm spre est?! Nu. Vântul poate bate oricum. Norul este uimitor de nepăsător.” (zice textul. Eu aș fi zis “disarmingly receptive”, ca-n cartea pe care se nimereşte să o citesc acum.)

20151121_204803

Victor Ioan Gogorici

Ce-a mai învăţat copilul cel mare:

– să se uite cruciș;

– să facă baloane în timp ce se spală pe mâini, suflă prin cercul format de degetul mare și arătător, și face unele cum eu în veci n-am reușit;

– să scuipe cu boltă;

– … încă niște lucruri. Niște… lucruri… Foarte greu de descris.

– și despre Victor Ioan Gogorici. Eu nu am aflat cine este dar e mereu vorba de el. Victor Ioan Gogorici, pasează mingea, trageee, aaacum! Victor Ioan Gogorici, mi-e foame, mâncăm?! Victor Ioan Gogorici, trebuie să ne spălăm pe mâini. Victor Ioan Gogorici, să fugim! Acum!

Se cheamă efectul-băieţilor-din-clase-mai-mari, partea 1. Dintr-o epopee, bien-sûr.

Mâncarea chinezească. Monografie. 

Capitolul 1

Fac o mâncare chinezească bună dincolo de cuvinte dar pe care o mănânc doar eu. Când îmi vine cheful s-o fac, se sigilează totul în bucătărie, cei mici se refugiază în ultima cameră din palat și dacă printr-o potrivire nefericită i-apucă setea vin până la ușă de unde de obicei îmi cer mie apă (iar eu nu le dau, dacă gătesc, mai ales așa ceva, nu mă opresc), apoi se îndeamnă unul pe altul pentru ca până la urmă să intre amândoi (Vlad, ţine-te de nas, intrăm). Îi inţeleg. Combinația de usturoi, ceapă, varză, sos de soia și legume asiatice în oţet e divină pentru doar 0,2% din populația terrei, printre care – a naibii treabă – și mama lor. Bun. Deci fac mâncarea asta doar pentru mine, când vreau să mă răsfăţ. Și când știu sigur că nici măcar când ies să duc gunoiul nu mă voi intersecta cu vreun om. Și o mănânc cu o poftă pe care n-o pot descrie. N-aș împărţi-o cu nimeni. Sunt atât de disperată după ea încât, oricâtă aș avea, presupunând că s-ar apropia cineva, aș mârâi fix cum fac pisoii mici și flămânzi când prind castronul cu lapte. E genul de mâncare după care nici să te speli pe dinţi nu-ţi vine, i-atât de bun gustul ei. Un singur lucru merge după: papaya confiat, dar nu cuburi, baton.

Capitolul 2

Mâncarea mea chinezească deci… Miroase teribil (pentru necunoscători), arată teribil (pentru aceeași necunoscători) dar EU O ADOR. Și n-am poză pentru acest post-monografie, pentru că atunci când o fac o fac dintr-o dată și o mănânc pe jumătate în timp ce o fac și apoi îmi pare rău că mai am doar jumătate si o mănânc și pe aceea repede ca nu cumva să-mi bată vreun vecin la ușa ca să mă-ntrebe dacă s-a dat prin bloc cu otravă de șobolani, pentru că jos, la administraţie, n-a apărut vreun anunţ nou.

Final

Add New Post

“Îmi placi pentru că știi când e ziua mea și când e ziua numelui meu, pentru că știi cum mă cheamă. Pentru că știi când a fost o zi mai spre seară. Pentru că știi că mi-e frig dacă am mâinile reci și știi cât de departe de canapea îmi ajung picioarele. Nu prea departe. Pentru că știi că-mi place cum joacă Johnny Depp. Pentru că-n timp ce vocea mea sună de parcă aș da cu ciobul pe tablă, cuvintele tale sunt mărgele pe aţă. A doua egală cu prima, a optsprezecea cu a șaptesprezecea. Pentru că atunci când mi s-a împiedicat copilul în parc, ai dat să-l ridici. Și pentru că îl dădeai cu viteză mare pe roată. Pentru că nu-ţi plac sutienele, cică stau în cale. Stau, da. În calea forţei gravitaţionale.”