(the day we die)

Ora 7. Mi-am început alergarea având în minte un sms în care mi s-a zis că a fost un incendiu într-un club, câți morți, câți răniți. Ştii? Nu, nu ştiu, abia dacă ştiu cine e preşedinte în România. Şi am râs scriind. Am alergat bine de tot. Mult, mai mult decât de obicei, mi-a plăcut că e frig, că bate vântul, că sunt frunze căzute peste tot, că e parcul pustiu, că am umbra alungită la maxim, că aşa, singură pe alei, am senzația că soarele doar pentru mine a răsărit. Am terminat, m-am întins, mult, ca o mâță, am zâmbit, la lac, la frunzele alea mari de nufăr sau de ce-or fi, mi-am verificat ASICS-ul, bun, buuuuuun, în dimineața asta spectaculos chiar, m-am gândit că azi literele vin de la accurate, sharp, intuitive, crystal-clear, sexual in a non-sexual way şi că energia de vegetarian-yoghin-alergător la răsărit pe stomacul gol şi curat se focalizează în exact punctul în care trebuie când are nevoie să cearnă ceva, dar nu ca şi cum ai da ctrlF într-un text şi îți apare acelaşi cuvânt de zece ori ci exact cum e chestia de localizare. Satelitul ştie că sunt în Parcul Circului şi nu în Pacific şi-mi spune să apăs start. Am apăsat. Şi după o oră m-am alungit exact ca umbra mea, am ieşit din mine, am ajuns unde trebuia. Planuri simple, gen ce suc îmi fac, ce film văd azi (“It’s all gone, Pete Tong”, pentru a treia oară, e un film care te trage afară de păr, dacă în alt mod nu te laşi), ce mănânc, ce ulei îmi iau. Şi îmi amintesc de incendiul din club. Google. Club Colectiv. Colectiv îmi sună a un colectiv de oameni care dacă stau singuri chiar şi pentru 5 minute, întră în panică (repede, repede, un selfie, un like). Deci Colectiv. Incendiu. Concert. Alternative metal. (wow). Victime. Multe. Vârsta… 14 – 16 ani. Mă opresc. Mă opresc de tot. Sunt copii. Adolescenți. Tineri. Au plecat de acasă seara şi un părinte a rămas. Să strângă o farfurie nespălată, nişte şosete aruncate aiurea, să şteargă fond de ten scurs pe marginea chiuvetei, să pună capac la un borcan de ceară de păr. A închis uşa, s-a aşezat poate într-un fotoliu, poate în pat, şi s-a gândit că mâine are de cumpărat pâine, mazăre, nişte pulpe. Poate. S-a gândit la multe. La toate care-s nefăcute, care-s de făcut. DAR NU S-A GÂNDIT NICIO CLIPĂ CĂ A DOUA ZI DIMINEAȚA COPILUL NU VA FI, TRĂZNIND A FUM ŞI A BERE, ÎN PAT.

Crunt. Primul imbold e să-ți iei copilul în brațe, să-l strângi, să-ți dai palme până ți se înroşeşte pielea şi să-ți spui că nu vei mai lăsa să treacă clipe în care nu îl observi, nu îi răspunzi, faci calcule mici şi tâmpite în timp ce el turuie despre lucruri mari. Şi, undeva în fundal, al doilea imbold, să plângi pentru ăia care începând de-acum câteva ore, nu şi-i mai au.

Pentru părinți

Pentru mine, cea mai bună carte despre cum se creşte un copil e “Amintiri dintr-o copilărie de aur”. Osho, da. Nu vrea copilul să-şi pună izmenele? Lasă-l dezbrăcat. Vorbeşte de ți se strepezesc dinții? Lasă-l. Încurajează-l chiar. Face numai boroboațe? Lasă-l. E copil. E COPIL. Şi nu are prea mult timp să fie aşa. Volumul e magic. Un adevărat îndreptar.

Şi spun asta pentru că tocmai am dat, în altă parte, peste nişte pagini despre o copilărie cu totul altfel. Despre cum e să n-ai timp pentru copil. Despre cum e să n-ai răbdare. Despre sensul pe care-l dau ei cuvintelor noastre de oameni “mari”. Despre neînțelegere, despre frică…

“Am avut o copilărie foarte tristă. (…) Nimeni n-a luat în seamă existența mea. Doar rar de tot observa mama că îmi curge nasul şi atunci mi-l ştergea, fără pricepere, fără milă, şi frecătura mă ustura. Mănuşile, din cele cu câte un singur deget, le purtam trecute cu câte un şiret pe după gât, să nu le pierd. Şi cum şiretul mi-l nimerise prea scurt am umblat aşa, cu mâinile atârnând, mult timp după ce trecuse iarna, ca un cățel care face sluj. (…) Noi, copiii, – eram doi – , dormeam într-unul din cele două paturi alăturate, în celălalt dormeau părinții. Şi de unde ziua nu se ocupa nimeni de noi, seara era vorba numai de noi, copiii: “Copiii vor rămâne pe drumuri.” “Dacă n-ar fi ei, aş fi plecat de mult în lume!” O vorbă pe care o folosea mama foarte des era “sacrificiu”. Mi se părea plin de taine cuvântul ăsta, voiam s-ajung mai repede mare ca să ştiu ce înseamnă sacrificiu, ca să ştiu cum e în lume, unde e în lume… (…) Într-o noapte, văzând lumină la mine în odaie, tata a intrat furios. Citeam “Crimă şi pedeapsă”, de Dostoievski. Mi-a smuls cartea din mână, a făcut-o bucăți şi a strigat: “Nu vreau crime la mine în casă, nu permit aşa ceva!” Atunci n-am râs, ba am plâns toată noaptea, fiindcă era o carte împrumutată şi bani s-o cumpăr n-aveam. Nici astăzi nu râd, după atâția ani şi întâmplări în care e amestecată imaginea lui.” (Cella Serghi, “Pânza de păianjen”)

Trist.

(spiel mit mir)

Ziua preferată – Azi. Acum. Joi.

Culoarea preferată – Toate. A pielii.

Mâncarea preferată – Fructele. Supele. Tartinele. Covrigii. Mâncarea chinezească. Fructele. Brioşele. Omleta cu roşii şi ceapă. Pepenele murat. Zacusca. Pâinea. Multă. Fructele. Mâncarea chinezească. Fructele. Fructele.

Fructul preferat – Roşia. Zmeura.

Parfumul preferat – Vanilie. Frezii. Scorțişoară.

Mirosul preferat – Leuştean tocat. Usturoi. Mâncare chinezească. Scorțişoară. Piele curată.

Haina preferată – Cerceii.

Pantofii preferați – < 13 cm. Pielea întoarsă. Mersul pe nisip, pietre, iarbă, în picioarele goale.

Forma preferată de mişcare – Nemişcarea.

Momentul zilei – Dimineața. De departe.

Anotimpul preferat – Oricare.

Vremea preferată – Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare. Soare.

Locul preferat – Pe o bancă, într-un parc pustiu. La soare.

Elementul preferat – Apa.

Muzica preferată – Căscatul de seară.

Nivel de oxigen în corp – Mare.

Vietatea preferată – Copilul nr. 1. Copilul nr. 2. Orice copil pe care l-aş face. Orice copil.

Planeta guvernantă – Toate. Când se aliniază.

Modalitatea de comunicare preferată – Simbolurile. Sanscrita. Scrisul pe asfalt. S. (O. S.)

Floarea preferată – Frezia. Floarea soarelui. Florile albe.

Cuvântul preferat – Tăcerea. Mama. Supercalifragilisticexpialidocious.

Combinația preferată de cuvinte (azi) – Mistrețul tunetului. Dubița hidoasă.

Maşina preferată – the Batmobile.

Meseria preferată – Florar. Librar. Şaman.

Accesoriul preferat – Genele false.

Perioada din istorie preferată – A rochiilor cu corset şi a mănuşilor dantelate.

Materialul preferat pe piele – Bumbacul. Mătasea. Mătasea. Bumbacul.

Materialul de construcție preferat – Lemnul.

Masca preferată – De castraveți.

Imprimeul preferat – Floral. Teoretic. Practic, cu cranii.

Obiectul preferat – Peria. De păr. De dinți. Blenderul vertical. Maşina de cusut a mamei.

Sunetul preferat – De ploaie. De maşini de tuns iarba.

Verbul preferat – A da.

Calitate – L’innocence.

Formula magică – N-am.

(şi gata pe azi)

Încântare ante-invazie, atac şi neapărare

Mama n-a fost genul de femeie care face oale cu ciorbă, ardei umpluţi, plăcinte, sarmale. Adică făcea sarmale, dar ca ajutor al bunicii și doar pentru partea de artă. Asta însemnând că avea tone de răbdare și unde eu umpleam câte o frunză de varză cu cinci linguri de carne ca să scap mai repede și să fug pe-afară, ea tăia frunza în zece, punea carne cu pipeta şi făcea sarmale cât musca de mari. Frumoase. Frumoase tare.

Dar dacă nu moşmondea la aluat, făcea în schimb cea mai bună salată de vinete. Şi chit că nu aducea la masă ciorba-ciorbelor în cuib de pâine, aburind şi mirosind ca-n Plaiu’ Foii (acolo-am mâncat), făcea cel mai bun pate si cele mai bune ouă umplute pe pat de salată. Şi cocea cele mai bune frigănele. Cele mai bune aripioare la cuptor. Făcea cel mai bun tort în formă de inimioară. Cele mai bune tartine din pâine prăjită, anșoa și capere. Orna cele mai frumoase platouri. Și făcea, de departe, cele mai bune salate, fie că se apuca de una banală, de ceapă, fie că erau din cele fistichii, cu avocado, salată roșie, salată creaţă, zece alte chestii și dressing de nu știu care. Și mai făcea mama ceva ce mie-mi plăcea la nebunie. Pastă de brânză. Din brânză de vaci, smântână, ceapă, boia, sare.

Și cum s-a nimerit să fi primit o brânză bună-bună și o smântână bună-bună am încropit ceva asemănător cu ce făcea ea, doar că pe lângă alfa (brânza), omega (smântâna) și sarea eu am pus chimen, cimbru și fulgi de drojdie inactivă, nu pentru a revoluţiona ideea de brânză prin amestecarea ei cu ceva cu gust tot de brânză ci pentru că… (ba da, pentru revoluţionare, exact!). A ieșit o în-cân-ta-re. Și scriu aceste rânduri în toi de noapte după ce am dat gata trei tartine mari (patru, când e vorba de mâncare, şansa stă în numere pare şi mari) unse generos și jumătate din tot ce s-a nimerit să mai fie prin frigider. Şi-acum voi dormi pentru a visa că năvălesc turcii şi în timp ce toți fug ca potârnichile sau se luptă bravi eu nici nu fug şi nici nu mă lupt pentru că n-am cum. Am burta plină ochi, sunt fără scăpare, cum s-ar chema.

20151024_232309~2__1445721512_109.166.130.181(poză cu turcii pun mâine dimineață, da?)

Plural

Azi copiii vor ouă Kinder. Normal. Ciocolata raw nu e în formă de ou, n-are surpriză, n-are ambalaj foșnitor iar dacă are, tot nu foșnește la fel. Zic da. Am trecut de ditamai boala deci azi le fac pe plac. Cel mic e în extaz. Îmi explică ce surpriză vrea (hazard? la trei ani? neeeah), îmi arată pe degete câte vrea, câte pentru Bogdan, le adună, se asează, numără și pe degetele de la picioare, și pe ale mele, e fericit, e tot o lumină. Negociem. Și într-un final cădem de acord să fie câte “doi ouă” pentru fiecare. Îl las să ţopăie bucuros și să tot zică de “doi ouă” până ce terminăm noi, ceilalți doi, de ne distrat, apoi îi spun că “două ouă” ar fi mai aproape de consensul general. N-aude, e prea încântat de ouă și de surpriza ce siiiigur îi va cădea. Într-un final, informaţia se lipește de el. Tace câteva secunde după care își reia alergătura și tumbele strigând că vom lua “dooooouă ouuuuuuu”. Sigur.

Iar acum stau la coadă la casă cu patru ouă în mâna și încă nu știu ce variantă îmi sună mai drag, “doi ouă” sau “două ou”, și-abia aștept să-l văd cum le va desface cu mânuţele lui minuscule și nerăbdătoare, cum se va unge tot, cum va vorbi non-stop în timp ce mănâncă și, bineînţeles, motocicletele ce clar îi vor pica.

Fără marele A

Am aşteptat sfârşitul săptămânii ca să pot scrie ce scriu acum. Să mă pot lăuda, eu una pe mine.

Marți dimineața. O noapte nedormită, doi copii bolnavi. După o altă săptămână de nopți mai mult nedormite şi de boală, dar dusă pe picioare, pentru că aşa îmi place mie să mă încăpățânez, întâi trebuie să îmbrâncim corpul să funcționeze şi dacă nu şi nu, atunci trecem la altceva. Şi am îmbrâncit până ce marți am decis că nu mai e ce îmbrânci deci mergem să vedem unde-i bai. Diagnostic: sinuzită acută şi otită medie la unul, la celălalt pauză, pentru că nu s-a vrut controlat. De unde am decis că dacă are putere să se împotrivească, totuşi nu e aşa bolnav. Pe rețetă, la loc de cinste, antibiotic. Îi explic doctoriței că eu aşa ceva nu dau (chestia asta am mai scris-o aici pe blog  şi o voi mai scrie de fiecare dată când se va întâmpla). Ba să fac bine să-i dau, că e nasol. Plecăm. Iau de la farmacie ce e-n rețetă, mai puțin antibioticul (PENTRU CĂ EU NU LE DAU). Şi de aici începe partea frumoasă. Timpul nu se împarte în zi şi noapte, nu în ore, ci în minute. Când stai şi te uiți la copil să vezi cum merge. Face febră. Îl doare. Plânge. Îi spui să fie tare. Leşini de somn, de grijă. Şi dimineața la cinci te ascunzi în bucătărie şi plângi. Copilului doar i-ai spus să fie tare, ce exemplu ai fi aşa, varză? Ți se pare că nu merge. Că a avut doctorița dreptate. Că de data asta ai să-i dai mizeria aia. Te frămânți. Şi-n toi de sfârşit de lume vine copilul, palid, în pijamale, şi zice: “Nu plânge mami (cine, eu?! eu sunt foarte tare!). Mi-e foame.” Pauză de şoc. ÎI E FOAMEEEE!!! Şi aşa sfârşitul lumii se opreşte brusc, dacă îi e foame înseamnă că poate. Să se facă bine. E pe drumul cel bun şi pe propriile picioare. Mănâncă. Trei guri. Dar e ok față de nimic. Apoi face iar febră. Iar îl doare. Iar plânge. Eu țin iar discursul cu Statu-Palmă-Doare-n-cot şi cu Alioşa nu răceşte, Alioşa se-ncălzeşte, dar mai timid, aşa, parcă n-a trecut destul timp de când mă găsise spălând pe jos cu o găleată de lacrimi. Îi fac aerosoli, îi spun că e un robot şi că aşa se încarcă, doar n-o vrea ca Baymax, dintr-o valiză roşie, el e un super-robot-bărbat, îi pun picături, îl pipăi, trag de el, trag de mine, trag şi de celălalt care dacă tot a auzit de urechi dureroase parcă-parcă are şi el ceva senzații, şi tot aşa până aseară. Când are urechea plină ochi şi ochii plini de lacrimi şi zice că-l doare. Te doare sau te deranjează pentru că se simte altfel? Mă gâdilă. Păi gâdileala nu doare. Dar hai la urgențe, pentru orice eventualitate. Şi pentru că mami clachează. Urgențe. Mi-l aspiră, copilul e palid, mă întreb dacă să mă lansez să-i zic doamnei că eu iau decizii care oripilează lumea medicală. Îi zic. Când o aud spunând că merge bine şi că nici n-ar trebui să mai fie nevoie de o aspirare. Îmi vine să o iau în brațe, să-l iau pe copil în brațe, să mă iau pe mine în brațe!

Morala ar fi că se poate. SE POATE! Nu zic că mereu, dar eu, cu ai mei copii, suntem dovada că în marea majoritate a cazurilor când un doctor consideră că “Aaaa, nu, fără antibiotic clar nu se poate!”, ba da se poate.

WP_20151017_001__1445090245_109.166.132.147~2

Copilul care plânge noaptea

Sub mine, o familie c-un el și-o ea cam de vârsta mea și un copil de patru ani. Se trezește noaptea și plânge. Nu știu de ce. Visează poate rău, poate-i bolnav. Și printre suspinele lui îi aud pe ei, mai ales pe el. Calm. Egal. “Nu te speria. Nu te speria”. Pe ea rar, deși știu că-i acolo. Poate doar îl mângâie în timp ce plânge, poate-l plimbă în braţe, poate-i prepară ceva. Și mă gândesc că îmi place de ei. Îmi plac pentru că sunt acolo amândoi. Nu fac cu rândul, “eu m-am dus ieri, mergi tu azi”, sau, spre clasic, unul doarme veșnic iar unu-i veșnic treaz. Îmi plac pentru că nu intră în panică. Îmi plac pentru că nu vorbesc unul peste celălalt. Îmi plac pentru că într-o scenă care se aude teribil, se descurcă fluid. În astfel de nopţi mă intreb ce vor face apoi. Nu-s tipul amator de co-sleeping deci se întorc în camera lor. Se vor căuta unul pe celălalt prin pat pentru a dormi îmbrăţișaţi? Nu par să fie așa. Îi văd la lift uneori, ea mare cât un munte și opacă, el chinuit. Adus de spate, obosit, slab. Unul lângă celălalt dar fiecare băgat in el. Absenți. Scânteie absentă. În niciun caz genul de cuplu we fight – we fuck – divided we stand – united we fall (din culise se aud chicoteli). Ci doar c-o foaie (alb-gălbuie) între ei. Ca în spitalele supra-aglomerate, o perdea între două paturi de oameni care nu-s în clar dacă trăiesc sau mor. Însă când vine vorba de copil formează amândoi un singur animal (ghepard). Perfect funcţional. Nu știu cum o fac atât de frumos. Îmi plac, chiar îmi plac.

Piesă de teatru în două acte și o întrebare

Actul I

“Există un incident din viaţa lui Buddha de pe vremea când era doar un căutător. Trecea printr-un sat cu un tovarăș de drum iar cei doi vorbeau când o muscă s-a așezat pe gâtul lui Buddha. El tocmai povestea ceva când a ridicat mâna s-o alunge. Musca a zburat dar Buddha s-a oprit brusc: Am comis o mare greșeală. Apoi a ridicat din nou mâna să alunge musca. Tovarășul de drum a spus surprins: Ce faci, musca nu mai este acolo! Buddha i-a răspuns: Acum alung musca așa cum ar fi trebuit s-o fac. Acum sunt perfect conștient de ceea ce fac. Acum când ridic mâna sunt perfect conștient că ea se ridică și că merge spre gât să alunge musca. Mai devreme vorbeam cu tine, acțiunea mea a fost mecanică.”

Actul II

“Când începeți să deveniţi conștienţi de procesele corpului fizic veţi începe să intelegeţi și miscările furiei, urii, ale iubirii din voi și veţi deveni conștient de prezenţa lor. Până când nu pricepeţi mișcările acestor emoţii nu puteţi să vă eliberaţi de ele decât atunci când au ajuns la primul corp – și de multe ori nici atunci (ȘI DE MULTE ORI NICI ATUNCI. ȘI-DE-MULTE-ORI-NICI-ATUNCI). Deseori ajungeți constienţi de ele doar atunci când au ajuns la corpul altcuiva. Sunteţi atât de insensibili încât nu vă daţi seama ce aţi făcut decât după ce palma voastră a ajuns la obrazul celuilalt. De abia după ce aţi dat palma vă daţi seama că s-a petrecut ceva.”

Și întrebarea: Cât de departe ești de ceea ce trebuie să fie?

A ști (cu un singur i)

“Dacă cineva poate percepe vibraţiile, dacă există o stare de lipsă de gânduri, atunci nu este nevoie de reprezentări. Atunci comunicarea are loc la un nivel foarte subtil iar această comunicare va merge direct în centru. Atunci nu există explicaţii pentru că nu există un mod de a explica. Atunci nu te vei îngrijora dacă un lucru sau altul este sau nu este. În centru, pur și simplu vei ști.” (În căutarea miraculosului)